Foamea (9)

Kierulf

Ziua următoare a nins şi mai mult; o zăpadă grea, amestecată cu ploaie, fulgi mari, albăstrui care cădeau şi se prefăceau în noroi. Vremea era rece şi umedă.

M-am trezit destul de târziu, zăpăcit de emoţiile din seara precedentă, cu inima fermecată de minunata întâlnire. În încântarea mea, am rămas încă un timp culcat, dar, de fapt, absolut treaz, închipuindu-mi că Ylajali se află în apropierea mea; mi-am întins mâinile, m-am îmbrăţişat pe mine însumi şi am sărutat aerul. M-am sculat în cele din urmă, am băut încă o ceaşcă de lapte şi îndată după aceea am mâncat un biftec - şi astfel mi-a trecut foamea; doar nervii îmi erau din nou foarte încordaţi.

Am plecat spre piaţa cu prăvăliile unde se vindeau haine vechi. Mă gândeam să cumpăr la un preţ scăzut o vestă purtată, ceva ce se putea îmbrăca pe sub haină, indiferent ce. Într-una din aceste prăvălii am găsit o vestă, pe care am început s-o examinez. În timp ce făceam aceasta, a trecut pe lângă mine un cunoscut; m-a salutat înclinând din cap şi m-a strigat. Am lăsat vesta şi m-am dus la dânsul. Era tehnician şi se grăbea să meargă la birou.

- Hai cu mine să bem o bere, zise el. Dar vino repede, că nu prea am timp... Cine era duduia cu care te plimbai aseară?

- Ascultă, am spus eu gelos chiar şi numai pe gândul său, ce-ai zice dacă a fost logodnica mea?

- Formidabil! făcu el.

- Da, lucrurile s-au aranjat ieri.

Cu asta l-am dat gata, căci m-a crezut pe cuvânt. L-am minţit de îngheţau apele, ca să pot scăpa de el; ni s-a servit berea, am băut şi am plecat.

- Atunci, la revedere... Ascultă, zise el deodată, ştii că îţi mai datorez câteva coroane şi mi-e ruşine că nu ţi le-am înapoiat de-atâta timp. Dar ţi le dau cât de curând.

- Mulţumesc, am spus eu. Dar eram sigur că nu-mi va mai înapoia niciodată cele zece coroane.

Din păcate, berea mi s-a urcat îndată la cap: m-am înfierbântat. Gândul la întâlnirea din seara trecută mă obseda, mă înnebunea aproape. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar veni marţi la întâlnire? Ce s-ar întâmpla dacă ar începe să chibzuiască mai îndeaproape şi ar intra la bănuială?... Să intre la bănuială, dar pentru ce?... Dintr-o dată, gândurile mi s-au limpezit ca prin farmec şi au început să se concentreze asupra banilor. M-am înspăimântat, mi s-a făcut o teamă ca de moarte de mine însumi. Într-o clipă, furtul mi-a reapărut înaintea ochilor, în toate amănuntele: am revăzut prăvălioara, tejgheaua, degetele mele slabe în momentul când am apucat banii şi mi-am imaginat cum va proceda poliţia când va veni să mă aresteze. Cătuşe la mâini şi la picioare, poate numai la mâini; bara, procesul verbal al comisarului de serviciu; scârţâitul peniţei, privirea sa, privirea sa periculoasă: Ei, domnule Tangen? Celula, întunericul veşnic...

Hm! strâng pumnii cu putere, ca să mă încurajez, grăbesc paşii şi ajung la Stortorvet. Acolo mă aşez.

Dar ce-s copilăriile astea? Cum naiba ar putea cineva dovedi că săvârşisem un furt? Chiar dacă vânzătorul şi-ar aduce într-o bună zi aminte cum s-au petrecut lucrurile, tot nu s-ar încumeta să dea alarma; ţinea încă prea mult la postul său. Deci, nicio gălăgie, nicio scenă, zău aşa!

Totuşi, banii aceştia îmi îngreunau puţin buzunarele şi nu-mi dădeau linişte. M-am oprit un moment să-mi verific forul interior, şi am constatat că, fără îndoială, fusesem mai fericit înainte, arunci când sufeream, dar cinstea îmi era nepătată. Apoi Ylajali! Nu am atins-o oare cu mâinile mele păcătoase? Doamne! Doamne! Ylajali!

Simţeam că mă îmbătasem de-a binelea; m-am ridicat în grabă de pe bancă şi am plecat spre taraba vânzătoarei de dulciuri din apropierea farmaciei „La Elefant". Mai puteam încă să-mi salvez onoarea; nu era prea târziu, voiam să arăt lumii întregi că sunt în stare să fac acest lucru! Mi-am pregătit banii în timp ce mergeam; ţineam strâns între degete fiecare 0re; m-am aplecat peste taraba femeii de parcă aş fi vrut să cumpăr ceva şi, fără nici o vorbă, i-am pus banii în mână. Apoi, tot în tăcere, am plecat.

Cât de minunat e să fii iarăşi om cinstit! Buzunarele goale nu mă mai apăsau, era o adevărată plăcere să nu ai nicio leţcaie. La drept vorbind, banii aceştia îmi pricinuiseră mult necaz; mă trecuseră frigurile de câte ori mă gândisem la ei; nu aveam un suflet împietrit, felul meu cinstit de a fi se revoltase împotriva acestei fapte josnice. Da, da! Slavă Domnului, mă ridicasem din nou în propriii mei ochi. Imitaţi-mă! am spus eu privind mulţimea ce mişuna în piaţă, imitaţi-mă! I-am făcut bucurie unei bătrâne sărace care vinde dulciuri; e o adevărată încântare; de recunoştinţă, nu ştie ce să mai facă. În seara aceasta copiii ei n-o să meargă flămânzi la culcare... Mă încurajam cu aceste gânduri şi găseam că mă purtasem minunat. Slavă Domnului, banii nu mai erau în mâinile mele.

Ameţit de băutură şi nervos, am traversat strada, umflat de orgoliu. Bucuria de a o putea întâlni pe Ylajali ca un om curat şi cinstit şi de a o putea privi în ochi parcă-mi dădea aripi; nu mai simţeam niciun fel de durere, mintea îmi era limpede şi goală, mi se părea că pe umeri îmi străluceşte un cap alcătuit numai din lumină. Mi-a venit pofta să mă ţin de năzbâtii, de tot felul de pozne, să ridic oraşul în picioare, să fac tărăboi. În timp ce urcam pe strada Graensen, m-am comportat ca un nebun, urechile îmi vâjâiau uşor şi în creier beţia ajunsese la culme. Însufleţit de o îndrăzneală nebună, mi-a venit, aşa deodată, să acostez un sergent de stradă, care, de altfel, nu-mi spusese niciun cuvânt, să-l iau de mână, să-l privesc stăruitor în ochi, să-i spun ce vârstă am şi apoi să-l las acolo pironit, fără să-i dau vreo explicaţie. Puteam să deosebesc nuanţele în vocea şi râsetele trecătorilor. Priveam cu atenţie câteva păsărele care ţopăiau înaintea mea pe stradă. Am început să studiez expresia pietrelor de pe trotuar şi-am găsit în acestea tot felul de semne şi de figuri ciudate. Între timp am ajuns în piaţa Stortingului.

            Mă opresc brusc şi încep să privesc cu atenţie trăsurile. Binarii păşesc agale încoace şi încolo discutând între ei. Pe vremea aceasta urâtă, caii stau cu boturile aplecate. Hai! am spus atunci, dându-mi un ghiont cu cotul. M-am dus repede până la prima trăsură şi m-am urcat.       

- Ullevaalsveien, numărul 37, am strigat. Şi am pornit.

Pe drum, birjarul a început să se uite înapoi, să se aplece şi să privească în trăsură, unde şedeam sub coş. Intrase oare la bănuială? Fără îndoială că ceea ce-i atrăsese atenţie era îmbrăcămintea mea mizerabilă.

- Trebuie să mă întâlnesc cu cineva! i-am strigat ca să-l previn - şi apoi i-am explicat că trebuie neapărat să văd persoana respectivă.

Ne oprim la numărul 37, sar din trăsură, alerg în sus pe trepte până la etajul al treilea, acolo apuc sfoara de la clopot şi trag cu putere; aud că limba clopotului bate strident de vreo şase-şapte ori.

Apare o fată în casă şi deschide; observ că are cercei în urechi şi nasturi negri pe corsajul gri al rochiei. Mă priveşte speriată.

Întreb de Kierulf, Joachim Kieralf, dacă pot să-mi permit, vânzător de lână, pe scurt, nu putea să fie confundat cu altcineva...

Fata dă negativ din cap...

- Aici nu locuieşte nici un Kierulf, spune ea. Apoi mă priveşte fix şi pune mâna pe clanţă, gata să o închidă pe dinăuntru. Nu mai întreabă nimic; îmi face impresia că, de fapt, cunoaşte persoana despre care o întreb, dar n-are deloc chef să se gândească puţin, leneşa! M-am înfuriat, i-am întors spatele şi am coborât treptele în goană.

- Nu este aici, îi strig birjarului.

- Nu este aici?

- Nu. Mână în Tomtegaten, la numărul ll.

Eram într-o stare de agitaţie dintre cele mai violente - şi birjarul s-a molipsit şi el în parte. Credea, desigur, că este vorba de o chestiune de viaţă şi de moarte şi, fără vorbă, a dat bice cailor. Mâna tot mai tare.

- Cum îl cheamă? întrebă el întorcându-se spre mine.

- Kierulf, negustorul de lână Kierulf.

Birjarul părea să fie şi el de părere că nu se poate să nu-l cunoşti pe acest domn. Nu obişnuieşte să umble într-un palton de culoare deschisă?

- Cum? Palton de culoare deschisă? am exclamat. Eşti smintit? Dumneata crezi că eu caut un ibric de ceai? Paltonul acesta nu prea mi-a venit la socoteală, căci mi-a stricat întreaga imagine pe care mi-o formasem despre personaj.

- Cum aţi spus că îl cheamă? Kierulf?

- Da, am răspuns. E ceva deosebit în asta? Numele nu dezonorează doar pe nimeni.

- Nu are cumva părul roşu?

S-ar fi putut la urma urmei să aibă şi părul roşu - şi în clipa când birjarul mi-a spus acest lucru, m-am şi convins pe loc că are dreptate. Am simţit recunoştinţă faţă de acest biet birjar şi i-am spus că l-a descris foarte bine pe omul nostru. Lucrurile stăteau chiar aşa. Ar fi fost chiar surprinzător, am adăugat, dacă omul nu ar fi avut părul roşu.

- Trebuie să fie acela pe care l-am mai dus de vreo câteva ori, a adăugat birjarul; avea şi un baston noduros. Asta mi l-a înfăţişat pe Kierulf aievea înainte ochilor şi am spus:

- Hehe, nimeni nu l-a văzut încă până acum fără bastonul acela noduros, în privinţa asta, poţi să fii sigur, absolut sigur.

Fără îndoială că era vorba de acela pe care îl dusese cu trăsura, îl recunoştea... Acum mâna caii atât de repede încât din potcoavele lor scăpărau scântei...

Dar chiar într-o astfel de stare de supraexcitare, nu mi-am pierdut niciun moment prezenţa de spirit. Trecem prin faţa unui poliţist şi observ că are numărul 69. Numărul acesta are asupra mea efectul unei lovituri teribile, mi se înfige dintr-o dată ca un cui în creier: 69, exact 69, să nu uit!

M-am rezemat pe spate în trăsură, în prada celor mai năstruşnice idei, m-am ghemuit sub coşul trăsurii că să nu vadă nimeni că mişc buzele şi am început să duc o conversaţie prostească cu mine însumi. Nebunia face adevărate ravagii în creierii mei, dar îi las frâu liber, căci sunt absolut sigur că mă aflu sub înrâurirea unor forţe pe care nu le pot stăpâni. Încep să râd, încet şi sacadat, absolut fără niciun motiv, încă vesel şi ameţit de pe urma celor câteva pahare de bere pe care le băusem. Încetul cu încetul, starea de supraexcitaţie se potoleşte şi mă liniştesc din nou. Simt că îmi îngheţase degetul rănit şi îl pun sub gulerul de la cămaşă ca să-l încălzesc puţin. Ajungem aşa în Tomtegaten. Birjarul opreşte.

Mă dau jos din trăsură fără grabă, fără să mă gândesc la nimic, epuizat, cu capul greu. Intru pe poartă, ajung într-o curte, trec prin ea, dau de o uşă pe care o deschid. Intru într-un gang, un fel de anticameră cu două ferestre, într-un colţ văd două cufere unul deasupra celuilalt, iar de-a lungul peretelui o canapea nevopsită, pe care este întins un covor. La dreapta, în camera vecină, aud glasuri şi un scâncet de copil, iar deasupra, la etaj, zgomotul unei plăci de fier pe care cineva o bate cu ciocanul. Toate acestea le observ de îndată ce intru.

Traversez calm camera, îndreptându-mă spre uşa din faţă, fără grabă, fără a mă gândi să fug; deschid şi uşa aceasta şi ies în Vognmandsgaten. Mă uit la casa prin care tocmai trecusem şi citesc deasupra uşii: „Oferim masă şi locuinţă pentru călători."

Nu mă gândesc niciun moment să încerc să mă fac nevăzut, să-l las baltă pe birjarul care mă aşteaptă afară; o iau pe Vognmandsgaten cu mult sânge rece, fără teamă şi fără să am conştiinţa că fac vreun rău. Kierulf, negustorul acesta de lână care mă preocupase atât de mult, acest om a cărui existenţă o bănuiam şi pe care trebuia neapărat să-l întâlnesc, îmi dispăruse din minte, se risipise o dată cu toate celelalte idei nebuneşti ce mi se înfiripau şi îmi dispăreau una după alta din minte, fără întrerupere. Nu-mi mai aduceam aminte de el decât ca de o idee vagă, ca de un gând îndepărtat.

Mă trezeam tot mai mult din beţie pe măsură ce mergeam mai departe. Mă simţeam greu şi sleit şi-mi târâm picioarele. Zăpada cădea fără întrerupere cu fulgi mari, umezi. În cele din urmă, am ajuns în suburbia Granland, chiar lângă biserică. Acolo m-am aşezat pe o bancă să mă odihnesc puţin. Trecătorii mă priveau foarte miraţi. Am căzut pe gânduri.

Doamne, în ce situaţie tristă mă aflam! Eram atât de profund dezgustat şi ostenit de întreaga mea viaţă mizerabilă, încât nu găseam că mai are vreun rost să lupt pentru ea. Necazurile mă doborâseră, fuseseră prea copleşitoare. Eram atât de slăbit, rămăsesem doar o umbră a ceea ce fusesem mai înainte. Umerii mi se încovoiaseră şi-mi luasem obiceiul să merg înclinat, ca să-mi cruţ pe cât puteam pieptul. Într-o după-amiază, cu câteva zile în urmă, îmi examinasem, sus în cameră, fizicul dărâmat şi îi plânsesem tot timpul de milă. Umblasem mai multe săptămâni în şir în aceeaşi cămaşă, care din pricina transpiraţiei se înăsprise şi îmi făcuse rosături pe burtă; din rană curgea sânge amestecat cu apă, dar nu mă durea. Totuşi, era neplăcut să ai o astfel de rană. Nu ştiam ce să mai fac. Nu se vindeca singură. Am spălat-o, am uscat-o cu grijă, apoi mi-am pus aceeaşi cămaşă. Ce puteam să fac?...

Şed acolo pe bancă, mă gândesc la toate astea şi sunt destul de trist. Îmi e scârbă de mine însumi; chiar şi mâinile mi se par respingătoare. Această ţinută neglijentă, neruşinată a mâinilor mă chinuie, îmi face silă. Degetele slăbănoage îmi par atât de grosolane, urăsc tot corpul meu lipsit de vlagă, mi-e lehamite să-l port, să-l simt. Doamne, de s-ar sfârşi odată. Cât aş dori să mor!

Complet învins, pângărit şi compromis în propriii mei ochi, mă ridic mecanic şi o iau spre casă. Pe drum, trec prin faţa unei porţi deasupra căreia stătea scris: „Pompe funebre la domnişoara Andersen, în gang, pe dreapta". Amintiri vechi, îmi spun şi mă gândesc la vechea mea cameră din Hammersborg, la micul balansoar, la ziarele care căptuşeau partea de jos a uşii, la anunţurile directorului farului şi la pâinile proaspete ale brutarului Fabian Olsen. Da, da, pe vremea aceea îmi mergea mult mai bine decât acum; într-o noapte scrisesem un foileton pentru care am luat zece coroane, acum nu mai puteam scrie nimic, nu mai puteam scrie absolut nimic, îmi simţeam capul golit de îndată ce încercam. Da, doream să sfârşesc odată cu toate astea! Şi mergeam, mergeam mai departe.

Pe măsură ce mă apropiam de băcănie, aveam pe jumătate inconştient simţământul că mă paşte o primejdie; dar am perseverat în realizarea planului meu; voiam să mă predau. Am urcat liniştit treptele. În uşă întâlnesc o fetiţă care duce în mână o ceaşcă; o las să treacă şi închid uşa. Vânzătorul şi cu mine ne aflăm pentru a doua oară singuri, faţă în faţă.

- Da, spune el, îngrozitoare vreme e astăzi.

Oare de ce recurgea la această cale ocolită? De ce nu mă înşfăca dintr-o dată? M-am înfuriat şi i-am spus:

- Dar n-am venit să discut despre vreme.

Această atitudine războinică îl ia prin surprindere, mintea lui îngrădită de băcan nu poate merge mai departe; nu se gândise niciun moment că îl înşelasem cu cinci coroane.

- Nu ştii că te-am înşelat? îi spun eu nerăbdător. Respir puternic, tremur, şi simt că sunt gata să recurg la forţă dacă nu trece de îndată la subiect.

Dar bietul om nu bănuieşte nimic.

Doamne, printre ce oameni proşti suntem nevoiţi să trăim!

Îl ocărăsc, îi arăt punct cu punct cum s-a întâmplat totul, îi arăt unde am stat eu şi unde a stat el când s-a petrecut întâmplarea, unde erau banii, cum i-am adunat de pe masă şi i-am strâns în mână; el înţelege totul, dar nu-mi face nimic. Se întoarce când într-o parte, când în alta, trage cu urechea la paşii din camera vecină, îmi face semn să vorbesc mai încet şi sfârşeşte prin a spune:

- A fost destul de urât din partea dumneavoastră!

- Nu, aşteaptă puţin, am strigat eu numai ca să-l contrazic şi să-l întărit. Nu se întâmplaseră lucruri atât de urâte şi de josnice cum îşi închipuia el în mintea lui de băcan. Fireşte că nu reţinusem banii; asta nu mi-ar fi dat niciodată prin gând; nu voiam să trag vreun folos pentru mine din banii aceia; caracterul meu profund cinstit se împotrivea unor astfel de procedee...

- Atunci, ce-aţi făcut cu ei?

- I-am dăruit unei femei bătrâne şi sărace, până la ultimul 0re, dacă vrea să ştie; aşa sunt eu, nu-i uit pe săraci atât de uşor...

El se gândeşte un moment la toate acestea. Se vede limpede că-i este greu să decidă dacă sunt un om cinstit sau nu. In cele din urmă, spune:

- Nu ar fi fost mai bine să daţi banii înapoi?

- Ascultă colea, răspund eu obraznic. Nu am vrut să te pun în încurcătură, am dorit să te cruţ. Dar asta este răsplata când te porţi mărinimos! Vreau să-ţi prezint totul aşa cum s-a întâmplat, iar dumneata nu simţi nici măcar un pic de ruşine, şi nu faci nici cea mai mică încercare să te împaci cu mine. De aceea mă spăl pe mâini de orice vină. Şi apoi, la urma urmei, du-te dracului. Adio!

Am plecat trântind uşa după mine.

Dar când am ajuns acasă, în camera mea, în acea vizuină deprimantă, ud până la piele de zăpada topită, cu genunchii tremurând de oboseala peregrinărilor din cursul zilei, mi-a dispărut pe loc semeţia şi am căzut din nou în starea mea obişnuită de deprimare. Îmi părea acum rău de atacul împotriva bietului băcan, am plâns, m-am luat de beregată ca să mă pedepsesc pentru josnicia mea şi m-am certat straşnic pe mine însumi. Fireşte că-i fusese cumplit de teamă să nu-şi piardă postul şi ca atare nu s-a încumetat să facă gălăgie pentru acele cinci coroane de care păgubise prăvălia. Iar eu profitasem de teama lui, îl torturasem cu cuvintele mele rostite cu voce tare şi fiecare cuvânt avusese efectul unor împunsături de suliţă. Poate că în camera de alături era însuşi patronul, gata să vină la noi ca să vadă despre ce este vorba. Zău că josniciile de care eram în stare nu mai cunoşteau limita!

Bine, dar de ce nu am fost arestat? în felul ăsta s-ar fi terminat măcar cu toate. Întinsesem de-a dreptul mâinile ca să-mi fie puse cătuşele. Nu aş fi opus nici o rezistenţă, dimpotrivă, aş fi dat şi eu o mână de ajutor. Dumnezeule, Doamne! Aş da o zi din viaţa mea pentru a avea încă odată parte de o clipă de fericire! Întreaga mea viaţă pentru un blid de linte! Ascultă-mă măcar de data asta.

M-am culcat în hainele ude. Aveam o senzaţie neclară că s-ar putea să mor în cursul nopţii şi am făcut uz de ultimele forţe ca să-mi aranjez puţin patul pentru ca a doua zi lucrurile din jurul meu să pară mai în ordine. Mi-am pus braţele pe piept şi mi-am ales poziţia.

Apoi deodată îmi aduc aminte de Ylajali. Cum am putut s-o uit întreaga seară! Şi din nou în sufletul meu începe să pătrundă timid lumina, o rază plăpândă de soare ce răspândeşte o căldură atât de binecuvântată. Apoi soarele creşte tot mai mult, o lumină dulce şi fină, mătăsoasă, care mă mângâie atât de încântător de delicat. Treptat devine tot mai puternic, dogoreşte pe tâmple, îmi înfierbântă creierul slăbit, în cele din urmă în faţa ochilor mei izbucneşte în flăcări un rug uriaş de raze: cerul şi pământul aprinse, oameni şi fiare de foc, munţi în flăcări, diavoli de foc, o prăpastie, un deşert, un univers cuprins de flăcări, o judecată de apoi fumegândă.

Apoi nu am mai văzut şi nu am mai auzit nimic...

Cap8