Taras Bulba (7)

N-apucase soarele să urce în creştetul cerului, că toţi zaporojenii se şi adunară roa­tă. Sosise veste de la Seci că tătarii, folosindu-se de plecarea cazacilor, jefuiseră tot ce lăsaseră ei acolo, dezgropaseră bunurile tăinuite de ei sub pămînt, omorîseră şi robiseră pe toţi cei rămaşi pe loc, luaseră turmele şi hergheliile zaporojenilor - şi acum erau în drum spre Perekop. Un singur cazac, pe nume Maxim Goloduha, izbutise să scape din mîna tătarilor, înjunghiase un mîrzac, îi luase săculeţul cu ţechini, se îmbrăcase cu straie tătăreşti, încălecase un cal tătăresc şi vreme de o zi şi jumătate şi două nopţi fugise de urmărirea duşmanilor; tot gonind aşa, omorîse calul, se urcase pe-un altul, îl omorîse şi pe acesta şi numai pe-un al treilea ajunsese în tabăra zaporojenilor, despre care aflase pe drum că sunt lîngă Dubno. Cazacul nu apucă să spună decît numai că s-a întîmplat o nenorocire; dar cum de s-a abătut o asemenea urgie asupra lor... dacă zaporojenii rămaşi la Seci s-au dedat la chefuri, după obiceiul căzăcesc, şi s-au lăsat robiţi, pentru că erau beţi, şi cum de-au aflat tătarii locul unde fuseseră îngropate bunurile oştirii — despre toate astea nu apucă să sufle o vorbă. Era rupt de oboseală cazacul; se umflase tot şi avea faţa arsă de vînt; căzu la pămînt şi fu cuprins pe loc de un somn adînc.

Dumnezeiescul spectacol din magazin

Acum câteva zile, am fost să cumpăr diverse lucruri trebuincioase de la magazinul din cartier. Cu ocazia asta, am văzut ceva care m-a făcut să mă întreb din nou dacă ideea unui Dumnezeu ale cărui căi ne rămân inaccesibile este o idee compatibilă cu principiile creştine. Dacă nu cumva El acţionează necreștinește, precum păgânii din vechime, care unde îi prindeau pe creştini îi jupuiau de vii şi îi frigeau pe grătare, pentru că bieţii oameni nu acceptau să treacă la venerarea unor chipuri cioplite.

Piesa scurta, cu doua personaje

AUTOSTOP

Personaje: AUTOSTOPISTA, BĂRBATUL

AUTOSTOPISTA face semn pentru a opri o maşină. Maşina trece fără să se oprească.

Apare BĂRBATUL. Şi el face autostopul.

O altă maşină trece fără să se oprească.

BĂRBATUL (strigînd după maşină) – Să vă ia dracu'! (Pauză). 
(Către  AUTOSTOPISTĂ.) I-ai văzut pe porcii ăştia? Nici măcar nu ne-au privit.

AUTOSTOPISTA – Ba da...

BĂRBATUL – Unde mergi?

AUTOSTOPISTA – La Carson City. 

Din fotografiile lui Desiree Dolron (2)

Asimov si omuletul din metrou

Staţiile de metrou sunt locuri unde oamenii obişnuiesc să coboare; de aceea, atunci când nimeni n-a coborât din primul vagon în staţia Atlantic Avenue, conductorul Cullen a început să-şi facă griji. Din vagonul respectiv nu coborâse nimeni de când începuse cursa spre Flatbush – deşi suiau zeci de pasageri.

Ciudat! Foarte ciudat! Era genul de întâmplare care îi făcea pe conductorii binecrescuţi să-şi scoată şepcile şi să se scarpine în cap. Aşa a procedat şi Cullen. Nu l-a ajutat cu nimic, dar a repetat gestul la Bergen Street, următoarea staţie, unde, iarăşi, din primul vagon n-a coborât nimeni. Iar la Grand Army Piaza, bărbatul a adăugat scărpinatului câteva rare cuvinte irlandeze, transmise de sute de ani, din tată în fiu. Acestea au ionizat atmosfera din cabină, dar nu au schimbat situaţia.

Faceti-va bine (222)

Păpădia

Denumire ştiinţifică: Taraxacum officinale.

Denumiri populare: lăptucă, păpălungă, guşa găinii, floarea turcului.

Prezentare. Păpădia este o erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor şi poate atinge înălţimea de 15 – 20 cm. Rizomul păpădiei este vertical. Tulpina, care este foarte scurtă, formează la bază o rozetă de frunze. Florile, grupate într-o inflorescenţă colorată în galben auriu, au un parfum dulce. Păpădia înfloreşte din aprilie şi până în octombrie. Întreaga plantă conţine un suc lăptos. Păpădia creşte pretutindeni în România – pe pajişti, pe fâneţe, pe terenurile necultivate, pe maidane, pe marginea drumurilor, fiind o plantă meliferă. Valoare medicinală au rădăcinile şi frunzele de păpădie, din care se prepară, în primul rând, infuzie şi decoct. În practica medicinală curentă, păpădia se utilizează şi sub alte forme.

Tarzan of the apes (23)

Frăţia umană

           Cînd D'Arnot îşi reveni în simţiri, se pomeni zăcînd pe un culcuş de ferigi moi şi de ierburi, sub un umbrar din crengi, clădit în formă de A. La picioarele lui, prin deschizătura umbrarului, se vedea o pajişte verde şi, la mică depărtare mai încolo, zidul compact al junglei şi al pădurii.

D'Arnot şchiopăta, tot trupul îi era numai o durere, se simţea foarte slăbit şi pe măsură ce reintra în deplinătatea facultăţilor mintale, suferea supliciul cumplit al numeroaselor răni şi al junghiurilor ascuţite în fiecare muşchi şi în fiecare os, ca urmare a loviturilor groaznice pe care le primise.

Chiar şi o simplă întoarcere a capului însemna o adevărată tortură, aşa încît rămase multă vreme nemişcat, cu ochii închişi. 

Doua povesti surori ale lui André Gide (5)

Scoala femeilor(e)

                                                                                                              26 octombrie.

De cîteva zile duc o viaţă grozav de agitată... Am spe­rat mereu să pot găsi puţin timp pentru a nota ceva în acest caiet. Dar nu duc lipsă numai de timp. Chiar în cli­pele cînd sunt singură, nu pot să mă reculeg, să-mi adun gîndurile şi să le aştern pe hîrtie. Sunt prinsă într-un vîrtej: vizite, cumpărături, mese, spectacole, la care, spre norocul meu, Robert nu şovăie să vină cu mine, deşi e în doliu, căci, aşa cum obişnuieşte să spună, sentimentele sincere nu au de ce să se supună convenienţelor sociale. De altfel, cred că fericirea de a se simţi iubit atîrnă mai greu în balanţă decît durerea lui. Mă întovărăşeşte în prăvălii şi comandă pentru mine o mulţime de lucruri, încercând să mă convingă că vom avea mare nevoie de ele. Pare să-i facă atîta plăcere, şi bucuria lui de-a mă răsfăţa este atît de evidentă, încît nici nu mai încerc să-l opresc. 

Foamea (8)

Tânăra din faţa porţii

Mâncarea a început să-şi facă efectul; mi-a fost tare rău din cauza ei şi bineînţeles că nu am putut s-o reţin multă vreme. Îmi deşertam stomacul în fiecare ungher întunecat pe lângă care treceam, luptam din răsputeri să-mi potolesc greaţa care mă chinuia întruna, strângeam pumnii şi încercam să mă reţin, băteam cu piciorul în caldarâm şi înghiţeam cu furie tot ce-mi venea în sus - zadarnic! În cele din urmă, am intrat sub o poartă, m-am aplecat, orbit de lacrimile care-mi umpluseră ochii, şi am vomitat din nou.

Din povestile lui Mircea Eliade (2)

Douăsprezece mii de capete de vită        

Omul înălţă sticla goală în aer şi, clătinînd-o cu în­ţeles, făcu semn cîrciumarului să-i mai aducă vin. Apoi scoase o batistă colorată din buzunarul hainei şi începu să se şteargă, absent, pe frunte. Era un bărbat între două vîrste, bine legat, aproape gras, cu o faţă rotundă, con­gestionată, fără expresie.

Cîrciumarul se apropiase tîrşindu-şi uşor piciorul.

— Dacă n-au venit pînă acum, nu mai vin, spuse, aşezîndu-i carafa în faţă. E aproape douăsprezece...

Omul îl privi, zîmbind, răsucind nedumerit batista colorată între degete.

— Nu mai vin! repetă cîrciumarul rar, apăsîndu-şi cuvintele.

Să bem în cinstea lui Dimitrie Cantemir

     Pe 2 martie 1716, Dimitrie Cantemir isprăvea de scris "Descrierea Moldovei", în limba latină. Titlul complet era "Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei" (Descriptio antiqui et hodierni Status Moldaviae). Pentru a sărbători împreună evenimentul, urc aici capitolul 17 al acestei lucrări, intitulat "Despre năravurile moldovenilor". Ce vreau să spun e că azi fiind sâmbătă, cititorii acestui blog (între care eu sunt cel dintâi), vor sta liniștiți în fața monitoarelor, vor citi despre frații lor moldoveni - care nu cred să-și fi schimbat năravurile din 1716 și până azi - și vor închina în cinstea lor pahar după pahar până vor cădea în sprâncene. Dar mai întâi trebuie să pun și un portret al marelui cărturar. Uite:

Adevăraţii stăpâni ai Germaniei

Cobor în bucătărie, încă puţin buimac după somnul cam scurt. Cadavrul e acolo - mai precis ceea ce a mai rămas din el după ce aseară l-am rupt în bucăţi şi l-am mâncat. Văd doar câteva ciolane, nişte resturi de piele, cuşca pieptului cu coastele aproape complet descărnate şi mă gândesc „ah, ce bunătate de oase, ce resturi apetisante, cum le-ar mai fi mâncat el Rax, în iarba curţii de la Sinaia”. Aici însă, toate sunt cu susu-n jos. Am doi câini care n-au voie să mănânce oase, ci doar anumite grăunțe pentru vârsta fiecăruia, care conţin minerale şi vitamine în proporţii stabilite ştiinţific şi care, mare atenţie, sunt de la o anumită firmă şi nu de la alta. Mă uit peste gard - nu văd niciun câine comunitar, niciun dulău cu cicatrici pe bot, dar cu ochii blânzi şi înfometaţi. Nu găseşti aşa ceva oricât ai umbla. Departe, în zare, se zăreşte liziera pădurii din marele parc hanovrez prin care aleargă nemţii ca turbaţi, întru păstrarea condiţiei fizice şi a sănătăţii. Mă gândesc că nici acolo nu e în ordine - oricât ai umbla printre arbori şi tufe, nu vei întâlni fiinţele fără de care pădurea, pentru mine, nu mai e pădure: un lup hămesit, un urs, o vulpe costelivă. Nimic, doar păsări legănate, cu tălpi portocalii.

Taras Bulba (6)

In tabăra cazacilor era mare frămîntare şi zarvă. La început nimeni nu putea răspunde lămurit cum de au pătruns în oraş oştile de sprijin. Dar mai pe urmă ieşi la iveală că tot curenul Pereiaslavski, ce-şi avea locul de aşe­zare în faţa porţii lăturalnice a oraşului, a fost beat turtă, şi iată că astfel nu mai e de mirare că jumătate din oamenii lui au fost măcelăriţi, iar cealaltă jumătate legaţi burduf, mai înainte chiar să se fi dumirit cum stau lucrurile, şi pînă să pună mîna pe armă cei­lalţi cazaci din curenele vecine, treziţi de zgo­motul încăierării, oastea duşmanului izbu­tise să treacă aproape toată pe poarta cetă­ţii, iar cele din urmă rînduri se apăraseră cu focuri de flinte împotriva cazacilor somnoroşi şi pe jumătate ameţiţi de băutură, ce se năpustiseră în neorînduială asupra lor. Hatmanul oştirii dădu poruncă să se strîngă toată căzăcimea, şi cînd oamenii făcură roată în jurul lui şi se liniştiră, stînd cu capetele descoperite, cuvîntă:

Faceti-va bine (221)

Păducelul

Denumire ştiinţifică: Crataegus monogyna; Crataegus laevigata; Crataegus oxyacantha.

Denumiri populare: gherghinar, mălai moale, mărăcine alb, mărăcine.

Prezentare. Sub denumirea de păducel sunt identificate câteva specii de arbuşti foarte asemănători, aparţinând familiei rozaceelor. În mod obişnuit, păducelul poate ajunge la trei-patru metri înălţime. Unele specii, cu înălţimea de până la opt metri, au chiar înfăţişare de arbori. Păducelul este un arbust rămuros, ghimpos, cu frunze mici şiflori albe. Înfloreşte primăvara, în aprilie-mai. Fructele au culoarea roşie. Păducelul creşte în zone ceva mai deschise şi libere, adică pe la marginea pădurilor, pe câmpuri, pe dealuri, în perdele vegetale de protecţie, pe terenuri frământate, singuratic sau în grupuri mari ce pot forma spinări. Varietăţile cu flori roz pot fi întâlnite şi sub formă cultivată, mai ales pentru ornament. Cel mai cunoscut păducel este cel denumit ştiinţific Craetegus monogyna. Culegătorii de plante medicinale recoltează de la arbustul de păducel florile, vârfurile cu frunze şi flori, fructele şi, uneori, coaja ramurilor tinere.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(43)

Supa şi norii

Mica mea scumpă nebună îmi dădea să cinez şi, prin fereastra deschisă a sufrageriei, contemplam nestatornicele arhitecturi pe care Dumnezeu le face din aburi, minunatele alcătuiri ale impalpabilului. Şi, contemplîndu-le, îmi spu­neam: „Toate aceste fantasmagorii sunt aproape la fel de frumoase ca ochii scumpei mele frumoase, mica nebună monstruoasă cu ochi verzi".

Şi deodată mă pomenii în spate cu o straşnică lovitură de pumn, şi auzii un glas înăsprit şi încîntător, un glas isteric şi răguşit parcă de rachiu, glasul micii mele preascumpe, care zicea: „Nu-ţi mănînci odată supa, dracii tăi de negustor de nori?"

Din fotografiile lui Desiree Dolron (1)

Tutunul - dedicatie de 1 martie

Tutunul

In prima zi de martie, Luş se sculă stăpânit de-o bucurie proaspătă, răcoroasă, revărsată în toate simţurile. Faţa lui rotundă, cu pielea de-un roşu-trandafiriu, fragedă după somn, împrumuta ceva din răvăşeala paşnică a lucrurilor din odaie.

Înjură vesel greierul care cânta tihnit după sobă, se îmbrăcă şi ieşi în cerdac. Vântul se oprise, aerul pocnea de ger şi sta să ningă. In cerul atârnând la două palme deasupra salcâmilor croncăneau nevăzute cârduri de stăncute.

Pe balustrada care înconjura cerdacul, Luş zări un ciur cu nuci, uitat acolo de maică-sa, de Caterina, sau de Ilinca, sora lui geamănă. Se gândi să-l răstoarne peste căsuţa câinelui, aşezată sub scară, ca să-l vadă pe Hublou - botezat astfel de Vasile Popescu, care făcuse armata la marină - cum sare îngrozit şi dă să rupă lanţul. Se opri. Bunica Didina, căreia toţi din casă îi spuneau Turcoaia, din pricină că bea cafele, obicei deprins de la boieroaica Vărăscu, pe care o slujise treizeci de ani, spăla scările, răzuind întâi gheaţa de pe ele cu un satâr vechi.

Tutunul ca martisor

Fiind azi ziua martisorului, m-am gandit eu sa caut pe net un text frumos pe tema asta si sa-l dedic doamnelor si domnisoarelor mai mult sau mai putin sensibile (inclusiv, asadar, lui Mariah Carey). Am scris frumos in caseta de cautare "martisor" si m-am pus pe lectura. Cel mai interesant lucru descoperit a fost ca exista un text unic, interesant de altfel, care este scos de la naftalina in fiecare an pe 1 martie si pus la mare cinste, de parca tocmai ar fi fost conceput. L-am gasit pe site-ul crestinortodox.ro, urcat in fiecare an de 1 martie, dar si pe diverse alte site-uri, unele serioase, altele profilate pe subiecte de interes larg, unde poti vedea martisoare purtate la urechi, in chip de cercel, pentru simplul motiv ca purtatoarele nu au niciun fel de haine de care ar putea agata micile obiecte.

Taras Bulba (5)

Curînd, toată partea de miazăzi-apus, lo­cuită de leşi, ajunse pradă spaimei. Pretutin­deni se răspîndi aceeaşi veste: „Zaporojenii!... S-au ivit zaporojenii!...” Şi toţi cei ce erau în stare să-şi pună la adăpost viaţa, şi-o pu­neau. Toată suflarea omenească se ridică de-ndată şi se împrăştie unde văzu cu ochii, după obiceiul acelui veac lipsit de orînduire temei­nică şi de grija zilei de mîine, cînd omul nu-şi dura nici cetăţi, nici castele, ci se mulţumea doar cu un lăcaş vremelnic de paie, zicîndu-şi: „Ce să mai irosesc muncă şi bani pe căsuţă, dacă tătarii tot au să mi-o facă una cu pămîn­tul, cînd or năvăli peste noi!“ 

Nils Holgersson (35)

Kolmården

În partea de sus a golfului Brovik, la hotarul dintre Östergötland şi Södermanland, se înalţă un munte lung de câteva mile, a cărui lăţime depăşeşte o milă. Dacă şi înălţimea ar fi pe măsura lungimii şi lăţimii, muntele ar fi unul din cei mai frumoşi din lume. Dar, din păcate, această proporţie nu există.

Uneori îţi este dat să întâlneşti câte o clădire care la început a fost plănuită atât de mare, încât proprietarul nu izbuteşte niciodată s-o termine. Când te apropii de ea, îţi dai seama că are temelii solide, arcade mari şi pivniţe adânci, dar de văzut nu vezi nici ziduri, nici acoperiş, întreaga construcţie se ridică abia câteva picioare de la pământ. Călătorul care dă cu ochii de acest munte nu poate să nu se gândească la o astfel de clădire lăsată în plata domnului, întrucât nu pare a fi un munte isprăvit, ci mai degrabă o temelie de munte.