Dumnezeiescul spectacol din magazin

Acum câteva zile, am fost să cumpăr diverse lucruri trebuincioase de la magazinul din cartier. Cu ocazia asta, am văzut ceva care m-a făcut să mă întreb din nou dacă ideea unui Dumnezeu ale cărui căi ne rămân inaccesibile este o idee compatibilă cu principiile creştine. Dacă nu cumva El acţionează necreștinește, precum păgânii din vechime, care unde îi prindeau pe creştini îi jupuiau de vii şi îi frigeau pe grătare, pentru că bieţii oameni nu acceptau să treacă la venerarea unor chipuri cioplite.

Era în magazin o femeie care cred că suferea de boala ticurilor. Nu mă pricep, nici nu vreau să mă pricep la aşa ceva. Acea femeie umpluse un coş cu produse şi, când am observat-o eu, ajunsese în dreptul sectorului "Lactate". Stătea acolo şi dădea curs unor imbolduri interioare de neînvins: îşi rotea capul, părând că se uită în tavan, scotea limba, îşi punea mâinile în tot felul de poziţii ciudate, făcea câte un pas târâș şi părea că se va prăbuşi, dar apoi, brusc, îşi răsucea bazinul şi revenea într-o stare de echilibru. Se apropia şi se depărta de raft, întindea mâna, apoi renunţa, îşi arunca din nou capul pe spate, figura i se deforma înfricoşător. N-am mai putut s-o privesc, m-am dus unde aveam treabă. Dar după o vreme iar am dat peste ea - se aplecase peste galantarul cu mezeluri feliate şi aproape îşi băgase capul înăuntru. Înfiorător, n-am cuvinte să descriu starea în care m-a aruncat priveliştea acestei femei. M-am dus mai încolo, m-am învârtit şi, la un moment dat, iar am văzut-o. Se învârtea pe lângă un raft cu mirodenii având pe ele poza lui Jamie Oliver. Am privit-o din nou, înfricoşat şi, după numai câteva secunde, într-o contorsiune incontrolabilă, a dărâmat mulţimea de borcănele cu piper, curry, chili şi ce mai era acolo. O femeie tânără s-a repezit şi le-a ridicat, punându-le la loc. Bolnavei i s-a luminat faţa - avea ochi albaştri, cumva terifiaţi - şi a spus ceva într-o rostire la fel de chinuită cum îi erau şi mişcările. Nu mai ştiam ce să fac să scap de-acolo, părea că sunt hipnotizat şi ţintuit locului. M-am smuls şi aproape că am rupt-o la fugă cu coşul. N-am apucat să fac nici zece paşi că m-am trezit cu doi tineri care-mi spuneau ceva zâmbind. M-am uitat prin ei - în depărtare se vedea femeia mişcându-se precum un uriaş păianjen ţesător - apoi am revenit în mine şi am înţeles: luasem coşul celor doi şi-l lăsasem pe-al meu în zona lui Jamie Oliver.
După ce-am plecat din magazin, m-am gândit îndelung. Mi-am închipuit că aş avea puterea să creez nişte fiinţe şi să le dau o lume. Oare ar fi în regulă să fac cu ele ceea ce face Dumnezeu cu noi? Din iubire a îngăduit Dumnezeu să existe acea femeie? Probabil că boala ei s-a manifestat de mică. Probabil că a trăit toată viaţa sub această inimaginabilă tortură, care nu a încetat nici măcar o clipă. Femeia asta, mă gândeam, ştie exact ce i se întâmplă, este conştientă, are mintea întreagă. Ea înţelege tragedia pe care o trăieşte, ştie exact că este altfel decât toţi ceilalţi oameni, că lumea o priveşte cu oroare. Din iubire i-a făcut Dumnezeu una ca asta? Iar eu, eu, cel care stăteam uitându-mă împietrit la dumnezeiescul spectacol, ar trebui să mă mulţumesc cu textul pe care îl rostesc mereu habotnicii, cel cu căile Domnului care sunt necunoscute? Să îmi spun că femeia pe care o văd chinuindu-se este aşa în folosul meu, că trebuie să mă smeresc văzând-o şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi-a dat şi mie o asemenea suferinţă? Dar Cristos de ce nu ne-a dat astfel de exemple? El a vindecat oamenii, nu i-a lăsat să sufere, nu i-a spus nimănui: „Uite, vezi cum se chinuie omul asta? Aşa ai fi putut să te chinui şi tu dacă Tatăl cel ceresc ar fi vrut asta. Dar el e bun şi te iubeşte, te-a scutit de astfel de lucruri, aşa că tu uită-te la omul asta cum suferă şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu”.