Povestiri din volumul Cuore (4)

Micul toboşar sard

În ziua de 21 iulie 1848, cea dintâi zi a bătăliei de la Custoza, vreo şaizeci de soldaţi dintr‑un regiment de infanterie, din armata noastră, fură trimişi să ocupe o casă părăsită de pe un deal.

De‑abia sosiţi, se văzură deodată atacaţi de două compa­nii de austrieci, care năvăliră pe neaşteptate din mai multe părţi.

O ploaie de gloanţe îi sili să se adăpostească şi să se bari­cadeze cât mai curând în casa părăsită, după ce lăsară pe câmpie câţiva morţi şi răniţi.

Îndată ce înţepeniră bine uşile cu drugi de fier, soldaţii alergară pe la ferestre, la amândouă etajele, şi începură un foc des şi bine îndreptat împotriva asaltatorilor. Aceştia se apropiau încetul cu încetul, rânduiţi în semicerc, răspun­zând şi ei tot cu aceeaşi tărie.

        Acei şaizeci de soldaţi italieni erau comandaţi de doi ofi­ţeri inferiori şi de un căpitan: om straşnic, înalt, slab, cu mustaţa şi cu părul cărunt.

Printre soldaţi se afla şi un mic toboşar din Sardinia, băiat cam de paisprezece ani, căruia, de pipernicit ce era, nu i se putea ghici vârsta; i‑ai fi dat cel mult doisprezece ani. Era oacheş la faţă şi avea nişte ochi negri în fundul capului, care străluceau ca două scântei.

Căpitanul comanda apărarea de la o fereastră din etajul de sus şi poruncile ieşeau din gura lui ca nişte pocnituri de puşcă. Pe chipul său nu se zărea nici cea mai mică tulburare.

Micul toboşar, galben la faţă, se suise pe o măscioară şi întindea gâtul cât putea, ca să vadă cum merg lucrurile pe afară. El zărea printr‑un nor de fum uniformele albe ale austriecilor înaintând puţin câte puţin.

Casa era aşezată pe malul unui povârniş, spre care da o singură fereastră de la pod; iar toate celelalte ferestre dă­deau spre culmea dealului; de aceea austriecii atacau faţa şi laturile casei, iar povârnişul din dos rămăsese cu totul liber.

Lupta era crâncenă: gloanţele cădeau ca grindina, gău­reau şi crăpau zidurile; sfărâmau pervazurile pe dinafară şi pe dinăuntru; prăpădeau tot; zdrobeau obloane, oglinzi, mo­bile; azvârleau aşchii de lemn; răspândeau un nor de moloz, de farfurii, de pahare, de geamuri sparte; toate acestea zbu­rau şuierând prin casă şi făceau un zgomot asurzitor.

Din când în când cădea câte un soldat. Tovarăşii îl tră­geau la o parte. Alţii mergeau şovăind prin odăi, ţinându‑şi rănile cu mâinile.

În bucătărie se şi afla un mort întins la pământ, cu capul zdrobit de gloanţe; afară, brâul vrăjmaşilor se strângea mereu.

Căpitanul, care până atunci avea aerul nepăsător, se tul­bură puţin şi ieşi repede din odaie, urmat de un sergent. Du­pă câteva minute, sergentul se întoarse şi chemă pe micul toboşar. Băiatul veni într-o fugă, urcându‑se după el pe o scăricică mică şi intrând în podul casei, unde-l văzu pe căpitan proptit de fereastră şi scriind repede cu creionul pe o bucăţică de hârtie.

Căpitanul îndoi hârtia, se uită drept în ochii băiatului cu acea privire adâncă şi rece, dinaintea căreia fiecare soldat tremura, şi zise cu asprime:

— Toboşarule!

Toboşarul duse mâna la chipiu.

— Eşti îndrăzneţ, băiete?! îl întrebă căpitanul.

Ochii băia­tului scânteiară:

— Da, domnule căpitan!

— Uită‑te într‑acolo! îi zise căpitanul, împingându-l spre fereastră, în vale, lângă casele din Villafranca, acolo unde vezi lucind baionete, se află regimentul nostru. Ia acest bilet, agaţă‑te de frânghie, coboară‑te jos pe fereastră, ia‑o la fugă pe povârniş, străbate valea, soseşte la ai noştri, şi dă biletul celui dintâi ofiţer ce-l vei întâlni. Mai întâi leapădă‑ţi raniţa şi cingătoarea!

Băiatul lepădă raniţa şi cingătoarea; ascunse biletul în sân. Sergentul azvârli funia pe fereastră, înţepeni un căpătâi în drugii de fier, iar căpitanul îl ajută pe băiat să iasă pe o ferăstruie.

— Adu‑ţi aminte că scăparea noastră atârnă de bărbăţia ta şi de iuţeala picioarelor tale! îi zise căpitanul.

— Fiţi pe pace, domnule căpitan! răspunse băiatul lăsându‑se în jos pe frânghie, nu vă temeţi!

— Dumnezeu să‑ţi ajute!

Băiatul ajunse jos în câteva clipe, sergentul trase sus frânghia şi plecă. Căpitanul se apropie repede de fereastră, ca să urmărească şi el cu privirea pe băiat, care părea că zboară pe povârniş.

Căpitanului i se părea chiar că toboşarul izbutise să fugă neobservat de vrăjmaşi, când cinci sau şase mici nori de pulbere se ridicară în jurul băiatului şi îl vestiră că fusese descoperit de duşmani: căci norii aceia nu erau altceva decât ţărâna scormonită şi ridicată în sus de gloanţe.

Cu toate acestea, micul toboşar alerga mereu. Deodată căzu.

— L‑au ucis! răcni căpitanul, muşcându‑şi pumnul.

Abia strigase astfel şi-l zări pe micul toboşar ridicându‑se.

— A fost numai o căzătură! îşi zise căpitanul şi răsuflă.

Băiatul începu iar să alerge, dar şchiopătând.

— Şi‑a scrântit piciorul! gândi căpitanul.

Se mai ridicară încă vreo câteva vârtejuri de pulbere în urma băiatului, dar tot mai depărtate. Căpitanul scoase un strigăt de izbândă; băiatul scăpase. Totuşi, el mai rămase acolo, să se uite la toboşar; era cu inima îndoită, căci de nu ajungea la vreme cu biletul prin care cerea un ajutor imediat, ori toţi soldaţii lui cădeau ucişi, ori era silit să se dea prizonier împreună cu dânşii.

Băiatul alergă o bucată, apoi începu să umble mai încet, şchiopă­tând; se repezea iarăşi, şi iarăşi se oprea şi se împiedica.

— Nu cumva l-a atins vreun glonţ la picior? îşi zicea căpitanul îngrijorat uitându‑se la toate mişcările băiatului; şi de la acea depărtare îi vorbea, îl aţâţa, îl îndemna să se gră­bească, ca şi cum l‑ar fi putut vedea. El măsura necontenit, cu ochii aprinşi de nerăbdare, spaţiul dintre băiatul care alerga şi sclipirea baionetelor din vale.

Auzea totodată şi şuieratul gloanţelor de la etajul de jos, strigătele poruncitoare ale ofiţerilor şi ale sergenţilor, vaie­tele răniţilor şi zgomotul dărâmăturilor.

— Haide, înainte! strigă el micului toboşar, urmărindu-l cu privirea.

— Înainte! Mergi! Aleargă!... Doamne! Se opreşte! Nu, nu, iată-l că reîncepe să alerge.

Un ofiţer veni să‑i spună că deşi vrăjmaşii nu încetaseră focul, totuşi ridicau un steag alb, ca să le impună capitu­larea.

— Să nu răspundeţi! strigă căpitanul, fără să ridice ochii de la copilul care ajunsese în vale; el însă nu mai alerga, ci părea că abia se târăşte.

— Hai du‑te!... Mergi mai iute, aleargă! strigă căpitanul, scrâşnind din dinţi şi ridicând pumnii. Omoară‑te, mori, tică­losule, dar aleargă, du‑te! Apoi răcni ca o fiară: Ah! Nemer­nicul, nesocotitul, s‑a aşezat jos.

Şi, într-adevăr, până aici văzuse capul băiatului alunecând pe deasupra grâului; în acel moment dispăruse ca şi cum s‑ar fi aşezat jos sau ar fi căzut.

După câteva minute, capul se ivi iarăşi şi în sfârşit se pier­du pe din dosul gardurilor. Căpitanul, nemaizărindu-l, co­bori repede. Gloanţele se năpusteau şi mai tare: odăile erau pline cu răniţi; unii din ei şovăiau ca beţivii şi se agăţau de mobile. Pereţii, pardoseala, totul era stropit cu sânge. Câte­va cadavre zăceau întinse pe pragul uşilor. Un glonţ rupsese braţul drept al locotenentului. Fumul şi pulberea învăluiau totul.

— Curaj băieţi! strigă căpitanul. Staţi nemişcaţi la postul vostru! Ne vine ajutor! Încă un avânt de bărbăţie şi de răb­dare, şi suntem mântuiţi.

Austriecii se apropiară şi mai tare. Feţele lor înverşunate se zăreau printre norii de fum, iar zgomotul puştilor era co­vârşit de strigătele lor sălbatice. Înjurau, le porunceau să capituleze şi‑i ameninţau cu moartea. Câte unii din soldaţi, înfricoşaţi, se retrăgeau de la ferestre; sergenţii îi goneau îna­poi. Dar focul slăbea, descurajarea se vedea pe toate chi­purile, nu mai era cu putinţă să susţină multă vreme apărarea.

Austriecii încetară focul şi o voce poruncitoare strigă mai întâi în limba germană, apoi în cea italiană: "Predaţi‑vă"

"Nu" urlă căpitanul de la o fereastră. Lupta începu mai crân­cenă din amândouă părţile. Căzură încă vreo câţiva soldaţi; mai multe ferestre rămaseră goale. Momentul fatal se apropia.

Căpitanul bolborosea printre dinţi:

— Suntem pierduţi!... Nu ne vine în ajutor! Nu mai soseş­te!

Şi alerga ca un nebun prin odăi, furios învârtind sabia în mâini, hotărât să moară dar să nu se predea.

Deodată, un sergent, coborându‑se repede din podul casei strigă:

— Ne vine ajutor! Vine! repetă căpitanul nebun de bucurie.

La acel strigăt, zdraveni şi răniţi, sergenţi şi ofiţeri, toţi năvăliră la ferestre şi împotrivirea se înteţi din nou.

După câteva minute, ei băgară de seamă că începuse un fel de neorânduială printre vrăjmaşi. Atunci,căpitanul adună în grabă soldaţii într‑o odaie din etajul de jos, ca să dea năvală cu baionetele. Apoi se sui ca să se încredinţeze dacă vine ajutor, când, deodată auzi un zgomot de paşi grăbiţi, însoţit de un "ura!" puternic şi văzu, mai întîi printre norii de fum, pălăriile cu două colţuri ale carabinierilor italieni, apoi un escadron ce venea în goana mare cu săbiile scânteind deasupra capetelor şi umerilor vrăjmaşilor.

Atunci, căpitanul împreună cu soldaţii se repeziră cu baioneta înainte. Inamicii se clătinară, ieşiră din rânduri şi o luară la fugă. Locul rămase liber; casa, mântuită şi, puţin du­pă aceea, două batalioane de infanterie, italiene, şi două tu­nuri erau postate pe acea înălţime.

Căpitanul, ieşind cu soldaţii ce‑i rămăseseră teferi întru în­tâmpinarea regimentului său, fusese uşor rănit la mâna stân­gă în goana dată vrăjmaşilor.

În acea zi izbânda fu de partea noastră, însă a doua zi, lupta reîncepând, cu toată împotrivirea lor vitejească, italienii fură biruiţi de numărul covârşitor al austriecilor, şi în dimineaţa de 26 se văzură siliţi să apuce cu întristare dru­mul spre Mincio.

Căpitanul, deşi rănit, făcu drumul pe jos cu soldaţii săi osteniţi şi tăcuţi. Ajungând către seară la Gotio, pe Mincio, el l-a căutat îndată pe locotenentul său, care trebuia să fi ajuns înaintea lui. Îi arătară o biserică, unde se instalase în grabă spitalul ostăşesc. Sosind acolo, căpitanul văzu bi­serica plină de răniţi, aşezaţi pe două rânduri de paturi şi pe saltele întinse pe jos. Doi doctori şi doi infirmieri mergeau de la un rănit la altul.

Se auzeau gemete şi strigăte înăbuşite.

Căpitanul îşi îndrepta privirile în toate părţile căutând pe ofiţerul său, cînd a auzit un glas apropiat şi foarte slab care-l chema:

— Domnule căpitan!

El se întoarse: era micul toboşar. Băiatul stătea întins pe pat şi era învelit cu o pânză groasă de perdele, vărgată cu roşu. Bietul băiat era foarte palid şi slab, dar ochi lui nu pierduseră nimic din strălucire, păreau două diamante negre.

Căpitanul, plin de mirare, îi zise cu glasul său aspru:

— Aici eşti tu? apoi adăugă: Bravo băiete! Ţi‑ai făcut datoria!

— Am făcut şi eu tot ce am putut! răspunse micul toboşar.

— Eşti rănit? îl întrebă căpitanul, căutând cu ochii pe ofiţe­rul său în paturile de alături.

— Da! Ce să‑i faci! zise băiatul, mândru de a fi rănit, căci altfel n‑ar fi cutezat să deschidă gura în faţa asprului căpitan.

— M‑am ţinut pitit cât am putut; dar tot m‑au văzut vrăj­maşii foarte curând. Soseam cu douăzeci de minute mai înainte dacă nu m‑ar fi atins. Am avut noroc că am găsit îndată un căpitan de stat‑major, căruia i‑am dat biletul dumneavoastră. Eram fript de sete şi mă temeam că n-o să‑mi rămână destulă putere ca să ajung la ai noştri. Plângeam de groaza ce‑mi pricinuia gândul că fiecare minut de întârziere trimitea pe câţiva din tovarăşi mei pe lumea cealaltă. În sfârşit, Dumnezeu mi‑a venit în ajutor şi eu am făcut ce am putut; sunt mulţumit. Dar vai, domnule căpitan, vă curge sânge din rană! Vreţi să vă mai strâng legătura? Apropiaţi‑vă şi întindeţi mâna, vă rog!

Căpitanul îi întinse mâna stângă şi cu cea dreaptă voia să-l ajute pe toboşar să dezlege bandajul, dar nici n‑apucă bietul băiat să se ridice bine din perne, şi fu nevoit să se lase iar jos: îngălbenise ca ceara.

— Lasă, lasă! îi zise căpitanul, uitându‑se la el şi retrăgându‑şi mâna din mâinile lui. Vezi mai întâi de tine şi apoi de alţii; bagă de seamă, băiete o rană uşoară poate să ajungă periculoasă, dacă nu o îngrijeşti la vreme!

Micul toboşar dete din cap.

— Trebuie să fi pierdut mult sânge, ca să fii aşa de pră­pădit, îi zise căpitanul, uitându‑se de astă dată la el mai cu băgare de seamă.

Băiatul zâmbi şi‑i răspunse:

— Am pierdut mult sânge? Bine ar fi, domnule căpitan, de‑ar fi numai atât. Ia uită‑te! Şi‑şi dete plapuma la o parte.

Căpitanul, îngrozit, se retrase înapoi. Băiatul nu mai avea decât un picior. Piciorul stâng îi fusese tăiat mai sus de ge­nunchi; trunchiul era legat şi bandajul mai era încă însân­gerat.

În acel moment trecu un chirurg militar, scurt şi gros, cu mânecile sumese.

— Ah, domnule căpitan, îi zise arâtându‑i băiatul, iată un caz nefericit! Piciorul ar fi putut să fie salvat, dacă nu şi  l‑ar fi obosit nebuneşte. Nici nu gândeşti ce inflamaţie avea! Am fost nevoit să-l tai la minut, ca să‑i scap viaţa. Te asigur, domnule căpitan, că este un băiat cu multă inimă; nu i‑a curs nicio lacrimă, n‑a scos niciun ţipăt. Pe onoarea mea, mă fălesc că acest băiat este italian. Trebuie să fie viţă de viteji!

Apoi îl salută pe căpitan şi se duse la patul unui alt rănit.

Căpitanul rămăsese uimit. Se uită ţintă la băiat, cu fruntea încreţită; în urmă îi trase plapuma şi încetişor, fără măcar a şti ce face, îşi aţintit privirea către dânsul, duse mâna la cap şi îşi scoase chipiul.

— Domnule căpitan! strigă băiatul, surprins. Ce faceţi, domnule căpitan? Mă salutaţi pe mine?

Şi soldatul acela, atât de dârz şi de posac, care nu spu­sese în viaţa lui o vorbă dulce vreunui inferior, răspunse cu un glas blând şi plin de bucurie:

— Da, pe tine!... Căci eu sunt numai un căpitan, pe când tu eşti un erou!

Apoi se aplecă spre micul toboşar şi-l sărută de mai multe ori părinteşte.