Din povestirile lui Dürrenmatt(1)

Crăciunul

Era în noaptea de Crăciun. Străbăteam cîmpia întinsă. Zăpada era ca de sticlă. Era frig. Aerul, mort. Nicio mişcare, niciun sunet. Orizontul era rotund. Cerul, negru. Stelele, moarte. Luna fusese îngropată ieri. Soarele nu răsărise. Am strigat. Nu m-am auzit. Am strigat din nou. Am văzut un corp pe zăpadă. Era copilul Isus. Membrele-i erau albe şi rigide. Aureola, un disc galben, îngheţat. Am luat copilul în mîini. I-am mişcat braţele încoace şi încolo. I-am deschis pleoapele. Nu avea ochi. Mi-era foame. Am mîncat aureola. Avea gust de pîine veche. I-am muşcat din cap. Marţipan vechi. Am plecat mai departe.

Jocul cu milioanele

Asta vara, cand devenea tot mai limpede ca referendumul pentru demiterea lui Basescu era un esec al triadei malefice Voiculescu-Antonescu-Ponta, liderii USL au incercat sa ne convinga, prin orice mijloace, ca de fapt le-a iesit pasienta. Ba ca 7,5 millioane au votat pentru demitere si Basescu nu mai e legitim, ba ca cinci oameni - judecatorii de la CCR - nu pot sa intoarca vointa milioanelor de anti-basei. Pana la urma, realizand ca aceste elucubratii nu pot fi acceptate nici in Botswana, s-au gandit ei ca solutia sta in recalcularea numarului romanilor cu drept de vot. 

Nils Holgersson (14)

Pe vreme ploioasă

Şi iată că se ivi prima zi ploioasă din timpul călătoriei. Când se aflaseră prin părţile lacului Vomb, gâştele sălbatice se bucuraseră de vreme frumoasă, dar în ziua în care porniră spre miazănoapte începu să plouă. Năpârstoc stătuse ceasuri întregi ud leoarcă pe spinarea gâscanului şi dârdâia de frig. În dimineaţa zilei în care plecaseră la drum era senin şi vreme liniştită. Gâştele se înălţaseră în văzduh fără nicio grabă, cu Akka în frunte, celelalte urmând-o în două şiruri oblice, după cum cerea rânduiala. Din pricină că se grăbeau, nu avuseseră răgaz să ocărască vietăţile rămase pe pământ. Neputând totuşi să stea mute, cântau neîncetat, în tact cu bătaia aripilor, cântul lor obişnuit de ademenire:

— Unde eşti? Eu sunt aici! Unde eşti? Eu sunt aici!

Aventurile lui Tom Sawyer(5)

Pe la zece şi jumătate, clopotul răguşit al bisericuţei începu să dăngăne şi curând credincioşii prinseră a se aduna la slujba de dimineaţă. Elevii şcolii de duminică se răspândiră prin biserică şi luară loc în bănci, în preajma părinţilor, pentru a putea fi supravegheaţi de aproape. Mătuşa Polly sosi şi ea, iar Tom, Sid şi Mary se aşezară lângă dânsa; lui Tom i se dădu locul de lângă trecerea laterală, pentru ca să fie cât mai departe de fereastra deschisă şi de ispitele priveliştii de vară. Unul câte unul se perindau enoriaşii printre intervalele dintre bănci: bătrânul diriginte al poştei, un om nevoiaş care apucase zile mai bune, primarul cu soţia—târgul avea şi un primar printre alte lucruri de prisos—judecătorul de pace; apoi doamna Douglas, o văduvă bălaie şi dichisită, în vârstă de patruzeci de ani, femeie cu dare de mână şi bună la suflet. (Locuinţa ei, aşezată pe o colină, era cea mai somptuoasă casă din orăşel, casa cea mai primitoare şi mai darnică în petreceri cu care se putea făli St. Petersburgul). 

Chemarea balaurului

La poalele unui munte nu foarte înalt, se află un mic orăşel în care aproape toţi oamenii se cunosc între ei. Sunt oameni ca toţi oamenii: unii muncesc în fabrici, alţii în şcoli şi spitale, o parte lucrează la pădure, o altă parte în hoteluri, unii au mici magazine, alţii... dar ce sens are să descriu atât de precis astfel de lucruri, nu-i  de ajuns că am spus drespre ei că sunt oameni ca toţi oamenii?
Dincolo de munte, într-o anumită vale greu accesibilă, într-o peştera întortocheată, trăieşte un balaur. Toţi cei din micul orăşel ştiu acest lucru şi nimeni - cu rare excepţii - nu-i pune la îndoială nicio clipă existenţa. Dovada cea mai bună în favoarea existenţei este că de-a lungul timpului, fiecare dintre cei care s-au născut vreodată în micul orăşel a plecat, mai devreme sau mai târziu, în căutarea văii, a peşterii şi a balaurului, dar nimeni nu s-a mai întors vreodată. Au fost, sunt şi cu siguranţă vor mai fi din cei care spun că nu vor să plece, însă, la un moment dat, fiecare simte o chemare irezistibilă, este atras cu o forţă căreia nu i se poate opune şi până la urmă începe urcuşul. Unii, care înţeleg din capul locului despre ce e vorba, spun limpede unde se duc, alţii însă, bieţii de ei, sunt convinşi că se vor opri în cine ştie ce poiana de unde vor culege flori sau plante de leac, fără să aibă habar că odată ajunşi acolo, chemarea se va face cu mult mai puternică şi atunci nu vor mai avea nicio posibilitate de întoarcere.

Portretul lui Dorian Gray(6)

-  Bănuiesc că ai auzit veştile, Basil? spuse lordul Henry în timp ce Hallward era condus în separeul de la Bristol unde fusese aranjată o masă pentru trei persoane.

-  Nu, Harry, răspunse artistul, întinzîndu-i chelnerului pălăria şi pardesiul. Despre ce e vorba? Sper că nu-i vorba de politică. Nu mă interesează. Niciun membru din Camera Comunelor nu merită pictat, deşi multora le-ar prinde bine o mică zugrăveală.

-  Dorian Gray s-a logodit şi urmează să se însoare, spuse lordul Henry, urmărindu-l în timp ce-i vorbea. Hallward tresări şi apoi se încruntă. 

Advent afternoon

Duminica, la scoala Mariei:

Aventurile lui Tom Sawyer(5)

CAPITOLUL V

Pe la zece şi jumătate, clopotul răguşit al bisericuţei începu să dăngăne şi curând credincioşii prinseră a se aduna la slujba de dimineaţă. Elevii şcolii de duminică se răspândiră prin biserică şi luară loc în bănci, în preajma părinţilor, pentru a putea fi supravegheaţi de aproape. Mătuşa Polly sosi şi ea, iar Tom, Sid şi Mary se aşezară lângă dânsa. Lui Tom i se dădu locul de lângă trecerea laterală, pentru ca să fie cît mai departe de fereastra deschisă şi de ispitele priveliştii de vară. 

O poveste cumplita a lui Mario Soldati

Concert 

De cîteva clipe inginerul Dallasia simţea că-l deranjează ceva prin somn. Îi răsunau în cap ecouri ciudate, rezonanţe, acorduri; acorduri ca de pian. Se trezi şi, după lumina slabă, înţelese că era mult mai devreme ca de obicei. Alături de el soţia, aşezată pe pat, numai pe jumătate, cu pleoa­pele lăsate şi cu mătăniile împletite pe degete, mişca buzele în tăcere.

Într-o cameră depărtată, acorduri adevărate de pian se succedau lent, amplu, cu dezacorduri frec­vente, arpegii, pauze, ca nişte încercări repetate de a fixa anumite note în octavă, cînd foarte jos, cînd foarte sus.

— Aţi înnebunit? spuse inginerul foarte iritat soţiei. Chemaţi acordorul la ora asta!? E şase!

Doamna Dallasia ridică o clipă ochii spre tavan pentru a cere lui Dumnezeu învoirea de a între­rupe rugăciunea, apoi se întoarse spre soţ :

— E Laura care repetă La Cathedrale engloutie. Nu auzi orga, cîntecele călugărilor, apele care se despart? Ştii bine că azi are concert.

Dambul de palariute

Azi, 5 decembrie 2012, voi dezvalui inca un secret dintre cele pe care le tin bine pastrate intr-un safe elvetian. E vorba de pregatirea ciupercilor champignon pentru gatit.

Secretul asta nu functioneaza decat la ciupercile champignon, fie ele albe sau maro. Daca va apucati de gatit alt gen de ciuperci, n-are sens sa aplicati ce veti afla de aici.

De-ale lui Zoscenko (38)

Mama şi fiul

Convorbirea asta am consemnat-o întocmai. Să mă scuipe cititorul în ochi dacă exagerez cîtuşi de puţin. Nu exagerez de loc. Totul s-a petrecut exact aşa.

Convorbirea a avut loc la închisoare. La vor­bitor. O mamă a venit să-şi vadă fiul.

Întîlnirea a fost emoţionantă. Mama plîngea cu lacrimi de bucurie. Fiul smiorcăia şi el pe nas.

După primele lacrimi şi primele sărutări fier­binţi, mama şi fiul se aşezară unul lîngă altul pe o bancă.

Targul de Craciun (3) - personaje

Mici intamplari cu animale (119)

Un urs mare se învăţase la o stînă din Munţii Cibinului. Venea aproape noapte de noapte şi făcea multă pagubă. Tre­buia împuşcat, cu toate că era vară şi avea blana rea. Vînă­torul a suit la munte anume ca să scape stîna de pacoste şi a ţinut sfat cu păcurarii. Din sfat a ieşit plan. Toţi cîinii vor fi închişi în stînă, ca să nu întoarcă ursul. Cum se va însera, ciobanii vor aprinde focuri de trei părţi ale stînei, iar în cea­laltă parte nu. Ursul se va feri de focurile aprinse în şir, apro­piate, şi se va strecura pe partea liberă. Aici va sta în aşteptare vînătorul şi, fiind lună, va vedea destul de bine ca să poată trage. Deci un ocol de focuri în jur, cu poartă largă la îndemîna ursului. Planul era frumos şi alcătuit cu chibzuială omenească. După miezul nopţii a şi venit ursul, însă nu pe poarta larg deschisă, ci trecînd tocmai printre două focuri apropiate. Şi-a luat oaia netulburat de cîini şi a dus-o tot pe cărarea strîmtă dintre focuri.

A treia noapte totuşi a căzut ursul. Dar fără strategia cu focuri, care să-l abată în gura puştii.

—   Ce tot scarmeni în blana ursului moş Visente? - în­trebă vînătorul pe baciul de la stînă.

Baciului, bucuros că a scăpat de „bala de urs", i-a venit de glumă:

—   Ia, caut dacă şi-a pîrlit tare părul la focurile de alaltă­ieri noapte... 
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Din povestile lui O. Henry (10)

Paradă în uniformă de gală

Domnul Towers Chandler îşi călca costumul de seară pe masa din dormitor. Un fier de călcat se încălzea pe o sobiţă; pe celălalt îl trecea cu putere înainte şi înapoi, ca să scoată la pantaloni dunga dorită ce urma să se întindă exact din dreptul pantofilor de lac pînă la marginea ves­tei răscroite adînc. Atît ne poate fi destăinuit despre ţinuta eroului. Restul se poate ghici de către cei care au fost împinşi uneori spre expediente meschine de către sărăcia sclivisită. Următoarea imagine a lui ne apare pe cînd coboară treptele pensiunii, îmbrăcat absolut impe­cabil; calm, sigur pe sine, chipeş - în aparenţă tipicul tînăr newyorkez, care frecventează cluburile, uşor plicti­sit, gata să se înfrupte din desfătările serii.

Povestiri din volumul Cuore (4)

Micul toboşar sard

În ziua de 21 iulie 1848, cea dintâi zi a bătăliei de la Custoza, vreo şaizeci de soldaţi dintr‑un regiment de infanterie, din armata noastră, fură trimişi să ocupe o casă părăsită de pe un deal.

De‑abia sosiţi, se văzură deodată atacaţi de două compa­nii de austrieci, care năvăliră pe neaşteptate din mai multe părţi.

O ploaie de gloanţe îi sili să se adăpostească şi să se bari­cadeze cât mai curând în casa părăsită, după ce lăsară pe câmpie câţiva morţi şi răniţi.

Îndată ce înţepeniră bine uşile cu drugi de fier, soldaţii alergară pe la ferestre, la amândouă etajele, şi începură un foc des şi bine îndreptat împotriva asaltatorilor. Aceştia se apropiau încetul cu încetul, rânduiţi în semicerc, răspun­zând şi ei tot cu aceeaşi tărie.

Faceti-va bine (196)

Muşchiul de munte

Denumire ştiinţifică: Cetraria islandica.

Denumiri populare: muşchiul de piatră, muşchi creţ.

Prezentare. Muşchiul de munte este un lichen al cărui tal seamănă cu o tufă de mici dimensiuni. Lobii sunt mari şi au cili. Faţa superioară a talului este lucioasă şi are culori diferite, legate de perioada din an în care se află, precum şi de locul în care se dezvoltă planta. Astfel, muşchiul poate fi brun, verde-brun, cenuşiu-brun, verde-cenuşiu sau chiar brun spre negru. Faţa inferioară este mai deschisă la culoare, uneori cu pete albicioase. În zona de prindere, muşchiul are o culoare roşietică. Acest muşchi creşte în zonele subalpine şi alpine, pe stânci. Preparat medicinal: se recoltează toată planta şi se mărunţeşte.

Nils Holgersson (13)

Hora cea mare a cocorilor de pe muntele Kulla

E drept că în Scania se găsesc multe clădiri minunate, însă niciuna din ele nu are pereţi atât de frumoşi ca bătrânul munte Kulla. Muntele ăsta nu e prea înalt, dar are o lungime destul de mare. Pe tăpşanul său larg sunt păduri, ogoare şi câteva câmpii sterpe. Ici şi colo se află măguri cu iarbă-neagră şi colnice pleşuve. Kulla are o perspectivă grandioasă, ca mai toate ţinuturile muntoase din Scania.

Cine merge pe şoseaua care-l străbate prin mijloc este dezamăgit oarecum, poate din cauză că e nevoit să se abată din drum şi s-o ia pe laturile muntelui cu povârnişuri prăpăstioase, unde îl aşteaptă atâtea lucruri interesante de văzut, încât abia are timp să le admire pe toate. Kulla nu e înconjurat de câmpii şi de văi ca alţi munţi, ci se înfige adânc în inima mării. Nu are la poale nici cea mai mică fâşie de pământ care să-l apere de talazuri. Valurile înspumate se izbesc de-a dreptul de pereţii lui, pe care-i rod şi-i modelează după bunul lor plac.

Aventurile lui Tom Sawyer(4)

CAPITOLUL IV

Zorile luminară o lume liniştită. Razele soarelui se revărsau ca o binecuvântare asupra paşnicului târguşor. După gustarea de dimineaţă, mătuşa Polly ţinu slujba religioasă în familie. Începu printr-o rugăciune, clădită pe temelii solide de citate biblice, cimentate între ele cu un strat subţire de idei originale. Din vârful acestei clădiri, ca de pe Muntele Sinai, dete drumul uneia din cele zece porunci. După asta, Tom „se duse în pustie", ca să spunem aşa, adică se apucă să-şi înveţe versetele(*). Sid învăţase lecţia cu câteva zile înainte. Tom lupta din răsputeri să ţină minte cinci versete. Alesese o parte din predica de pe Munte, fiindcă alte versete mai scurte nu putuse găsi.

Portretul lui Dorian Gray(5)

-  Mamă, mamă, sunt atît de fericită! murmură fata îngropîndu-şi faţa în poala unei femei fanate, obosite, care stătea într-unul dintre fotoliile din salonul lor întunecos, cu spatele la lumina scormonitoare. Sunt atît de fericită! repetă ea, şi tu trebuie să fii fericită!

Doamna Vane tresări dureros şi-şi puse mîinile subţiri, albe ca de bismut, pe capul fiicei sale.

-  Fericită... răspunse ea ca un ecou. Sunt fericită doar atunci cînd te văd jucînd. Domnul Issacs a fost foarte bun cu noi şi îi datorăm bani.

Fata o privi şi se bosumflă:

-  Bani, mamă? strigă ea, ce contează banii? Dragostea înseamnă mai mult decît banii.

O incredibil de frumoasa si trista poveste de razboi a lui Dino Buzzati

Vesti false

Întors din bătălie, regimentul ajunse într-o seară în suburbiile oraşului Antioco. În acele zile războiul lâncezea, iar duşmanul invadator era încă departe. Îşi puteau trage sufletul: trupa, foarte obosită, îşi întinse corturile la porţile oraşului, pe pajişti şi răniţii fură duşi la spital.

Nu prea departe de drum, la rădăcina a doi stejari mari, fu aşezat cortul cel mare şi alb al comandantului, contele Sergio-Giovanni.

— Ridic drapelul? îl întrebă aghiotantul lui, nesigur.

— Şi de ce să nu-l ridici? răspunse coman­dantul, citindu-i gândul... Poate că nu am...

Dar nu dori să termine fraza.