Din povestile lui O. Henry (10)

Paradă în uniformă de gală

Domnul Towers Chandler îşi călca costumul de seară pe masa din dormitor. Un fier de călcat se încălzea pe o sobiţă; pe celălalt îl trecea cu putere înainte şi înapoi, ca să scoată la pantaloni dunga dorită ce urma să se întindă exact din dreptul pantofilor de lac pînă la marginea ves­tei răscroite adînc. Atît ne poate fi destăinuit despre ţinuta eroului. Restul se poate ghici de către cei care au fost împinşi uneori spre expediente meschine de către sărăcia sclivisită. Următoarea imagine a lui ne apare pe cînd coboară treptele pensiunii, îmbrăcat absolut impe­cabil; calm, sigur pe sine, chipeş - în aparenţă tipicul tînăr newyorkez, care frecventează cluburile, uşor plicti­sit, gata să se înfrupte din desfătările serii.

     Chandler cîştiga optsprezece dolari pe săptămînă. Era angajat în biroul unui arhitect. Avea douăzeci şi doi de ani, socotea arhitectura artă adevărată şi credea cu toată sinceritatea (deşi n-ar fi îndrăznit să recunoască aşa ceva în oraşul New York), că Flatiron Building era inferioară ca arhitectură marii catedrale din Milano.

Din cîştigurile săptămînale, Chandler punea deoparte cu regularitate un dolar. La sfîrşitul a zece săptămîni, cu acest capital acumulat îşi cumpăra de pe tejgheaua zgîrcitului Taica Timp o seară vrednică de un gentleman. Se desfăta din onorurile rezervate milionarilor şi preşedin­ţilor; paşii îl purtau spre cartierul unde viaţa tumultuoasă musteşte de atracţii şi acolo cina împărăteşte şi rafinat. Cu zece dolari, un om poate să joace la perfecţie, timp de cîteva ore, rolul unui fecior de bani gata. Suma este su­ficientă pentru o masă îmbelşugată, o sticlă cu o etichetă ca lumea, bacşişuri adecvate, un trabuc, banii pentru tră­sură şi etcetera-ul de rigoare.

Această unică seară, nespus de plăcută, aleasă din altele şaptezeci serbede, reprezenta o sursă de fericire continuă pentru Chandler. Pentru codana care-şi face in­trarea în societate nu există decît un singur debut; şi acest debut rămîne în amintirea ei chiar cînd părul îi încărunţeşte. Dar pentru Chandler, fiecare a zecea săptămînă îi aducea o bucurie la fel de profundă, de puter­nică şi de nouă ca cea dintîi. Să stai printre bon vivants, sub coroana palmierilor, învăluit într-o muzică în sur­dină, să-ţi plimbi ochii peste les habitues ai unui aseme­nea paradis şi să fii socotit unul de-al lor — ce compa­raţie mai suferă asta cu primul dans şi rochiţa din tul cu mîneci bufante a unei fetişcane ?

Chandler străbătea Broadway-ul în ţinuta sa nocturnă de gală: în seara aceea era şi urmărit de priviri, dar şi privitor la rîndul său. Următoarele şaizeci şi nouă de seri, îmbrăcat în costumul său de şeviot, avea să înghită la re­pezeală meniuri fixe îndoielnice, prînzuri grăbite la tej­ghea, sandvişuri şi bere pe masa din dormitor. Nu se dădea înapoi de la astfel de lucruri, căci era un fiu ade­vărat al forfotei marelui oraş şi pentru el o seară în lu­minile rampei recompensa multe alte seri întunecate.

Chandler îşi prelungi plimbarea pînă unde Strada 40 se intersectează cu spaţioasa şi strălucitoarea alee a des­fătărilor; seara era abia la început şi, cînd te afli în le beau monde, odată la şaptezeci de zile, nu te dai în lături să-ţi prelungeşti puţin plăcerea. Simţea asupra lui priviri agere, rău intenţionate, curioase, pline de admiraţie, pro­vocatoare, galeşe, căci ţinuta şi hainele îl prezentau drept un discipol al orelor de răgaz şi desfătare.

Cind să dea colţul, se opri; încerca să se hotărască dacă să se întoarcă la restaurantul monden şi luxos în care cina de obicei în serile sale de abundenţă. Exact în acea clipă, o tînără fată ţîşni de după colţ, alunecă pe gheţuş şi căzu cu o bufnitură pe trotuar.

Chandler o ajută să se ridice cu o amabilitate promptă şi îndatoritoare. Fata şchiopătă pînă la zidul clădirii, se sprijini de el şi îi mulţumi cu sfială.

—    Cred că mi-am scrîntit glezna. Am simţit cînd am căzut.

—    Vă doare rău? se interesă Chandler.

—    Numai cînd mă las cu toată greutatea pe ea. Sunt sigură că peste cîteva minute o să pot merge.

—     Dacă vă pot ajuta cu ceva, sugeră tînărul, vă pot chema o trăsură, sau...

—  Vă mulţumesc, răspunse fata încetişor, dar din toată inima. Nu e cazul să vă mai deranjaţi. Pur şi simplu n-am fost atentă. Nici măcar nu am tocuri înalte să să dau vina pe ele.

Chandler o privi şi-şi dădu seama cum brusc, intere­sul îi fusese stîrnit. Fata era nostimă la modul rafinat, iar privirea o avea veselă şi blîndă. Era îmbrăcată modest, într-o rochie neagră, simplă, în genul uniformelor pe care le poartă vînzătoarele. Părul negru şi lucios cădea în bucle de sub pălărioara obişnuită din pai negru, a cărei singură podoabă era o fundă de catifea închisă. Putea să treacă foarte bine drept prototipul perfect al vînzătoarei respectabile.

Brusc, în mintea tînărului arhitect încolţi o idee. O va invita pe fată să ia masa cu el. Iată acel ceva de care erau văduvite festinurile sale somptuoase, dar solitare. Cu atît mai plăcut ar fi scurtul său răstimp de lux şi eleganţă dacă ar putea adăuga la el compania unei doamne. Iar fata asta era o doamnă, nu se îndoia - o trădau şi manie­rele şi felul de a vorbi. Şi, în ciuda înfăţişării sale extrem de simple, ar fi fost o plăcere să o aibă lîngă el la masă.

Toate aceste gînduri îi trecură prin cap într-o clipă şi se hotărî s-o invite. Fără îndoială nu era conform codului bunelor maniere, dar de multe ori fetele care-şi cîştigă existenţa nu prea pun mare preţ pe chestiuni de genul ăsta. De cele mai multe ori cîntăresc dintr-o privire bărbaţii şi se bazează mai degrabă pe propria lor judecată decît pe convenienţe sociale inutile. Cei zece dolari, dacă erau cheltuiţi cu discreţie, le-ar fi permis să cineze foarte bine. Cina ar fi însemnat o experienţă deosebită în exis­tenţa monotonă a fetei, iar faptul că ea ar fi apreciat cu însufleţire gestul n-ar fi făcut decît să-i sporească propria desfătare şi victorie.

—   Cred, i se adresă cu o gravitate sinceră, că trebuie să vă odihniţi piciorul mai mult decît bănuiţi. Vă propun un mod prin care să rezolvaţi această problemă şi în acelaşi timp să-mi acordaţi şi mie o favoare. Eram în drum spre cina pe care urma să o iau singur, cînd aţi apărut pe neaşteptate de după colţ. Însoţiţi-mă şi ne vom bucura împreună de o masă tihnită şi o discuţie amicală şi sunt convins că după aceea glezna n-o să vă mai supere. Fata privi iute chipul cinstit şi amabil al lui Chandler. Ochii îi scînteiară brusc şi pe urmă îi zîmbi cu can­doare.

—    Dar nici nu ne cunoaştem... nu prea se cade, nu? spuse cu îndoială în glas.

—   Nu-i nimic rău în asta, răspunse tînărul, candid. Permiteţi-mi să mă prezint — sunt domnul Towers Chand­ler. După cina pe care am să mă străduiesc s-o fac cît mai agreabilă cu putinţă, am să-mi iau rămas bun de la dum­neavoastră sau am să vă însoţesc pînă la uşa casei, cum doriţi.

—  Dar, vai de mine! spuse fata, privind ţinuta fără reproş a lui Chandler. Sunt cu vechitura asta de rochie şi pălărie!

—    Nu are absolut nicio importanţă, spuse încurajator Chandler. Cu mîna pe inimă, arătaţi mai încîntător decît oricare din doamnele sclivisite

—   Mă doare încă glezna, recunoscu fata, încercînd să facă cu greu cîţiva paşi. Cred că am să vă accept invitaţia, domnule Chandler. Puteţi să-mi spuneţi domnişoara Marian.

— Atunci, să mergem, domnişoară Marian, spuse tînărul arhitect cu voioşie, dar cu o curtoazie desăvîrşită; nu e mult de mers. Nu departe se găseşte un restaurant respectabil şi select. Va trebui să vă sprijiniţi de braţul meu... aşa... să mergeţi încet. Te simţi foarte singur cînd nu ai pe nimeni alături la masă. Chiar mă bucur puţin că aţi alunecat pe gheaţă.

Cînd cei doi s-au instalat la o masă şi cina le-a fost adusă, iar chelnerul îndatoritor plana de la distanţă gata să sară la cea mică dorinţă, Chandler începu să savureze adevărata bucurie pe care i le ofereau întotdeauna aceste escapade.

Restaurantul nu era ostentativ sau pretenţios ca cel de pe Broadway, pe care îl prefera de obicei, dar nici nu sărea departe. Mesele erau bine garnisite cu feluri de mîncare apetisante, orchestra era bună şi cînta destul de încet ca să permită o conversaţie plăcută; bucătăria şi serviciul erau impecabile. Însoţitoarea sa, chiar în rochia şi pălă­rioara ieftină, avea ea însăşi aerul ca adaugă o notă de distincţie drăgălăşeniei înnăscute a chipului şi siluetei. Şi nu încape îndoială că îl privea pe Chandler, cu felul lui de a fi reţinut şi ochii blînzi, albaştri şi oneşti, cu un senti­ment care nu era departe de admiraţie.

Şi, pe urmă, Towers Chandler se pomeni stăpînit de Nebunia Manhattan-ului, de Agitaţia şi Vîlva Împăunării, de Miracolul Făloşeniei, de Pecinginea Provincială a Pozei. Chandler se găsea pe Broadway, înconjurat de pompă şi stil, şi doi ochi îl priveau. La această etapă a comediei, îşi luă rolul efemer de fluture de salon şi vîntură-lume. Era îmbrăcat adecvat şi niciun înger păzitor n-ar fi avut pu­terea să-l împiedice.

Aşa că începu să-i sporovăiască domnişoarei Marian despre cluburi, ceaiuri, partide de golf şi călărie, haite de cîini de vînătoare, cotilioane, plimbări în străinătate; făcu cîteva mici aluzii la un iaht ancorat la Larchmont. Îşi dădea seama cît de impresionată era fata după privirea pierdută, aşa că îşi întări poziţia prin insinuări aruncate la întîmplare despre o avere mare şi aminti într-un stil fa­milial cîteva nume rostite cu respect de sărăcime. Era frîntura de o zi a lui Chandler şi, după părerea lui, tre­buia să stoarcă din ea tot ce se putea. Totuşi, odată sau de două ori văzu aurul pur al fetei lucind prin ceaţa ridi­cată de egoismul său, între el şi tot ce-l înconjura.

—     Modul ăsta de viaţă despre care vorbiţi, spuse ea, pare atît de van şi de inutil. Nu aveţi nicio îndeletnicire care să vă absoarbă mai mult interesul?

—     Scumpă domnişoară Marian, exclamă el — îndelet­nicire! Gîndiţi-vă numai că trebuie să mă îmbrac zilnic pentru cină, să fac cîteva vizite după-amiaza — cu poli­ţistul de la fiecare colţ gata să te înşface şi să te ducă la sec­ţie dacă cumva depăşeşti viteza unei căruţe cu un asin. Noi ăştia, fluieră-vînt, muncim cel mai abitir din ţară.

Masa se termină, chelnerul fu răsplătit regeşte şi cei doi se îndreptară spre colţul unde se întîlniseră. Domni­şoara Marian mergea foarte bine acum; abia dacă mai şchiopăta.

—     Vă mulţumesc pentru o seară plăcută, spuse ea cu francheţe. Trebuie să fug acasă acum. Mi-a plăcut foarte mult masa, domnule Chandler.

El îi dădu mîna, zîmbind prieteneşte şi aminti ceva despre un joc de bridge la club. O urmări o clipă cum grăbeşte pasul spre est şi pe urmă găsi un taxi care să-l ducă acasă.

În camera friguroasă, Chandler puse deoparte, pentru alte şaizeci şi nouă de zile, hainele de gală. Trecu în re­vistă seara.

„Ce fată nemaipomenită, se gîndi el. Şi e cuminte, pot să jur, chiar dacă e nevoită să muncească. Poate că dacă i-aş fi spus adevărul, în loc să fi bătut cîmpii... dar, pe naiba! Trebuia să mă comport cum mi-era ţinuta !“

Aşa grăi viteazul născut şi crescut în wigwam-urile tri­bului băştinaşilor din Manhattan.

Fata, după ce-şi părăsi însoţitorul, merse grăbită pînă ajunse în faţa unei vile impozante şi magnifice, două cvartaluri mai departe, cu deschidere spre calea lui Mamrnon şi a zeilor auxiliari. Intră în fugă şi urcă în camera în care o tînără frumoasă, într-o rochie de casă elegantă, pri­vea neliniştită pe fereastră.

—   Ah, ştrengăriţo! exclamă fata mai mare văzînd-o pe cealaltă intrînd. Cînd n-o să ne mai dai atîtea palpi­taţii? De două ore eşti plecată, cu zdreanţa asta şi pălăria Mariei. Mama e atît de îngrijorată. L-a trimis pe Louis cu maşina să te caute. Eşti un drăcuşor rău şi fără minte.

Fata mai mare apăsă pe un buton şi servitoarea se în­făţişă într-o clipă.

—     Marie, spune-i mamei că domnişoara Marian s-a întors.

—    Nu mă certa, surioară. Am dat o fugă pînă la Ma­dame. Theo trebuie să-i spună să pună panglicuţă mov în loc de roz. Rochiţa mea şi pălăria Mariei au fost exact ce mi-a trebuit. Sunt sigură că toată lumea m-a luat drept o simplă vînzătoare.

—    Noi am mîncat, dragă; ai întîrziat prea mult.

—  Ştiu. Am alunecat şi mi-am scrîntit glezna. N-am putut să merg, aşa că am şchiopătat pînă la restaurant şi am stat acolo pînă mi-am revenit. De-asta am întîrziat.

Cele două fete se aşezară pe bancheta din faţa feres­trei, privind luminile şi şirurile de maşini de pe stradă. Cea mică îşi cuibări capul în poala surorii ei.

—   Într-o zi va trebui să ne căsătorim amîndouă, spuse ea visătoare. Avem atîţia bani că nu ne putem permite să ne dezamăgim publicul. Vrei să-ţi spun ce fel de om mi-ar plăcea, surioară?

—     Hai, găgăuţă, zi! zîmbi cealaltă.

—    Mi-ar plăcea să aibă ochi albaştri blînzi, să fie ama­bil şi respectuos cu fetele sărace, să fie frumos şi bun şi să nu încerce să flirteze. Dar nu l-aş putea iubi dacă n-ar avea o ambiţie, un ţel, o îndeletnicire oarecare. Nu mi-ar păsa cît de sărac ar fi, dacă l-aş putea ajuta să reuşească în viaţă. Dar vezi, surioară scumpă, oamenii pe care-i întîlnim noi sunt cei care-şi petrec viaţa fără rost, între sa­loane şi cluburi, şi eu n-aş putea iubi un asemenea om, chiar dacă ar avea ochii albaştri şi ar fi amabil cu fetele sărace pe care le întîlneşte pe stradă.