Taras Bulba (6)

In tabăra cazacilor era mare frămîntare şi zarvă. La început nimeni nu putea răspunde lămurit cum de au pătruns în oraş oştile de sprijin. Dar mai pe urmă ieşi la iveală că tot curenul Pereiaslavski, ce-şi avea locul de aşe­zare în faţa porţii lăturalnice a oraşului, a fost beat turtă, şi iată că astfel nu mai e de mirare că jumătate din oamenii lui au fost măcelăriţi, iar cealaltă jumătate legaţi burduf, mai înainte chiar să se fi dumirit cum stau lucrurile, şi pînă să pună mîna pe armă cei­lalţi cazaci din curenele vecine, treziţi de zgo­motul încăierării, oastea duşmanului izbu­tise să treacă aproape toată pe poarta cetă­ţii, iar cele din urmă rînduri se apăraseră cu focuri de flinte împotriva cazacilor somnoroşi şi pe jumătate ameţiţi de băutură, ce se năpustiseră în neorînduială asupra lor. Hatmanul oştirii dădu poruncă să se strîngă toată căzăcimea, şi cînd oamenii făcură roată în jurul lui şi se liniştiră, stînd cu capetele descoperite, cuvîntă:

 — Aţi văzut acum, cazaci dumneavoastră, ce s-a petrecut în noaptea asta. Aţi văzut unde duce beţia! Aţi văzut ce ocară ne-a făcut duş­manul! Se vede treaba că domniile voastre aşa aţi înţeles lucrurile: dacă v-am îngăduit să îndoiţi măsura băuturii, sunteţi în stare să vă afumaţi pînă într-atîta, încît duşmanul oştirii Domnului nu numai că vă scoate şalvarii, dar vă şi scuipă în obraz şi voi nici că simţiţi!

Cazacii ţineau cu toţii capetele plecate, ştiindu-se vinovaţi. Numai Kukubenko, hat­manul curenului Nezamaikovski, îl înfruntă, zicînd:

         — Ia stai oleacă, tătucule! Măcar că nu se cade să ridici glasul cînd vorbeşte hatmanul a toată oastea în faţa soborului de cazaci, dar faptele nu s-au petrecut chiar întocmai şi de aceea voi a o spune. N-ai dojenit chiar pe drept toată oştirea pravoslavnică. Cazacii s-ar fi făcut pe de-a-ntregul vinovaţi şi vrednici de moarte, dacă s-ar fi ameţit cu băutură la drum, în luptă sau la vreo muncă anevoioa­să şi grea. Dar noi, noi am stat aici cu mîinile în sîn şi ne-am fîţîit fără nici o treabă în faţa cetăţii. Şi-apoi nu era nici post, nici o altă oprelişte creştinească de la băutură pe vremea asta, şi atunci cum e putinţă să nu se ameţeas­că omul de atîta huzur? Nu-i niciun păcat! Să le arătăm mai bine acum ce vra să zică să taberi aşa, pe nepusă masă, asupra unor oa­meni nevinovaţi! I-am bătut noi şi înainte vreme de ţi-era mai mare dragul, d-apoi acum o să-i batem de n-or să ştie cum să-şi ia picioarele la spinare!

Cuvîntarea lui Kukubenko le merse cazacilor drept la inimă. Îşi înălţară frunţile adînc plecate, iar mulţi dintre ei încuviinţară din cap zicînd: „Bine a spus Kukubenko!“ Taras, care stătea mai aproape de hatmanul oştirii, îl întrebă: 
 — Ce spui, hatmane? Oare n-a grăit drept Kukubenko? Ce ai de zis la asta?

— Ce am de zis? Uite ce: ferice de părintele care a zămislit un astfel de fecior! Că nu-i mare înţelepciune să rosteşti vorbe de dojană! Mai mare e cînd ştii să zici un cuvînt care să nu batjocorească omul în nenorocire, ci, dimpotrivă, să-l mîngîie, să-i aţîţe îndrăzneala, cum aţîţă pintenii calul, răcorit de apa proaspătă. Îmi stătea şi mie pe limbă să vă spun o vorbă de mîngîiere, dar Kukubenko mi-a luat-o înainte.

„Bine a grăit şi hatmanul!“ se auzi din rîndurile zaporojenilor. „Vorbă înţeleaptă!” spuseră şi alţii. Pînă şi cei mai cărunţi, care se ţineau ca un pîlc de hulubi porumbaci, încuviinţară şi ei din cap şi rostiră încet, mişcîndu-şi mustaţa sură: „Da, a spus vorbe înţelepte!”

— Ascultaţi dar, cazaci dumneavoastră! urmă hatmanul oştirii. Ca să cucerim cetatea, căţărîndu-ne ori săpînd pe sub ziduri, cum fac veneticii, adică meşterii nemţi — găsi-i-ar relele — nici nu se cade, nici nu-i treabă vrednică de un cazac. Dacă stai să judeci toate cum sunt, duşmanul n-a adus în oraş cine ştie cîte merinde, pentru că a avut cu el care puţine. Iar norodul din oraş e hămesit de foame! Se cheamă că o să mănînce totul cît ai bate din palme! Ş-apoi iarăşi cu fînul pentru cai! Nu ştiu zău, poate doar să le arunce din cer un braţ-două vreun sfînt de-al lor... Numai că despre asta singur Dumnezeu ştie de-o fi sau n-o fi aşa. Cît despre paterii lor, apoi numai gura-i de ei. Mă rog, pentru una sau pentru alta, leşii o să fie nevoiţi să iasă din oraş. Voi să vă împărţiţi în trei cete şi să vă aşezaţi pe trei drumuri, în faţa celor trei porţi de cetate. Înaintea porţii celei mari să se aşeze cinci curene, iar în faţa celorlalte două, cîte trei. Curenele Deadkivski şi Korsunski să se aşeze la pîndă. Aşijderea şi polcovnicul Taras cu polcul lui. Curenele Tîtarevski şi Tîmoşevski să rămînă la dreapta căruţelor, pînă cînd o să fie trebuinţă de ele, iar curenele Şcerbinovski şi Steblikivski să rămînă şi ele de partea stîngă. Din rîndurile oştirii să iasă în faţă toţi cei mai clonţoşi, ca să zădărască duşmanul. Că leahul, care-i fudul din fire, n-o să rabde să fie luat în batjocură şi poate chiar azi o să-i vedem ieşind pe toţi din oraş. Hatmanii de curene să stea să-şi nu­mere fiecare oştenii: dacă are ceva cazaci lip­să, să-şi întregească polcul din rămăşiţele curenului Pereiaslavski. Toate să fie încă o dată cercetate! Fiecare cazac să primească un păhărel de rachiu şi o pîine, ca să se dreagă după beţia de ieri. Dar eu unul aşa zic, că trebuie să fiţi sătui cu ce aţi mîncat ieri, pentru că — de ce să nu spunem drept — v-aţi umplut burţile de mă prinde mirarea cum de n-a crăpat vreunul din voi în timpul nop­ţii. Şi încă ceva: de s-o încumeta vreun cîrciumar jidov să-i vîndă cazacului fie şi nu­mai o cană de rachiu, o să-i bat în frunte, cîinelui celuia, o ureche de porc şi o să-l spînzur de picioare, cu capul în jos! Şi acum, hai la treabă, fraţilor! La treabă!

Aşa rîndui hatmanul oştirii, şi cazacii, cîţi erau acolo, îi făcură o plecăciune adîncă, după care se îndreptară spre căruţele şi taberele lor ţinîndu-şi întruna cuşmele în mînă, şi numai cînd fură departe de tot se acoperiră din nou. Apoi fiecare dintre ei prin­se a se găti de luptă: îşi încercă sabia şi paloşul, îşi umplu cornul cu praful de puşcă pe care-l lua dintr-un săculeţ, îşi aşeză cum e mai bine carul şi-şi alese calul.

Taras porni şi el la polcul său, tot gîndindu-se cam unde ar putea fi Andrii şi negăsind răspuns. Să fi căzut oare rob împreună cu alţi cazaci care au fost legaţi buştean, adormiţi cum erau? Dar nu, Andrii nu era dintre aceia care se lasă robit de vin! Nici printre cazacii morţi nu se zărea leşul lui. Taras mergea în fruntea polcului său atît de cufundat în gînduri, că nu auzi cum îl strigă de multă vreme cineva pe nume.

—  Care eşti ăla de mă strigi? rosti el într-un tîrziu scuturîndu-se din toropeală.

În faţa lui stătea Iankel, jidovul.

—  Pan polcovnice, pan polcovnice! spunea Iankel grăbit, cu glas întretăiat, după care se vedea că are de povestit ceva nu tocmai lipsit de temei. Am fost în oraş, pan polcovnice!

Taras îl privi, minunîndu-se cum de-a avut vreme să pătrundă în cetate.

—  Şi ce naiba ai căutat acolo?

—  Iaca, spun tot, făcu Iankel. De îndată ce am auzit zarvă mare în zori de zi şi cazacii au început să puşte colo şi colo, am înşfăcat caftanul şi, fără să-l îmbrac, m-am repezit într-un suflet acolo; numai pe drum mi-am tras caftanul pe mîneci, atît eram de dornic să aflu pentru ce e tărăboiul ăsta mare şi pentru ce trag cazacii cu noaptea-n cap. Am ajuns la poarta cetăţii chiar în clipa cînd cei din urmă oşteni intrau în oraş. Cînd, ce să văd? în fruntea lor era pan Galiandovici, stegarul. Pe ăsta îl cunosc bine, îmi datorează de trei ani o sută de galbeni. M-am luat după dînsul, chipurile, ca să-i cer datoria, şi am intrat îm­preună cu el în oraş.

— Cum adică? După ce că ai intrat în oraş, mai vroiai să-ţi scoţi şi banii? întrebă Bulba. Şi n-a dat el poruncă să fii spînzurat pe loc, ca un cîine?

— Aşa să trăiesc eu c-a vrut să mă spînzu-re! răspunse jidovul. Slugile lui au şi pus mîna pe mine şi erau cît p-aci să-mi anine ştreangul de gît, dar eu m-am rugat fierbinte de pan stegar, zicîndu-i că o să-l aştept cu datoria cît vrea dînsul, ba i-am făgăduit să-i mai dau şi alţi bani împrumut, de cum m-o lăsa să strîng tot ce-am de luat de la alţi oşteni; iar pan stegar — pentru că a fost vor­ba să-ţi spun totul domniei tale — n-are niciun galben în buzunar. Măcar că-i stăpîn peste nu ştiu cîte sate şi moşii, şi patru castele, şi pămînt de stepă pînă la Şklov, dar la pungă parcă-i cazac sadea: n-are o para chioară. Chiar şi acum, de nu l-ar fi înzestrat cu arme jidovii din Braţlav, n-ar fi avut cu ce merge la război. Tot din pricina asta n-a fost nici la adunarea trimişilor boierimii leşeşti...

— Şi-n oraş ce ai făcut? Ai văzut barem pe cineva dintre ai noştri?

— Cum să nu? Sunt mulţi de-ai noştri acolo! Alde Iţic, Rahum, Samuilo, Haivaloh, unul care-i arendaş...

— Lua-i-ar naiba de cîini! strigă Taras, scos din fire. Ce-mi tot bagi pe gît neamul tău jidovesc, hai? Eu te întrebam de zaporoje­nii noştri.

— Pe zaporojenii noştri nu i-am văzut, afară de unul: pe pan Andrii!

— Pe Andrii l-ai văzut? întrebă repede Bulba. De ce taci? Unde l-ai văzut? În vreun beci? În vreo groapă? Necinstit? Legat?

       — Cine ar îndrăzni să-l lege pe pan And­rii? Ehei, ce cavaler mîndru e acum! Aşa să trăiesc eu că nici nu l-am cunoscut întîi! Epoleţi de aur, mînecare de aur, platoşă de aur, şapcă de aur, brîu de aur, pretutindeni aur, într-un cuvînt e cu totul şi cu totul de aur. Cum îi soarele care s-arată primăvara, cînd piuie şi ciripeşte în grădină orice păsă- ruică şi cînd miroase orice firicel de iarbă, aşa străluceşte şi pan Andrii în aurul lui. Ba i-a dat voievodul şi un cal de călărit, mîndru de n-are pereche! Numai calul cela face vreo două sute de galbeni!

Bulba rămase încremenit.

— De ce s-a îmbrăcat cu straie de-ale lor?

— Pentru că-s mai frumoase decît ale lui, iaca de ce!... Să-l vezi cum se plimbă călare şi el, şi alţii; el îi învaţă pe ei, ei pe dînsul. Mă rog, zici că-i cel mai bogat pan de-al leşilor şi pace bună!

— Şi cine l-a silit să le facă pe toate astea?

— Am zis eu că l-a silit careva? Ori poate pan Taras nu ştie că dînsul a trecut de bunăvoie la ei?

—  Cine să treacă?

—  Păi... pan Andrii!

—  Unde să treacă?

—  A trecut, zic, de partea leşilor. Acum e cu totul şi cu totul al lor!

—  Minţi, ureche de porc ce eşti!

—  Se poate să mint? Ce, sunt prost? Să mint ca să dau de vreun bucluc? Ce, tocmai eu să nu ştiu că un jidov care îndrăzneşte să mintă un pan e spînzurat pe loc ca un cîine?

—  Atunci, după tine el şi-a vîndut ţara şi credinţa strămoşească?

—  Am zis eu c-a vîndut ceva? Eu am zis atît: că a trecut de partea lor.

— Minţi, jidov afurisit! Una ca asta nu s-a mai întîmplat pe pămîntul nostru pravo­slavnic. Le cam încurci, cîine!

— Să crească iarbă pe pragul casei mele, dacă le-ncurc! Să scuipe cine-o vrea peste mormîntul lui taică-meu, al mamei mele, al socrului, al tatălui tatălui meu şi al tatălui mamei mele, dacă le-ncurc! Dacă pan Taras vrea, o să-i spun chiar pentru ce a trecut de partea lor.

—  Pentru ce?

—  Are voievodul o fată frumoasă! Da frumoasă, de zici Doamne!

Aici jidovul se strădui în fel şi chip să arate cît e de frumoasă fata, desfăcîndu-şi mîinile în lături, închizînd pe jumătate ochii şi strimbîndu-şi gura, de parcă ar fi gustat din ceva.

—  Ei şi ce-i cu asta?

— Păi, pentru ea le-a făcut pe toate şi pentru ea a trecut de partea lor. Omul, cînd îl păleşte dragostea, e ca o bucată de talpă muiată în apă: n-ai decît s-o îndoi cum îţi place.

Bulba căzu pe gînduri. Îşi aminti cît e de mare puterea femeii plăpînde, care pe mulţi i-a dus la pierzare, îşi mai aminti că despre partea asta Andrii era cam slab de înger şi rămase multă vreme aşa, pironit locului.

— Numai să asculte pan Taras, că eu o să-i spun tot, zise din nou jidovul. Cînd am auzit zarvă şi am văzut că oştenii intră pe poarta cetăţii, am apucat în grabă, aşa ca să fie, un şirag de mărgăritare, pentru că în oraş sunt duduci frumoase şi boieroaice, mi-am zis eu, şi dacă-i aşa, poate să nu fie pic de mîncare, da’ mărgăritarele mele tot o să mi le cumpere vreuna din ele. Iar după ce slugile stegarului mi-au dat drumul, am alergat într-un suflet la curtea voievodului, ca să-mi vînd mărgăritarele şi acolo am descusut-o bine de tot pe slujnica-tătăroaică. „Nunta o prăznuim numaidecît după ce-i gonim pe zaporojeni. Pan Andrii a făgăduit să-i gonească el, cu mîna lui.“

— Şi tu nu l-ai ucis pe loc, pe cîinele cela? strigă Taras Bulba. 
— Pentru ce să-l ucid? N-a trecut el de bunăvoie? Atunci cu ce-i vinovat? Se vede că se simte mai bine acolo, de aceea a trecut!

— Şi tu l-ai zărit cu ochii tăi?

— Să mor dacă nu l-am văzut cu ochii mei! Ce voinic! Mîndru cum nu mai e nici unul! Şi de cum m-a văzut, numaidecît şi-a adus aminte de mine, să-i dea Dumnezeu sănătate! Iar cînd m-am apropiat de el, a zis... 
— Ei, ce-a zis? 
— A zis... dar mai întîi şi-ntîi mi-a făcut aşa cu degetul, adică să viu lîngă el, numai atunci a zis: „Iankel!" Iar eu i-am şi răspuns pe dată: „Pan Andrii!” — „Iankel, să-i spui tatălui meu şi fratelui şi cazacilor zaporojeni, să le spui tuturor că părintele meu nu-mi mai e părinte, că fratele meu nu-mi mai e frate şi tovarăşii de arme nu-mi mai sunt tovarăşi, şi că o să mă bat cu ei cu toţi! Cu toţi o să mă războiesc, uite-aşa!” 
— Minţi, iudă afurisită! ţipă Taras Bulba, scos din fire. Minţi, cîine! Tot tu l-ai răstignit şi pe Hristos, blestematule! O să te ucid, satană! Şterge-o, că de nu, n-ai să scapi teafăr din mîna mea. Şi spunînd asta, Taras îşi smulse sabia de la brîu.

Jidovul, speriat, o luă la fugă de-i sfîrîiau călcîiele, alergînd atît de repede cît îl puteau duce picioarele lui subţiri şi uscăţive. Aşa fugi el mult şi bine printre căruţele cazacilor şi apoi dincolo de ele, în cîmp deschis, fără să privească îndărăt, deşi Taras nu se ţinea după el: chibzuise bătrînul că nu face să-şi răzbune mînia pe cel dintîi om care i-a căzut la îndemînă.

Iar Taras abia acum îşi aduse aminte că l-a văzut pe Andrii trecînd cu o seară înainte prin tabără alături de o femeie şi îşi lăsă adînc în piept capul nins de ani, dar tot nu-i venea să creadă că a fost cu putinţă să i se întîmple o ocară ca asta! Fiul lui să-şi vîndă credinţa şi sufletul!

În cele din urmă, îşi duse polcul la locul de pîndă, dincolo de singura pădure ce scăpa­se nepîrjolită de cazaci, în vreme ce zaporo­jenii ceilalţi, călare şi pe jos, înaintau pe cele trei drumuri, spre cele trei porţi de cetate. Unul după altul veneau toate curenele: Umanski, Popovicevski, Kanevski, Steblikivski, Nezamaikovski, Gurguziv, Tîtarevski, Tîmoşevski. Numai curenul Pereiaslavski lipsea din rîndul lor. Straşnic au băut cazacii acelui curen. Atît de straşnic, că şi-au băut şi libertatea. Unii dintre ei s-au trezit legaţi, în mîinile vrăjmaşilor, iar alţii nu s-au mai trezit deloc, ci aşa, adormiţi cum erau, au trecut în somnul veşnic, în pămîntul umed. Hatmanul Hlib s-a pomenit şi el în tabăra vrăjmaşă, fără şalvari şi fără hainele de dea­supra.

Cei din oraş au simţit numaidecît mişca­rea cazacilor şi au ieşit cu toţii sus, pe meterez. În faţa zaporojenilor se desfăşura acum un tablou cît se poate de viu: muchia valului era presărată cu cavaleri leşi, unul mai mîndru decît altul. Coifurile lor de aramă, împodobite cu cîte un surguci din pene albe ca nişte lebede, străluceau ca soarele. Alţii aveau pe cap tichiuţe subţiri, trandafirii şi albastre, îndoite şi date spre ceafă, şi hainele lor, cu mîneci largi erau brodate cu fir sau împodobite cu găitane de aur; unii aveau săbiile şi puştile lucrate cu podoabe scumpe şi plătite cu bani grei, precum şi multe alte zorzoane ce-ţi luau ochii. In faţa tuturor celorlalţi stătea ţanţoş polcovnicul din Budjaka, cu o căciulă roşie cusută cu fir. Polcovni­cul era un om greoi, mai înalt şi mai gras decît toţi, iar haina mai largă şi scumpă abia de-l putea cuprinde. De partea cealaltă a meterezului, mai spre partea lăturalnică, era un alt polcovnic, mărunţel de stat şi uscăţiv. Dar ochii lui mici şi ageri priveau cu vioiciune de sub sprîncenele stufoase, iar polcovnicul se răsucea ca o sfîrlează în toate părţile, arătînd ceva cu o mişcare sprintenă a mîinii lui slabe şi descărnate şi împărţind porunci. Se vedea bine că, în ciuda staturii sale mărunţele, se pricepea în meşteşugul armelor. In apropierea lui se aţinea un stegar lung ca o prăjină, cu mustăţi stufoase şi cu obrajii roşii ca para focului, care arătau că acest pan se da în vînt după mieduri tari şi mîncări gustoase. Iar dincolo de ei se vedeau sumedenie de alţi şleahtici înarmaţi pînă în dinţi, unii pe galbenii lor, alţii pe socoteala statului, iar alţii pe banii jidovilor, cărora le zălogiseră tot ce aveau în castelele moştenite din stră­moşi. Mai erau acolo şi mulţi trîntori aciuaţi pe lîngă senatori, pe care aceştia îi luau cu dînşii la mese simandicoase, ca să pară mai străluciţi, dar care furau de pe masă ori din dulapuri cupe de argint şi a doua zi, după vreo sindrofie pompoasă, se urcau pe capra trăsurii unui pan oarecare. Într-un cuvînt, era acolo multă lume fel de fel. Unii dintre ei n-aveau adeseori cu ce să-şi plătească un păhărel de băutură, dar acum, că era război, se înţoliseră cu toţii ca de sărbă­toare.

Cazacii, aşezaţi şiruri-şiruri, stăteau tăcuţi în faţa zidurilor cetăţii. Nimeni n-avea aur pe el, ici-colo lucea răzleţ cîte o înfloritură pe o plăsea de sabie sau pe un pat de puşcă. Nu le plăcea zaporojenilor să se gătească în straie scumpe cînd ieşeau la luptă. Purtau zale din cele mai obişnuite şi svitci. Doar căciulile lor negre de oaie, cu fundul roşu, se zăreau pînă departe, ca nişte pete vişinii.

Din rîndurile căzăceşti se desprinseră curînd doi călăreţi: unul tinerel de tot, altul ceva mai copt, amîndoi erau meşteri buni la vorbă usturătoare, dar şi la faptă: Ohrim Naş şi Mikîta Golokopîtenko. Îndată după ei ieşi din rînd şi Demid Popovici, un cazac voi­nic aciuat de multă vreme la Seci, care se războise sub zidurile Adrianopolului şi trecuse prin nenumărate încercări la viaţa lui; ba odată scăpase şi din foc şi ajunsese la Seci cu capul negru de pîrlit ce era, şi cu mustăţile pîrjolite. Dar acum Popovici era iar gras şi frumos, cu un moţ pe care-l răsucea după ureche, iar mustăţile-i crescuseră la loc, negre ca tăciunele. Şi ce meşter mai era la vorbă usturătoare, Popovici ăsta!

— Tare mîndre veşminte are toată oştirea voastră! Mult am da să ştim dacă şi puterea oştirii tot aşa de mîndră e!

— O să vă arăt eu vouă! strigă numaidecît de sus polcovnicul cel gras. O să vă leg buştean pe toţi! Închinaţi-ne de bunăvoie, slugi nenorocite, armele şi caii voştri! Aţi văzut cum v-am legat fraţii? Aduceţi încoace pe zaporojenii ceia, ca să-i vadă!

Şi leşii aduseră pe meterez zaporojenii prinşi în strînsoarea funiilor. Înaintea tuturor venea hatmanul de curen Hlib, fără şalvari şi fără hainele de deasupra, aşa cum fusese înşfăcat, în ameţeala băuturii. Hatmanul ţinea ochii în pămînt: îi era ruşine faţă de cazacii lui că-l vedeau despuiat şi că-l ştiau ajuns în robie, ca un cîine, luat în somn. Într-o singură noapte capul lui semeţ cărunţise de tot.

— Nu te mai amărî, Hlib! Te scăpăm noi! îi strigară de jos cazacii.

— Nu fi trist, fîrtate, spuse şi hatmanul de curen Borodatîi, că te-au luat despuiat — asta nu-i vina ta. Fiecăruia poate să i se întîmple! Mai mare ruşinea pentru cei ce te-au adus aici spre necinstire, fără să-ţi fi acoperit cuviincios trupul despuiat!

— Se vede treaba dă sunteţi viteji nevoie mare, cînd e vorba de oameni toropiţi de somn! zise Golokopîtenko, privind în sus, spre meterez.

—  Un bob zăbavă, că vă tăiem şi vouă moţurile, îi răspunseră cei de pe val.

—  Straşnic aş vrea s-o mai văd şi pe asta, strigă Popovici, răsucindu-se cu cal cu tot. Apoi le aruncă o căutătură cazacilor şi adăugă: Sau ce zic eu? Or fi avînd dreptate şi leşii! Dacă o să-i ducă la atac burtosul cela, o să aibă o pavăză de toată nădejdea!

         — Şi de ce gîndeşti c-ar avea o pavăză de nădejde? îl întrebară cazacii, ştiind că Popovici pregăteşte pesemne una bună.

— Păi, pentru că îndărătul lui poate să se pitească toată oştirea, iar burta îi e atît de grozavă, că pe naiba mai poţi ajunge prin ea cu suliţa la vreunul din leşi!

Cazacii izbucniră cu toţii în hohote de rîs şi multă vreme unii din ei mai clătinară încă din cap, zicînd: „Halal, Popovici! De-o apuca să-l atingă pe careva cu o vorbuliţă de-a lui, apoi...“ Dar nu sfîrşiră să spună ce s-ar întîmpla „apoi“.

— Fugiţi, fugiţi mai repede de lîngă ziduri! strigă deodată hatmanul oştirii, pentru că leşii, pe cît se pare, nu putuseră îndura vorba usturătoare a lui Popovici şi căpetenia lor făcuse un semn cu mîna.

De-abia se traseră cazacii de la meterez, că leşii îi şi împroşcară cu mitralii. Pe val înce­pu o mişcare vie: se ivi chiar voievodul, călare, cu părul alb. Porţile se deschiseră şi oastea ieşi din cetate. În faţă veneau, frumos orînduiţi în şiruri drepte, husarii cu hainele cusute cu fir. După ei veneau oştenii îmbrăcaţi cu zale, apoi alţii cu platoşe şi lance, apoi cei cu coifuri de aramă; în urmă înaintau călare, unul cîte unul, cei mai arătoşi dintre şleahtici, îmbrăcaţi fiecare în alt fel. Nu voiseră, semeţii de ei, să se amestece în rîndurile celorlalţi; chiar şi cei care n-aveau oşteni, veneau sin­guri, numai cu slugile lor. Apoi veneau iar şiruri de luptători, iar în spatele lor ieşi, tot călare, stegarul. Apoi alte şiruri, şi după ele polcovnicul cel gras şi în sfîrşit, cel din urmă, după oştirea toată, ieşi polcovnicul cel mărunţel.

— Nu-i lăsaţi, nu-i lăsaţi să se rînduiască şi să se aşeze în şiruri! strigă hatmanul oştirii căzăceşti. Pe ei, toate curenele o dată! Lăsaţi celelalte porţi! Curenul Tîtarevski să atace dintr-o parte! Deadkivski — din alta! Kuku­benko şi Palîvoda să le sară-n spate! Învăl­măşiţi-i, amestecaţi-i şi despărţiţi-i unii de alţii!

...Şi cazacii îi izbiră din toate părţile, îi învălmăşiră, îi amestecară şi se amestecară şi ei. Nu-i lăsară nici măcar să tragă cu flinte: dintr-o dată ajunseră la paloşe şi lănci. Se făcu un vălmăşag cumplit şi toţi avură prilejul să-şi arate dibăcia. Demid Popovici străpunse trei luptători de rînd şi trînti de pe cai doi dintre şleahtici cei mai semeţi, zicînd: „Ce mai cai! De mult vroiam să pun mîna pe asemenea cai!“ După care mînă caii departe în stepă, strigîndu-le cazacilor ce se ţineau deoparte să-i prindă. Apoi îşi făcu iar loc pînă în grămadă, se repezi la şleahticii doborîţi de el la pămînt, pe unul îl omorî, iar altuia îi aruncă arcanul de gît, îl legă de şaua lui şi îl tîrî peste tot cîmpul, după ce mai întîi îi scosese de la brîu sabia cu minerul scump şi chimirul doldo­ra de galbeni. Kobita, un alt cazac vrednic, tînăr de ani, se încăieră şi el cu un viteaz cu­noscut din oastea leşească şi se luptă cu dînsul vreme îndelungată, pînă ajunseră să se bată piept la piept. Cazacul fusese cît pe-aci să iasă învingător: îşi trîntise duşmanul la pămînt, îl lovise în piept cu un pumnal turcesc bine ascu­ţit, dar nu ştiuse să se ferească la vreme: un glonte fierbinte îl plesnise în aceeaşi clipă drept în tîmplă. Îl doborîse cel mai de seamă dintre pani, cavalerul cel mai strălucit, din neamul cel mai de vază! Ca un plop subţirel şi mlădios, zbura tînărul peste tot cîmpul, pe calu-i şarg. Multă vrednicie de cavaler şi vite­jie vădise el pînă în clipa aceea; despicase în două pe doi zaporojeni — pe Feodor Korj, un cazac inimos, îl trîntise la pămînt cu cal cu tot. Apoi împuşcase calul, iar pe călăreţ îl străpun­sese cu lancea; tăiase multe mîini şi multe ca­pete şi-l lăsase mort pe loc pe Kobita, trimiţîndu-i un glonţ drept în tîmplă.

— Iată cu cine aş vrea să mă măsor! strigă hatmanul curenului Nezamaikovski — Kukubenko. Apoi dădu pinteni calului, zbură cît ai clipi din ochi drept în spatele cavalerului şi slobozi un strigăt atît de sălbatic, încît toţi cei din jur tresăriră de spaimă. Leahul vroi să-şi întoarne calul, ca să stea faţă-n faţă cu cazacul, dar calul nu-l ascultă: înspăimîntat de strigătul năprasnic al cazacu­lui, se smuci în lături şi-l ajunse din urmă glonţul lui Kukubenko; i se înfipse fierbinte între umeri şi-l doborî la pămînt. Dar nici acum nu se lăsă bătut leahul şi cercă din răsputeri să-şi izbească duşmanul. Numai că mîna, căzută sub povara săbiei, slăbea din ce în ce. Iar Kukubenko îşi luă cu amîndouă mîinile paloşul greu şi i-l împlîntă drept între buzele ce începuseră să se învineţească. Paloşul îi rupse doi dinţi albi ca zahărul, îi despică în două limba din gură, sfărîmă osul cefii şi se înfipse adînc în pămînt, ţintuind pentru vecie ţeasta duşmanului de ţărîna rece. Un val de sînge ţîşni în sus, roşu ca bobul de călin crescut pe-un mal de apă, sînge boieresc de viţă veche, scăldînd veşmîntul galben, cusut cu fir. Iar Kukubenko îl părăsi numaidecît şi îşi făcu loc, împreună cu cazacii lui, spre o altă grămadă de luptători.

— Ehei, ce mai podoabe a lăsat Kuku­benko ăsta! zise Borodatîi, hatmanul curenului Umanski, depărtîndu-se de cazacii săi spre locul unde zăcea ucis cavalerul doborît de Kukubenko. Am omorît şi eu şapte şleahtici cu mîna mea, dar podoabe ca astea n-a avut niciunul dintre ei.

Şi s-a lăsat ademenit de lăcomie hatmanul Borodatîi: s-a aplecat spre leah, ca să-i scoată găteala scumpă de oştean; a izbutit să-i smulgă pumnalul turcesc bătut cu nestemate, i-a desprins de la brîu chimirul doldora de galbeni, i-a luat din piept tolba cu rufe de pînză subţire, cu argintărie bogată şi cu o buclă din părul unei fete, păstrată cu grijă spre bună amintire... Şi n-a simţit Borodatîi cum îl ajunge din urmă, ca o furtu­nă, stegarul cel cu nasul roşu, pe care-l doborîse mai adineauri de pe cal, lăsîndu-i spre aducere-aminte şi un semn de paloş de toată frumuseţea. Şi şi-a luat avînt stegarul şi mi l-a izbit pe hatman cu toată setea, drept peste grumazul aplecat. Cazacului nu i-a fost spre bine lăcomia: a sărit departe de trup capul voinicesc şi s-a prăvălit trupul văduvit de cap, muind pînă hăt departe ţărîna cu sîngele lui. S-a înălţat în sus, spre tăriile cerului sufletul dîrz de cazac, mohorît şi supărat de cele pe­trecute, dar totodată mirat că părăseşte atît de timpuriu un trup atît de puternic. Dar n-a apucat bine stegarul leah să-şi înfigă degetele în moţul hatmanului, pentru ca să şi-l lege de şa, că răzbunătorul nemilos s-a şi ivit.

Întocmai ca hultanul din ceruri care, după ce s-a rotit de cîteva ori pe aripile-i pu­ternice, se opreşte deodată ca răstignit şi apoi se repede în zbor de săgeată peste pitpalacul ce strigă la margine de drum, tot aşa Ostap, fiul lui Taras, s-a năpustit fără veste asupra stegarului leah şi i-a aruncat cît ai clipi din ochi laţul de gît. Stacojie s-a făcut faţa ste­garului, din roşie cum era, cînd s-a strîns în jurul gîtului laţul nemilos, mîna lui s-a încleştat pe mînerul pistolului, dar degetele închircite de durere n-au putut să îndrepte ţeava şi glonţul s-a pierdut de-a surda. Ostap i-a desprins pe loc de pe şa şnurul de mătase pe care stegarul îl purta la dînsul pentru înlănţuirea vrăjmaşilor robiţi, şi cu el l-a legat pe stegar de mîini şi de picioare; celălalt capăt al şnurului şi l-a prins de şa şi a pornit peste cîmp, tîrîndu-l pe leah după el, în vreme ce-i chema cu glas tare pe toţi cazacii din polcul Umanski să vină şi să dea hatmanului lor cea din urmă cinstire.

Iar cazacii aceia, de cum auziră că Boro­datîi, hatmanul lor, nu mai e în viaţă, pă­răsiră cîmpul de bătaie şi se adunară într-un suflet ca să-i ridice trupul; tot acolo, pe loc, ţinură sfat pe cine să aleagă hatman. In cele din urmă ziseră cu toţii:

— La ce bun atîta vorbă? Unul mai vrednic ca Ostap al lui Bulba nici că se poate. E mai tînăr, ce e drept, decît noi toţi, dar are judecată cît unul bătrîn.

Ostap îşi scoase căciula şi le mulţumi tuturor fraţilor săi cazaci pentru cinstea pe care i-au arătat-o, dar nu putu să se mai împotrivească, zicînd că-i tînăr ori necopt la minte, pentru că vedea bine că războiul e în toi şi că nimănui nu-i arde de astfel de fleacuri, ci îşi luă cazacii şi-i duse tocmai unde era vălmăşagul mai mare, arătînd astfel tuturor că nu l-au ales degeaba hatman. Leşii, simţind că se îngroaşă gluma, se dădură mai înapoi şi trecură în fugă de cealaltă parte a cîmpiei, pentru a se aduna cu toţii la un loc. Iar polcovnicul lor cel mărunţel făcu semn cu mîna spre cei patru sute de luptători proaspeţi, neosteniţi ce stăteau chiar în poarta cetăţii, şi o ploaie de gloanţe se abătu asupra cazacilor. Dar nu atinse pe mulţi: izbiră mai cu seamă boii care se uitau înnebuniţi la luptă. Boii mugiră sălbatic, se întoarseră spre tabăra cazacilor şi în fuga lor rupseră o mulţime de care şi striviră în picioare oameni. În aceeaşi clipă însă, Taras, care stătuse pînă atunci la pîndă cu polcul, se năpusti înaintea lor cu oamenii lui, care strigau de mama focului, şi le tăie calea. Turma înnebunită se întoarse în loc, înspăimîntată de strigătele cazacilor, şi se repezi spre oastea leşilor, dînd peste cap călăreţii, strivind şi împrăştiind tot ce întîlnea în cale.

       — Mulţumescu-vă, boilor, strigară zapo­rojenii, ne-aţi slujit cu cinste pe drum, iar acum ne-aţi adus folos şi în luptă, şi se repeziră iar asupra vrăjmaşului.

Mulţi duşmani au mai căzut atunci şi mulţi dintre cazaci au arătat de ce sunt în stare: Metelîţia, Şilo, fraţii Pîsarenko, Vovtuzenko şi cîţi alţii! Dacă au văzut şi au văzut leşii că le merge prost, au înălţat steagul şi au început să strige să le deschidă porţile. Şi s-au deschis scîrţîind porţile ferecate şi au primit în cetate pe călăreţii istoviţi şi prăfuiţi, cum primeşte ţarcul o turmă de oi înghesuite în faţa lui. Mulţi dintre zaporojeni se luară dintru în­ceput după ei, dar Ostap şi-i opri pe ai lui, zicîndu-le: „Mai departe de ziduri, fraţi cazaci! Nu-i bine să vă apropiaţi prea mult de ele!“ Şi bine le-a zis, pentru că de pe ziduri leşii pră­văliră şi aruncară tot ce le cădea la îndemînă şi mulţi cazaci o păţiră. Tocmai atunci se apro­pia călare şi hatmanul oştirii, care-l lăudă pe Ostap, spunînd: „Iaca un hatman nou-ales, care îşi călăuzeşte oamenii întocmai ca unul vechi!” Bătrînul Bulba întoarse şi el capul, ca să vadă hatmanul cel nou, şi-l zări pe Ostap călare în fruntea polcului Umanski, cu că­ciula dată voiniceşte pe spate şi cu buzduga­nul de hatman în mînă. „Ia te uită!” zise Bulba, privindu-şi fiul şi, cu inima plină de bucurie, le mulţumi tuturor cazacilor pentru cinstirea ce i-o arătaseră feciorului său.

Zaporojenii se traseră apoi iar îndărăt, pregătindu-se să se întoarcă la taberele lor, iar sus pe val se arătară din nou leşii, numai că de astă dată aveau îmbrăcămintea zdrenţuită. Multe veşminte scumpe erau pline de sînge închegat, iar coifurile frumoase de aramă erau acoperite de praf.

— Ei, ce ziceţi? Ne-aţi legat burduf, hai? le strigau de jos zaporojenii.

— Las’ că vă arăt eu vouă! se răţoi la fel ca înainte polcovnicul cel gras, arătîndu-le funia.

Şi multă vreme încă oştenii prăfuiţi şi rupţi de oboseală îşi trimiseră ameninţări unii alto­ra, iar aceia dintre ei care erau mai ascu­ţiţi la limbă, schimbară vorbe care mai de care mai usturătoare.

Într-un tîrziu se împrăştiară cu toţii. Unii se întinseră pentru odihnă, istoviţi de luptă cum erau. Alţii îşi presărară rănile cu pămînt şi acum rupeau batistele şi veşmintele scumpe luate de la vrăjmaşii ucişi, prefăcîndu-le în feşe. În sfîrşit, alţii, mai puţin obosiţi, se apucară să strîngă morţii şi să le dea cea din urmă cinstire: săpară morminte cu ajuto­rul paloşelor şi lăncilor, scoţînd ţărîna cu cuşma sau în poala hainelor, apoi rînduiră frumos în gropi trupurile neînsufleţite şi le acoperiră cu pămînt proaspăt, ca să nu le scoată ochii corbii sau vulturii hrăpăreţi. Iar morţii leşilor îi legară laolaltă, cum se nimerea, cîte zece împreună, de cozile cailor înnebuniţi, pe care îi lăsară slobozi în cîmpie, ba îi mai şi fugăriră vreme îndelun­gată după aceea, biciuindu-le coastele. Iar caii porniră în goană turbată peste brazde şi hîrtoape, peste rîpe şi peste ape, izbind de pămînt leşurile însîngerate, acoperite cu praf.

       Apoi toate curenele se aşezară să cineze, alcătuind cercuri, cercuri şi vorbiră îndelung despre faptele şi vitejiile ce le-a fost dat să săvîrşească în acea zi, menite să fie povestite apoi veacuri în şir urmaşilor lor, precum şi străinilor ce vor veni pe acele locuri. Tîrziu în noapte au rămas de veghe cazacii, şi mai tîrziu decît toţi a rămas treaz bătrînul Taras, cătînd să înţeleagă pentru ce nu s-a aflat şi Andrii în rîndul oştirilor vrăjmaşe. S-o fi ruşinat oare Iuda să iasă împotriva alor săi, ori o fi minţit jidovul şi Andrii căzuse rob la leşi? Dar numaidecît îşi aminti Taras că sufletul lui Andrii era peste măsură de pornit să asculte vorbe muiereşti; atunci îşi simţi inima plină de amărăciu­ne, se oţărî cumplit împotriva muierii care-i vrăjise feciorul şi se legă să se răzbune. Şi n-ar fi pregetat bătrînul să-şi îndeplinească legămîntul! Nu s-ar fi uitat la frumuseţea ei strălucitoare; ar fi apucat-o de părul bogat împletit în coadă groasă şi ar fi tîrît-o peste tot cîmpul, printre toţi cazacii. S-ar fi zdrobit de pămînt, s-ar fi acoperit de sînge şi colb sînii şi umerii ei minunaţi, a căror strălucire nu se putea asemui decît cu zăpezile veşnice de pe cele mai înalte piscuri ale munţilor. I-ar fi ciopîrţit în bucăţi trupul ei nespus de frumos! Dar nu ştia Bulba ce-i hărăzeşte Dumnezeu omului pentru a doua zi. Somnul puse încetul cu încetul stăpînire pe el şi bătrînul adormi...            

        Iar cazacii vorbiră între ei multă vreme şi noaptea întreagă rămaseră lîngă focuri străjile treze şi neadormite, cercetînd cu luare-aminte împrejurimile.

Cap5
Cap7