Tarzan of the apes (23)

Frăţia umană

           Cînd D'Arnot îşi reveni în simţiri, se pomeni zăcînd pe un culcuş de ferigi moi şi de ierburi, sub un umbrar din crengi, clădit în formă de A. La picioarele lui, prin deschizătura umbrarului, se vedea o pajişte verde şi, la mică depărtare mai încolo, zidul compact al junglei şi al pădurii.

D'Arnot şchiopăta, tot trupul îi era numai o durere, se simţea foarte slăbit şi pe măsură ce reintra în deplinătatea facultăţilor mintale, suferea supliciul cumplit al numeroaselor răni şi al junghiurilor ascuţite în fiecare muşchi şi în fiecare os, ca urmare a loviturilor groaznice pe care le primise.

Chiar şi o simplă întoarcere a capului însemna o adevărată tortură, aşa încît rămase multă vreme nemişcat, cu ochii închişi. 

             Încerca să reînchege amănuntele întîmplării pe care o trăise înainte de a-şi fi pierdut cunoştinţa, pntru a se lămuri unde se află acum; se întreba dacă era printre prieteni sau printre duşmani. În din urmă reconstitui întreaga grozăvie a scenei petrecute la stîlp şi în sfîrşit îşi aduse aminte de ciudata făptură albă în braţele căreia căzuse în nesimţire.

D'Arnot se întreba ce soartă îl mai aşteptă acum. Nu vedea şi nu auzea vreun semn de viaţă în preajmă. Zumzetul continuu al junglei, foşnetul milioanelor de frunze, bîzîitul gîzelor, glasul păsărilor şi al maimuţelor păreau topite într-un susur mîngîietor, ca şi cum se afla undeva la mare depărtare de miriadele de vieţi ale căror sunete răzbeau pînă la el doar într-un ecou stins. Într-un tîrziu lunecă într-o calmă toropeală, din care nu se deşteptă decît la amiază. Din nou încercă acea bizară senzaţie de totală înmărmurire care se făcuse simţită şi la prima deşteptare, dar imediat îşi reaminti cele de curînd petrecute şi, privind prin deschizătura umbrarului, văzu silueta unui om aşezat pe vine.

Omul stătea cu spatele larg, musculos spre el, dar, deşi era foarte bronzat, D'Arnot îşi dădu seama era spatele unui om alb şi-i mulţumi lui Dumnezeu. Francezul îl strigă cu o voce slabă. Omul se întoarse şi ridicîndu-se, veni spre umbrar. Avea o faţă foarte frumoasă, cea mai frumoasă faţă, gîndi Arnot, din cîte văzuse vreodată. Aplecîndu-se, se tîrî în adăpost lîngă ofiţerul rănit şi-i puse o mînă răcoroasă pe frunte.

D'Arnot îi vorbi în franţuzeşte, dar omul se mărgini doar să clatine din cap, cu tristeţe, i se păru ofiţerului. Apoi D'Arnot încercă să-i vorbească în engleză, iar omul scutură din nou din cap. Italiana spaniola şi germana avură acelaşi rezultat descurajant. D'Arnot cunoştea cîteva boabe de norvegiană, rusă, greacă, ba chiar o brumă din limbajul unui trib negru din Congo de vest, omul însă nu răspunse la niciuna dintre acestea.

După ce-i cercetă rănile, îl lăsă pe D'Arnot în adăpost şi dispăru. O jumătate de oră mai tîrziu se întoarse cu braţele încărcate de fructe şi cu ceva ce semăna cu o tigvă goală de dovleac, plină cu apă. D'Arnot bău şi mîncă puţin. Se mira că nu avea febră. Încercă din nou să înfiripe o conversaţie cu bizarul lui infirmier, dar încercarea rămase fără rezultat.

Deodată, omul ieşi în grabă din adăpost pentru a se reîntoarce cîteva minute mai tîrziu, cu cîteva bucăţi de coajă de copac şi — minunea minunilor! — cu un creion. Ghemuindu-se lîngă D'Arnot, scrise timp de un minut pe suprafaţa netedă ce căptuşea interiorul scoarţei, apoi îi întinse francezului cele scrise.

D'Arnot fu mirat să vadă un mesaj scris în engleză, cu litere de tipar:

EU SUNT TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR. CINE ESTI TU? POTI CITI ACEASTA LIMBA?

D'Arnot luă creionul, apoi se opri. Omul acesta ciudat scria în engleză — evident, deci era un englez.

— Da, răspunse D'Arnot prin viu grai. Citesc englezeşte. Pot să şi vorbesc. Acum putem sta de vorbă, în primul rînd dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine.

Omul însă clătină din cap şi arătă către creion şi scoarţa de copac.

— Mon Dieu! strigă D'Arnot. Dacă eşti englez, cum se face că nu poţi vorbi englezeşte?

Şi-apoi, într-o străfulgerare, înţelese — omul era mut, poate chiar surdo-mut.

Aşadar, D'Arnot scrise un mesaj în engleză pe scoarţa de copac:

Sunt Paul D'Arnot, locotenent în marina franceză, îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Mi-ai salvat viaţa şi tot ce-i al meu îţi aparţine. Pot să te întreb cum se face că scrii englezeşte, dar nu vorbeşti?

Răspunsul lui Tarzan îl umplu pe D'Arnot de şi mai mare uimire.

EU VORBESC NUMAI LIMBA TRIBULUI MEU GORILELE MARI CARE AU FOST ALE LUI KERCHAK; ŞI ÎNŢELEG PUŢIN DIN LIMBA LUI TANTOR, ELEFANTUL şi A LUI NUMA, LEUL, SI A ALTOR LOCUITORI AI JUNGLEI. NICIODATĂ NU AM VORBIT CU UN OM, DECÎT CU JANE PORTER PRIN SEMNE. ASTA ESTE PRIMA DATA CÎND VORBESC PRIN SCRIS CU CINEVA DE FELUL MEU.

D'Arnot se simţea victima unei mistificări. I se părea incredibil să existe pe pămînt un om matur care să nu fi vorbit niciodată cu alt om şi ceea ce era mai absurd, care să ştie să citească şi să scrie.

Reciti mesajul lui Tarzan — „decît cu Jane Porter". Asta era fata americană care fusese răpită de o gorilă în junglă. D'Arnot avu o nouă străfulgerare — deci omul ăsta era „gorila". Luă creionul şi scrise:

Unde e Jane Porter?

Iar Tarzan îi răspunse dedesubt:

ÎNAPOI LA RUDELE EI ÎN CASA LUI TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR.

Deci n-a murit? Unde a fost? Ce i s-a întîmplat?

N-A MURIT. A FOST LUATA DE TERKOZ CA SA FIE SOŢIA LUI; DAR TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR A LUAT-O DE LA TERKOZ ŞI L-A OMORÎT ÎNAINTE DE A-I FACE VREUN RAU. NIMENI DIN JUNGLA NU-I POATE TINE PIEPT LUI TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR ŞI APOI SA MAI RÂMÎNA VIU, EU SUNT TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR — LUPTĂTOR PUTERNIC.

D'Arnot scrise:

Ma bucur că a scăpat cu bine. Mă oboseşte să scriu, aş vrea să mă odihnesc puţin.

Şi apoi Tarzan:

DA. ODIHNESTE-TE. CÎND TE FACI BINE, TE DUC ÎNAPOI LA OAMENII TAI.

Zile la rînd zăcu D'Arnot pe culcuşul lui din frunze moi de ferigă. A doua zi făcu temperatură iar D'Arnot îşi spuse că asta înseamnă infecţie şi că o să moară. Îi veni o idee. Se şi miră că nu-i trecuse mai înainte prin cap. Îl chemă pe Tarzan şi-i indică prin semne că vrea să scrie, iar cînd Tarzan îi aduse coaja de copac şi creionul, D'Arnot îi scrise:

Poţi să te duci pînă la oamenii mei şi să-i aduci aici? Le voi trimite un mesaj pe care ai să-l transmiţi din partea mea şi atunci or să te urmeze.

Tarzan clătină din cap şi apoi scrise:

M-AM GÎNDIT LA ASTA DIN PRIMA ZI; DAR N-AM ÎNDRĂZNIT. GORILELE MARI VIN ADESEA ÎN ACEST LOC, SI DACA TE GĂSESC AICI SINGUR ŞI RĂNIT, TE OMOARĂ.

D'Arnot se întoarse pe o parte şi închise ochii. Nu voia să moară, dar simţea că se stinge pentru că fierbinţeala îi creştea din ce în ce. În noaptea aceea îşi pierdu cunoştinţa.

Trei zile la rînd fu pradă delirului şi Tarzan îl veghe, udîndu-i fruntea cu mîinile şi spălîndu-i rănile, în cea de-a patra zi, febra cedă tot atît de brusc cum izbucnise, însă D'Arnot părea să fie propria lui umbră, atît era de slăbit. Tarzan era nevoit să-l ridice şi să-l susţină ca să poată bea apă din tigva de dovleac.

Febra nu provenise dintr-o infecţie, aşa cum crezuse D'Arnot, ci, pur şi simplu, era vorba de unul dintre obişnuitele atacuri pe care le suferă albii în junglele Africii şi care sau îi omoară, sau cedează brusc, aşa cum se întîmplase în cazul lui D'Arnot.

Două zile mai tîrziu, D'Arnot se plimba copăcel prin amfiteatru, susţinut de braţele puternice ale lui Tarzan, ca să nu cadă. Se aşezară la umbra unui arbore uriaş şi Tarzan găsi nişte coajă netedă de copac pe care să poată conversa.

D'Arnot scrise primul:

Cum ţi-aş putea plăti tot ce-ai făcut pentru mine?

Şi Tarzan îi răspunse:

INVAŢA-MA SA VORBESC LIMBA OAMENILOR.

Ceea ce D'Arnot începu pe dată, arătîndu-i obiecte familiare şi repetînd denumirea lor în franceză, pentru că, îşi spusese el, îi va fi mai uşor să-l înveţe pe omul acesta franceza, din moment ce el însuşi o cunoştea mai bine decît oricare altă limbă.

Pentru Tarzan, desigur, aceasta nu avea nicio însemnătate, întrucît el tot n-ar fi putut distinge între o limbă şi alta, aşa încît, cînd arătă cuvîntul OM, pe care-l scrisese în englezeşte pe o bucată de coajă, află de la D'Arnot că se pronunţă homme şi în acelaşi fel, fu învăţat că, dacă scrii maimuţă pronunţi singe, iar dacă scrii copac, rosteşti arbre.

Era un elev foarte sîrguincios, astfel că două zile mai tîrziu ştia atîta franceză cît să lege propoziţiuni scurte de felul: “Acesta este un copac”, “aceasta este iarbă”, “mi-e foame” şi altele de acelaşi fel; însă D'Arnot constată că-i venea greu să-l înveţe construcţiile limbii franceze pe o bază englezească. Francezul îi scria mici exerciţii în engleză pe care Tarzan trebuia să le citească cu glas tare în franceză, dar cum o traducere literară numai a franceză nu semăna, bietul Tarzan era adeseori încurcat. D'Arnot îşi dădu seama că făcuse o greşeală, dar era prea tîrziu ca să mai dea înapoi şi s-o ia de capăt, silindu-l pe Tarzan să se dezveţe de tot ce învăţase, mai ales că se apropiau cu paşi repezi de un punct de la care conversaţia începea să devină posibilă.

În cea de a treia zi de la încetarea febrei, Tarzan îi scrise un mesaj lui D'Arnot, întrebîndu-l dacă se simţea destul de puternic pentru a se lăsa transportat îndărăt la cabană. Tarzan era la fel de grăbit ca şi D'Arnot să ajungă acolo, pentru că tînjea s-o revadă pe Jane.

Tocmai din această pricină îi venise foarte greu să rămînă alături de francez în toate zilele astea şi faptul că o făcuse cu atîta abnegaţie vorbea mai strălucit despre nobleţea sa de caracter decît chiar faptul că-l salvase pe ofiţer din ghearele lui Mbonga.

D'Arnot, foarte doritor să întreprindă călătoria îi scrise:

Dar nu mă poţi purta pe-o asemenea distanţă prin pădurea asta încîlcită.

Tarzan rîse:

— Mais oui! — răspunse şi D'Arnot rîse la rîndul lui, auzind de pe buzele lui Tarzan expresia aceasta pe care el o folosea atît de des.

Aşa încît purceseră la drum, D'Arnot minunîndu-se, aşa cum se minunaseră şi Clayton şi Jane, de miraculoasa forţă şi agilitate a omului-maimuţă. La prînz sosiră la luminiş şi cînd Tarzan coborî de pe ramurile ultimului copac, inima îi sări din piept de nerăbdarea de a o revedea pe Jane.

În preajma cabanei nu se zărea ţipenie de om, iar D'Arnot observă, perplex, că nici crucişătorul şi nici vasul Arrow nu mai erau ancorate în golf. Pretutindeni se vădea o atmosferă de pustietate, care-i copleşi pe cei doi bărbaţi în drum spre cabană.

Nici unul dintre ei nu rosti o vorbă, totuşi amîndoi ştiură, înainte de a fi deschis uşa, ce-i aştepta dincolo de ea. Tarzan trase zăvorul şi împinse uşa grea pe balamalele-i de lemn. Întocmai cum se temuseră: cabana era pustie. Cei doi se uitară unul la altul. D'Arnot ştia că oamenii săi îl crezuseră mort, însă Tarzan nu se gîndea decît la femeia care-l sărutase cu dragoste şi care acum îl părăsise în timp ce el se străduise să ajute pe unul dintre ai ei.

Inima i se umplu de o mare amărăciune. Va pleca departe în junglă şi se va întoarce la tribul lui. Niciodată nu va mai voi să vadă pe vreunul din neamul oamenilor; nu putea îndura nici gîndul de a se mai reîntoarce la cabană. O va părăsi pe veci o dată cu marile speranţe pe care le nutrise de a-şi regăsi rasa şi de a ajunge şi el om printre oameni.

Şi francezul? D'Arnot? Ce va fi cu el? Se va descurca aşa cum se descurcase şi Tarzan. Nici pe el nu voia să-l mai revadă. Voia să fugă de tot ce-i putea aminti de Jane.

În timp ce Tarzan stătea în prag, făurind asemenea gînduri negre, D'Arnot pătrunse în cabană. Constată că oamenii lăsaseră în urma lor o mulţime de comodităţi. Recunoscu numeroase obiecte de pe crucişător: o maşină de gătit de campanie, ustensile de bucătărie, o carabină şi numeroase rezerve de biscuiţi, alimente conservate, pături, două scaune şi un pat de campanie, mai multe cărţi şi reviste, cele mai multe americane.

“Probabil că intenţionează să se întoarcă” — îşi spuse D'Arnot.

Se îndreptă spre masa pe care John Clayton o construise cu atîţia ani înainte, de a fi fost folosită ca birou şi văzu pe ea două scrisori adresate lui Tarzan din neamul maimuţelor. Una dintre ele era scrisă cu caligrafie hotărîtă, masculină şi era nepecetluită. Cealaltă, cu scrisul feminin, era lipită.

— Tarzan din neamul maimuţelor, uite două scrisori pentru tine! strigă D'Arnot, întorcîndu-se spre uşă; dar prietenul lui nu era acolo.

D'Arnot ieşi în prag şi privi în jur. Tarzan se făcuse nevăzut. Îl strigă, însă nu primi nici un răspuns.

— Mon Dieu! exclamă D'Arnot, m-a părăsit! O simt. S-a reîntors în junglă şi m-a lăsat singur aici.

Apoi îşi aminti de expresia zugrăvită pe faţa lui Tarzan cînd descoperise cabana goală — era expresia pe care vînătorul o vede în ochii căprioarei rănite, doborîtă dintr-o toană a lui. Omul fusese adînc lovit — D'Arnot îşi dădea acum seama — dar de ce? Nu putea înţelege.

Francezul privi în jur. Pustietatea şi grozăvia locului începuseră să-i apese nervii oricum slăbiţi de agonia suferinţei şi bolii prin care trecuse. Să fie lăsat singur aici, în vecinătatea cumplitei jungle, să nu mai audă niciodată un glas omenesc, să nu mai vadă o faţă de om, cu permanenta groază de fiarele sălbatice şi de oamenii şi mai sălbatici, pradă singurătăţii şi deznădejdii! Era înfiorător!

Şi departe, spre răsărit, Tarzan din neamul maimuţelor zorea prin terasele de mijloc ale copacilor, înapoi la tribul său. Niciodată nu călătorise cu asemenea nesăbuită viteză. Avea senzaţia că fuge de el însuşi, că, gonind prin pădure ca o veveriţă speriată, se eliberează de propriile-i gînduri. Dar oricît de repede alerga, le afla mereu în el.

Trecu peste trupul sinuos al lui Sabor, leoaica, ce se îndrepta în direcţie opusă — „Spre cabană" îşi spuse Tarzan. Ce putea face D'Arnot împotriva lui Sabor, sau a lui Bolgani, gorila, dacă l-ar ataca, sau a lui Numa, leul, sau a crudului Sheeta?

Tarzan se opri din goana lui.

— Ce eşti tu, Tarzan? se întrebă singur cu glas tare. O maimuţă sau un om? Dacă eşti maimuţa, atunci fă ce-ar face maimuţele: lasă-ţi semenul să moară în junglă, dacă ţie ţi-a venit chef să te duci în altă parte. Dacă eşti însă om, ai să te întorci să-ţi ocroteşti semenul. N-ai să fugi de unul din seminţia ta, pentru că un altul a fugit de tine.

D'Arnot închise uşa cabanei. Era foarte nervos. Chiar şi oamenii curajoşi — şi D'Arnot era curajos, sunt uneori înspăimîntaţi de singurătate.

Încărcă una din puşti şi şi-o aşeză la îndemînă. Apoi se duse la masă şi luă scrisoarea deschisă adresată lui Tarzan. Poate scria acolo că oamenii lui părăsiseră doar vremelnic plaja. Simţea că a citi acea scrisoare nu însemna o încălcare a eticii, aşa încît o scoase din plic şi o parcurse:

Către Tarzan din neamul maimuţelor.

Vă mulţumim pentru că ne-aţi lăsat în foloshiţă cabana dumneavoastră şi regretăm că nu ne-aţi îngăduit plăcerea de a vă vedea şi a vă mulţumi personal.

Nu v-am stricat nimic şi v-am lăsat o serie de obiecte care ar putea contribui la confortul şi siguranţa dumneavoastră aici, în singuraticul dumneavoastră cămin.

Dacă-l cunoaşteţi cumva pe ciudatul om alb care ne-a salvat de atîtea ori vieţile şi ne-a adus merinde şi dacă puteţi sta de vorbă cu el, vă rog să-i mulţumiţi, de asemenea, pentru bunătatea sa.

Peste o oră plecăm pentru a nu ne mai întoarce niciodată, dar dorim să ştiţi, dumneavoastră şi celălalt prieten al nostru din junglă, că vă vom fi de-a pururi recunoscători pentru tot ce-aţi făcut pentru străinii părăsiţi pe ţărmul dumneavoastră şi că, dac-am fi avut prilejul, am fi dorit să facem infinit mai mult spre a vă putea mulţumi amîndorura.

Cu mult respect,

Wm. Cecil Clayton

Pentru a nu ne mai întoarce niciodată" murmură D' Arnot şi se trînti cu faţa-n jos pe patul de campanie.

O oră mai tirziu, tresări şi rămase în ascultare. Cineva era la uşă, încercînd să intre. D'Arnot întinse mîna după puşca încărcată şi şi-o puse la umăr.

Se lăsase întunericul şi interiorul cabanei era învăluit în beznă, dar omul putu desluşi zăvorul mişcîndu-se din loc.

Simţi cum i se face părul măciucă. Uşa se deschise încetişor, pînă cînd, prin crăpătura îngustă, putu să vadă o siluetă dincolo de ea.

D'Arnot îndreptă ţeava puştii spre crăpătura uşii, apoi apăsă pe trăgaci.
Cap22