Taras Bulba (7)

N-apucase soarele să urce în creştetul cerului, că toţi zaporojenii se şi adunară roa­tă. Sosise veste de la Seci că tătarii, folosindu-se de plecarea cazacilor, jefuiseră tot ce lăsaseră ei acolo, dezgropaseră bunurile tăinuite de ei sub pămînt, omorîseră şi robiseră pe toţi cei rămaşi pe loc, luaseră turmele şi hergheliile zaporojenilor - şi acum erau în drum spre Perekop. Un singur cazac, pe nume Maxim Goloduha, izbutise să scape din mîna tătarilor, înjunghiase un mîrzac, îi luase săculeţul cu ţechini, se îmbrăcase cu straie tătăreşti, încălecase un cal tătăresc şi vreme de o zi şi jumătate şi două nopţi fugise de urmărirea duşmanilor; tot gonind aşa, omorîse calul, se urcase pe-un altul, îl omorîse şi pe acesta şi numai pe-un al treilea ajunsese în tabăra zaporojenilor, despre care aflase pe drum că sunt lîngă Dubno. Cazacul nu apucă să spună decît numai că s-a întîmplat o nenorocire; dar cum de s-a abătut o asemenea urgie asupra lor... dacă zaporojenii rămaşi la Seci s-au dedat la chefuri, după obiceiul căzăcesc, şi s-au lăsat robiţi, pentru că erau beţi, şi cum de-au aflat tătarii locul unde fuseseră îngropate bunurile oştirii — despre toate astea nu apucă să sufle o vorbă. Era rupt de oboseală cazacul; se umflase tot şi avea faţa arsă de vînt; căzu la pămînt şi fu cuprins pe loc de un somn adînc.

        La un asemenea prilej, zaporojenii obiş­nuiau să-i urmărească îndată pe făptaşi, căutînd să-i ajungă din urmă în drum, pentru că altfel cazacii robiţi se trezeau vînduţi în pieţele Asiei Mici, la Smirna, în ostrovul Creta, sau cine ştie unde mai puteai zări capetele moţate ale zaporojenilor. Iaca de ce ţineau acum sobor cazacii. Stăteau cu toţii acoperiţi, cu căciulile în cap; pasămite nu veniseră să asculte porunca hatmanului oştirii, mai mare peste ei, ci să se sfătuiască, fiind toţi deopotrivă.

— Să-şi spună mai întîi cuvîntul cei mai bătrîni dintre noi! se auziră glasuri din mul­ţime.

— Ba să şi-l spună hatmanul oştirii! stri­gau alţii.

Şi hatmanul oştirii se descoperi, nu ca mai-marele cazacilor, ci ca un tovarăş bun de-al lor, le mulţumi tuturor pentru cinstea ce i-o arătau şi grăi:

— Printre noi, aici, se află mulţi cazaci mai vîrstnici şi mai înţelepţi decît mine. Dar dacă mi-aţi făcut mie cinstea asta, o să vă spun care-i sfatul meu: să nu pierdem vremea, fraţilor, şi să pornim în urmărirea tătarului. Că ştiţi şi dumneavoastră ce fel de liftă-i asta: n-o să stea să aştepte cu bogăţiile jefuite de la noi, ca să-l ajungem din urmă, ci o să irosească într-o clipită totul, de n-o să le aflăm nici urma. Sfatul meu este: să mer­gem! Ne-am făcut de ajuns cheful aici. Acum ştie orice leah ce poate cazacul. Am răzbunat cît a fost cu putinţă credinţa noastră pravo­slavnică. Cît despre pradă, nu prea avem de luat mare lucru dintr-un oraş bîntuit de foamete. Încă odată vă zic, dară: sfatul meu e să mergem!

— Să mergem! se auziră strigăte pornite din toate polcurile.

Dar vorbele acestea nu erau pe placul lui Taras Bulba; sprîncenele-i încruntate, atinse de cărunţeală, asemenea tufelor cres­cute pe marginea munţilor întunecaţi, ale căror piscuri stau troienite pe de-a-ntregul de bruma tăioasă de la miazănoapte, îi pogorîră şi mai jos, peste ochi.

— Nu, nu e bun sfatul tău, hatmane! grăi dînsul. N-ai vorbit cum se cuvine! Ai uitat, pesemne, că o să rămînă robiţi fraţii noştri prinşi de leşi! Ai vrea, se vede, să călcăm cea dintîi şi cea mai sfîntă lege a frăţiei, adică să ne lăsăm cazaci de-ai noştri să fie jupuiţi de vii sau sfîrtecaţi de leşi, care o să le poarte apoi trupurile ciuntite prin oraşele şi satele lor, aşa cum au făcut cu hatmanul Ucrainei şi cu cei mai destoinici viteji ai ei. Oare nu-i de ajuns cît şi-au bătut joc de tot ce-avem noi mai sfînt? Dar ce suntem noi, la urma urmelor, vă întreb eu? Ce fel de cazac e acela care-şi leapădă un frate de-al său în nevoie, ca pe-un cîine, lăsîndu-l să moară prin străine locuri? Şi dacă am ajuns aici, dacă nimeni dintre domnii­le voastre nu dă o para chioară pe cinstea noastră de cazaci şi îngăduie ca oricine să-l scuipe în mustăţile-i cărunte şi să-l dojenească, aruncîndu-i vorbe de ocară, apoi eu unul n-o să mă las dojenit! Rămîn singur aici!

Prin rîndurile zaporojenilor trecu un freamăt.

— Dar ai uitat tu, oare, polcovnice viteaz, zise atunci hatmanul oştirii, că în mîinile tătarilor sunt de asemenea fraţi de-ai noştri, că de nu i-om libera acum, viaţa lor o să fie vîndută păgînilor spre robie veşnică, care-i mai rea decît moartea cea mai crîncenă? Ai uitat tu oare că în mîinile lor e toată visteria noastră, plătită cu sînge creştinesc?

Cazacii căzură pe gînduri. Nu ştiau ce să mai spună! Nimeni nu vroia să se aleagă cu un nume de ocară. Atunci ieşi în faţă cel mai bătrîn cazac din toată oştirea zaporo­jană, pe nume Kasian Bovdiug. Era în mare cinste la toţi ceilalţi; de două ori fusese ales hatman al oştirii; pe cîmpul de luptă iarăşi se dovedise tare vrednic, dar acum era bătrîn şi de multă vreme nu mai plecase la drum, întru săvîrşirea faptelor vitejeşti; de obicei bătrînului luptător nu-i plăcea să dea sfaturi, ci doar să stea tolănit într-o rînă pe lîngă ceilalţi cazaci aşezaţi în cerc şi să asculte poveşti despre tot soiul de întîmplări petrecute cu adevărat şi despre fapte de arme de-ale cazacilor. Nicicînd nu se amesteca în vorbele lor, ci se mulţumea numai să asculte, apăsînd întruna cu degetul cenuşa din luleaua-i scurtă, pe care n-o lăsa nici o clipă din gură; apoi rămînea vreme îndelungată pe acelaşi loc, cu ochii pe jumătate închişi, şi cazacii nu se puteau dumiri dacă doarme sau tot mai ascultă. De obicei, cînd plecau cazacii la drum, el rămînea acasă, dar de data asta nu-l răbdase inima. A dat din mînă, după obiceiul cazacilor, adică „fie ce-o fi!“ şi-a zis:

— Hai să merg şi eu! Poate tot oi fi bun la ceva pentru cazacii noştri!

Acum că ieşea să ţină o cuvîntare în faţa oştirii, zaporojenii stăteau tăcuţi, pentru că nu-l auziseră demult vorbind. Fiecare era dornic să ştie ce o să spună Bovdiug.

— Iacă, mi-a venit şi mie rîndul să vă zic o vorbă, cazaci dumneavoastră, începu dînsul. Ascultaţi ce vă spune un bătrîn, feţii mei! Hatmanul nostru a grăit bine! Ca o căpetenie a toată oastea căzăcească, menită să apere acea oaste şi să se îngrijească de bunurile ei, nici nu putea să zică ceva mai înţelept. Iac-aşa! Şi ăsta să-mi fie cuvîntul dintîi! Iar acum ascultaţi-mi-l şi pe cel din urmă! Mult adevăr stă iarăşi în spusa polcovnicului Taras, să-i dea Domnul zile multe, iar nouă cît mai mulţi polcovnici de felul lui, aici în Ucraina! Cea dintîi datorie şi cea mai de seamă cinste pentru cazac este să rămînă întotdeauna bun tovarăş pentru ai săi. Multe zile mi-a fost dat să trăiesc pe lume, cazaci dumneavoastră, dar niciodată n-am auzit ca un cazac să-şi lepede sau să-şi vîndă vreun tovarăş de-al său. Şi unii şi alţii sunt de-ai noştri şi dacă într-o parte sunt mai mulţi, iar în alta mai puţini, totuna e: toţi ne sunt deopotrivă de dragi. Şi acum, uite care mi-e cuvîntul: aceia dintre cazaci cărora li-s dragi fraţii mei robiţi de tătari, să pornească în urmărirea tătarilor. Iar aceia cărora li-s dragi fraţii mei robiţi de leşi şi care nu vor să lase baltă lupta dreaptă pe care o duc aici, să rămînă aici. Hatmanul oştirii are datoria să meargă cu acea jumătate de cazaci care i-ar urmări pe tătari, iar cealaltă jumătate să-şi aleagă un nou hatman, care să-i ţină locul celuilalt. Iar hatmanul acela — dacă vreţi să-i daţi ascultare unui cap nins de ani — nu se cade să fie altul decît numai Taras Bulba. Că nu e printre noi nimeni care să fie la fel de viteaz cum îi el.

Aşa grăi Bovdiug şi după aceea tăcu. Iar cazacii se bucurară de vorba bătrînului care-i luminase la minte, aruncară în sus căciulile şi prinseră a striga:

— Îţi mulţumim, taică! Multă vreme ai mai tăcut şi la urmă bine ai mai grăit! Nu degeaba ziceai, cînd ne pregăteam să pornim la drum, că ai să fii de folos cazacilor! Chiar aşa s-a şi întîmplat.

— Ei, fraţilor, primiţi? întrebă hatmanul.

— Primim, primim cu toţii! strigară caza­cii.

— Atunci s-a sfîrşit şi sfatul nostru!

— S-a sfîrşit! strigară cazacii.

— Ascultaţi acum porunca mea pe oştire, feţii mei, rosti hatmanul, ieşind în faţă şi punîndu-şi căciula. Atunci toţi zaporojenii cîţi erau acolo îşi scoaseră pe loc căciulile şi rămaseră cu capetele descoperite şi cu ochii în pămînt, cum era obiceiul la cazaci, de cîte ori vorbea mai-marele lor.

— Despărţiţi-vă în două, fraţi cazaci! Care vrea să meargă împotriva tătarilor, să treacă de partea dreaptă; care vrea să rămînă aici, să treacă de partea stîngă. Hat­manul fiecărui polc să treacă acolo unde o trece cea mai mare parte a polcului său; acei care rămîn mai puţini, să se alăture altor polcuri.

Şi cazacii începură să treacă, unii la dreapta, alţii la stînga. Acolo unde trecea partea mai mare a polcului, trecea şi hatmanul lui; acolo unde trecea partea mai mică, se ali­pea altor polcuri şi pînă la urmă se aleseră aproape tot atît de mulţi cazaci şi de o parte şi de alta. Cei care-şi arătară dorinţa să rămînă, erau: aproape tot polcul Nezamaikovski, cea mai mare parte din polcul Popovicevski, tot polcul Umanski, tot polcul Kanevski, cea mai mare parte din polcul Tîmoşevski. Toţi ceilalţi se arătară dornici să pornească în urmărirea tătarilor. Atît de o parte, cît şi de alta, erau mulţi cazaci voinici şi plini de vitejie. Printre aceia care se pregăteau să meargă pe urmele tătarilor era Cerevatîi, un cazac bătrîn, de nădejde, Pokotîpole, Lemiş, Prokopovici Homa. Demid Popovici trecuse şi el de partea lor, pentru că era grozav de aprins din fire şi nu-l răbda inima să rămînă vreme îndelungată pe un loc; acum, că-i văzuse pe leşi cîte parale fac, vroia să-i vadă şi pe tătari. Dintre hatmanii de polcuri erau: Nostiugan, Pokrîşka, Nevîlîciki şi cîţi alţi cazaci voinici şi viteji care vroiau să-şi cerce paloşul şi braţul într-o încăierare cu tătarii. Dar mulţi cazaci negrăit de viteji se aflau şi în rîndurile celor care rămîneau pe loc; dintre hatmanii de polcuri erau Demîtrovici, Kukubenko, Vertîhvist, Balaban şi Ostap al lui Bulba. Aşijderea şi mulţi alţi cazaci viteji şi bine cunoscuţi: Vovtuzenko, Cerevîcenko, Stepan Guska, Ohrim Guska, Mîkola Gustîi, Zadorojnîi, Metelîţia, Ivan Zakrutîguba, Moşii Şilo, Degtearenko, Sîdorenko, Pîsarenko, apoi alt Pîsarenko şi încă un Pîsarenko şi o sumedenie de alţi cazaci vestiţi. Toţi colindaseră lumea cu piciorul sau de-a-n călare: bătuseră ţărmu­rile Anatoliei, pămînturile sărate şi stepele Crimeii, umblaseră pe rîurile mari şi mici care se varsă în Nipru, străbătuseră toate văile şi ostroavele lui, colindaseră pămînturile Moldovei, Valahiei şi Turciei, brăzdaseră în lung şi în lat toată Marea Neagră în lun­trile lor căzăceşti cu două cîrme, năvăliseră cu cîte cincizeci de luntri rînduite în şir asupra unor corăbii nespus de bogate şi mari, scufundaseră nenumărate galere turceşti şi cheltuiseră atîta praf de puşcă în viaţa lor, cît nu se poate spune. Dar ce de mătăsuri scumpe şi catifele au rupt ei în fîşii ca să-şi facă obiele dintr-însele! De cîte ori nu şi-au umplut chimirurile cu ţechini curaţi! Iar bogăţiile fără număr pe care fiecare din ei le-a băut şi le-a irosit în petreceri le-ar fi ajuns altora pentru o viaţă întreagă! Dar ei le-au vînturat căzăceşte, cinstind pe toţi cei din jur şi tocmind lăutari spre înveselirea a toată suflarea omenească. Chiar şi acum puteai să numeri pe degete cazacii care aveau îngropate diferite bunuri: căni, potire de argint şi brăţări, tăinuite pe sub stufărişul ostroavelor, ca să nu le găsească tătarii, dacă ar călca, Doamne fereşte, pe nepusă masă la Seci! Dar greu i-ar mai veni tătarului să le găsească, pentru că şi stăpînii lor începu­seră să uite pe unde le-au tăinuit. Aşa erau cazacii care îşi arătau acum dorinţa de a rămîne pe loc şi de a se răzbuna împotriva leşilor pentru tovarăşii robiţi şi pentru credin­ţa pîngărită. Bătrînul Bovdiug îşi arătase şi el dorinţa de a rămîne, zicînd: „La anii mei nu se cade să mai fugăresc tătari. Pe cînd aici e numai bine locul unde aş putea să închid ochii de-o moarte vrednică de cazac! Demult i-am cerut lui Dumnezeu, că de o trebui să mor, să mă ajute să-mi sfîrşesc viaţa în război, pentru sfînta lege pravoslav­nică. Şi uite că s-a întîmplat întocmai. Un sfîrşit mai vrednic nici că poate găsi în altă parte un cazac bătrîn ca mine.“

Cînd toată căzăcimea se împărţi în două şi se aşeză de o parte şi de alta polcuri-polcuri, hatmanul oştirii trecu printre rînduri şi spuse:

— Ce ziceţi, cazaci dumneavoastră, sunteţi mulţumiţi de împărţeală?

— Mulţumiţi, taică! răspunseră într-un glas cazacii.

— Atunci, pupaţi-vă şi luaţi-vă rămas bun unii de la alţii, că numai Dumnezeu ştie de ne-o mai fi dat să ne întîlnim vreodată aici, pe pămînt. Ascultaţi-vă hatmanul şi faceţi aşa cum vă porunceşte cinstea voastră de cazaci.

Şi toţi cazacii cîţi erau acolo s-au pupat unii cu alţii. Mai întîi au început hatmanii: şi-au trecut mîna peste mustăţile cărunte, s-au sărutat în cruciş pe amîndoi obrajii, apoi şi-au strîns cu putere mîinile şi au rămas aşa. Le stătea pe buze fiecăruia să-l întrebe pe celălalt: „Ce zici, frate cazac, ne-­om mai întîlni noi oare vreodată au ba?“ dar n-au scos o vorbă şi capetele lor al­bite de ani s-au aplecat sub povara gîndurilor. Iar ceilalţi cazaci şi-au luat şi ei rămas bun, ştiind că multe isprăvi au de făcut şi unii şi alţii. Dar au hotărît să nu se despartă pe loc, ci să aştepte noaptea neagră, ca să nu vadă vrăjmaşul cum a scăzut oastea căzăceas­că. Apoi s-au dus să prînzească fiecare polc la locul lui.

După masă, toţi aceia care trebuiau să pornească la drum s-au culcat să se odihnească şi au dormit mult şi bine, de parcă ar fi simţit că este, poate, cel din urmă somn pe care-l gustă într-o astfel de libertate... Nu s-au deşteptat decît pe la apusul soarelui, iar cînd s-a înserat cît de cît, s-au apucat să-şi ungă carele. După ce şi-au sfîrşit pregătirile, au trimis carele înainte, iar ei au schimbat din nou cîte o plecăciune cu tovarăşii lor şi au pornit încetişor în urma carelor. Iar călăreţii s-au avîntat şi dînşii, tropotind uşor, în urma pedestraşilor, în mare rînduială, fără să chiuie sau să strige la cai, şi curînd au fost înghiţiţi de întunericul nopţii. Nu se mai auzea decît tropot înăbuşit de copite şi scîrţîitul vreunei roţi mai noi sau care fusese unsă mai prost, din pricina întunecimii.

Iar tovarăşii lor au rămas vreme îndelun­gată pe loc, făcîndu-le semn cu mîna de depar­te, cu toate că nu se mai zărea nimic. Apoi, cînd au prins în sfîrşit a se mişca şi s-au întors la polcurile lor, au văzut deoda­tă a lumina stelelor limpezi şi strălucitoare că jumătate din căruţe nu mai sunt pe locul lor şi că mulţi, mulţi dintre tovarăşi s-au dus, şi o mare amărăciune le-a cuprins inima şi toţi au căzut pe gînduri fără să vrea, plecîndu-şi în pămînt capetele lor pururi înfierbîntate.

Taras vedea bine cît de mohorîte stau şirurile de cazaci şi cum tristeţea, ruşinoasă pentru cei viteji, pune încetişor stăpînire pe minţile lor, dar tăcea; vroia bătrînul să le lase vreme să se mai deprindă cu tristeţea stîrnită de plecarea tovarăşilor, iar el plănuia, în întunecimea nopţii, să-i trezească dintr-o dată şi pe neaşteptate printr-un chiuit căzăcesc, ca să i se întoarcă fiecăruia din nou, cu şi mai multă putere, vitejia în suflet, lucru de care e în stare numai firea unui slav, fire năvalnică şi tare faţă de toate celelalte, cum e marea faţă de rîurile cu apă puţină. Pe vreme de furtună mugeşte şi bubuie, încreţindu-şi faţa şi ridicînd valuri pe care niciun rîu n-ar fi în stare să le ridice; iar pe vreme de linişte, îşi aşterne mai senină decît toate rîurile faţa-i necuprinsă şi netedă ca oglinda, spre veşnica desfătare a ochilor.

Şi a dat poruncă Taras slugilor sale să desfacă încărcătura unuia din carele ce stă­teau mai la o parte. Era carul cel mai mare şi mai cu nădejde făcut decît toate celelalte; roţile-i puternice erau prinse în două cer­curi de fier în loc de unul, iar încărcătura lui era grea şi învelită cu grijă în cergi, în piei tari de bou şi legată strîns cu funii smolite. În carul acela erau toate balercile şi butoiaşele de vin vechi şi tare care se păstraseră vreme îndelungată în beciurile lui Taras. Bătrînul îl luase cu el pentru vreo sărbătorire mai osebită, sau, dacă s-o întîmpla să pornească la o faptă măreaţă, vrednică a fi lăsată spre pomenire urmaşilor, şi pentru ca fiecare cazac, pînă la cel mai din urmă, să se învrednicească să bea din vinul acela străvechi, ca într-o clipă măreaţă, măreţ să fie şi simţămîntul din sufletul omului. De cum auziră porunca polcovnicului, slugile lui se repeziră la carul cu pricina, tăiară cu paloşul funiile tari, dădură la o parte pieile groase şi cergile şi descărcară balercile şi butoiaşele.

— Luaţi totul, zise Bulba. Tot ce e aici! Aduceţi cine ce are: potir sau găleată de adăpat caii, mănuşă ori căciulă, iar de nu aveţi nimic la îndemînă, ţineţi palme­le căuş.

Şi cazacii, toţi cîţi erau acolo, îşi luară cîte un potir, care o găleată de adăpat caii, care o mănuşă, care cuşma... iar unii îşi făcură palmele căuş. Slugile lui Taras treceau printre şiruri şi le turnau vin din balerci şi din butoiaşe. Dar Taras nu le îngăduia cazacilor să bea, pînă nu le-o da el semn, ca să bea toţi deodată. Avea să le spună ceva, ve­deau bine voinicii. Pentru că ştia Bulba că oricît ar fi de tare vinul străvechi şi oricît de mare ar fi puterea lui întru întărirea sufletului omenesc, dacă-i mai adaugi şi o vorbă potrivită, sporeşte încă pe atîta şi tăria vinului, şi cea a sufletului.

— Vă cinstesc acum, cazaci dumnea­voastră, începu el, nu pentru că m-aţi făcut hatmanul vostru, oricît de mare ar fi această preţuire, şi nici în semn de rămas bun cu prilejul plecării tovarăşilor noştri de lupte, nu! Dacă ar fi fost alte timpuri, s-ar fi cuvenit să vă cinstesc şi pentru una şi pentru alta. Dar azi trăim altfel de clipe. Avem în faţa noastră isprăvi care cer de la noi multă caznă şi mare vitejie căzăcească! Să bem dar, fraţilor, să bem înainte de toate pentru sfînta noastră credinţă pravoslavnică; în sfîrşit, pentru ziua cînd sfînta noastră credinţă se va fi întins în lumea întreagă şi toţi păgînii cîţi mai sunt pe pămînt se vor fi creştinat şi ei! Dar totdeodată să bem şi pentru Seci, ca să dăinuie vreme îndelungată spre pieirea a toată seminţia păgînă, şi să scoată-n lume, an de an, voinici, unul mai vrednic decît altul şi care de care mai chipeş! Iar odată cu asta, să mai bem şi pentru slava noastră, ca să spună într-o zi şi nepoţii noştri şi fiii lor că au fost odată nişte cazaci care nu şi-au dat de ruşine seminţia şi nu i-au trădat pe ai lor. Să bem, aşadar, pentru credinţa noastră, fraţi dumneavoastră!

— Pentru credinţă! strigară ca unul, cu glasuri groase, cazacii din primele rînduri.

— Pentru credinţă! strigară şi cei mai depărtaţi, prinzînd din zbor vorbele celor dintîi; şi toţi cîţi erau, tineri şi bătrîni, băură pentru credinţă.

— Pentru Seci! rosti Taras, ridicînd mîna sus, deasupra capului.

— Pentru Seci! îi răspunse cu glasuri groase căzăcimea din faţă.

— Pentru Seci! făcură încet bătrînii, şi mustăţile lor tremurară uşor; iar cei tineri, tresăriră ca şoimii, îngînînd după ei:

— Pentru Seci!

Şi stepa largă auzi pînă departe cum era pomenită Seci de către cazaci!

— Şi acum, fraţi zaporojeni, cea din urmă înghiţitură, pentru slava tuturor creştinilor din lume!

Şi toţi cazacii cîţi se aflau pe cîmpie băură şi cea din urmă înghiţitură de potir pentru creştinii din lumea întreagă. Şi multă vreme încă răsunară printre şiruri şi curene vorbele:

— Pentru toţi cerştinii pravoslavnici din lume!

Potirele erau de mult goale, dar ca­zacii tot mai stăteau cu mîna ridicată. Şi cu toate că ochii lor, ai tuturora, cătau veseli, limpeziţi de vin, gînduri grele le frămîntau capetele. Dar nu la cîştig ori la pradă de război cugetau acum cazacii, nici la norocul care i-o ajuta să pună mîna pe cît mai mulţi galbeni, arme scumpe, veş­minte cusute cu fir ori armăsari caucazieni; stăteau şi ei să cugete, aidoma vulturilor ce s-au lăsat pe piscurile înalte şi prăpăstioase ale munţilor de unde se vede pînă departe marea întinsă, neţărmurită, presărată cu bărci, corăbii şi vase felurite asemănătoare păsă­rilor mărunte, şi împrejmuită de ţărmuri abia zărite, ca nişte fîşii subţirele, cu orăşele mititele cît musculiţele şi păduri ca firele mici de iarbă. Asemenea vulturilor îşi roteau cazacii ochii peste tot cîmpul, căutînd să pătrundă cu privirea şi soarta lor întunecată, ascunsă în depărtare. Fi-va cîmpul tot, neumb­lat ori brăzdat de drumuri, presărat de ose­mintele lor albe răspîndite pretutindeni, scăl­dat din belşug din sîngele lor căzăcesc şi împestriţat de care fărîmate, de săbii şi lănci frînte. Pînă departe s-or rostogoli capetele moţate, cu smocurile lor de păr încîlcit şi încleiat de sînge închegat şi cu mustăţile pleoştite. Iară vulturii s-or năpusti din zbor asupra lor, ca să le smulgă şi să le scoată ochii de cazac! Dar cîtă slavă în această tabără a morţii care se întinde atît de slo­bod, în toată voia ei! Nicio înfăptuire mare nu e sortită pieirii, cum nu-i e sortită slava căzăcească ce nu se va irosi ca un fir de praf de puşcă, picat de pe buza armei. Şi s-o găsi într-o zi un cobzar bătrîn, cu barba albă în piept, ori poate unul cu părul nins, dar încă în toată virtutea şi cu sufletul plin de har, care o să povestească despre ei cu slove răsunătoare şi pline de putere. Şi slava lor o să umple lumea şi toţi urmaşii le vor pomeni numele, că mult departe străbate cuvîntul puternic, asemenea clopotului de aramă cu dangăt adînc, în care meşterul a turnat din belşug argint curat, pentru ca glasul lui plin să se răspîndească pretutin­deni prin oraşe, bordeie, palate şi cătunuri, chemîndu-i pe toţi la sfînta rugăciune.

  (*)Căpetenie tătărască.

Cap6
Cap8