Demisia dracilor

5 martie este ziua în care, în 1953, a crăpat - fie-i țărâna grea că uraniul - Iosif Vissarionovici Stalin, cel mai mare criminal din istoria lumii noastre și a tuturor lumilor paralele, posibile și imposibile. Îmi închipui că atunci când s-a întâmplat acest fericit eveniment, dracii din iad au vrut să-și dea demisia, din cauza spaimei că vor fi omorâți în chinuri de acest nemernic. Din 1922, când a preluat scaunul lui Lenin la cârma partidului comuniștilor și până la moarte, acest om a omorât multe milioane de compatrioți de-ai lui. Cu toate astea, când hoitul lui mizerabil a intrat în putrefacție, alte milioane de ruși indobitociti l-au plâns ca pe Cristos. Aici duc incultura și lipsa de educație. Unul dintre cei care au scris despre Stalin este celebrul disident iugoslav Milovan Djilas, care l-a cunoscut pe sângerosul criminal ca membru al unor delegații iugoslave, una din ele conduse chiar de Tito. Cartea lui Djilas, intitulată „Convorbiri cu Stalin” este, după cum spun specialiștii, una dintre cele mai importante încercări de a contura un portret al asasinului planetar. Reproduc un scurt fragment din această carte:

Astăzi aş putea trage concluzia că adularea lui Stalin, sau, cum este numită astăzi, „cultul personalităţii", era într-o măsură opera birocraţiei şi anturajului lui Stalin, cărora le era necesar un astfel de conducător, mai mult decît a lui Stalin însuşi. Raportul a cunoscut, desigur, şi schimbări: transformat într-o divinitate, Stalin a devenit cu timpul atît de puternic, încît a încetat să se mai ţină seama de nevoile schimbate şi de cerinţele care îl înălţaseră.

Micuţul, neînduplecatul omuleţ, trecea prin încăperile împărăteşti aurite şi decorate cu malahit, iar în faţă i se deschidea calea, îl urmăreau priviri admirative, înfocate, şi toate urechile curtenilor se încordau să reţină fiecare cuvînt al lui.

Iar el, sigur de sine şi de opera sa, aparent nu acorda nicio atenţie tuturor acestora. Ţara lui era sub dărîmături, înfometată şi epuizată, însă armatele lui şi mareşalii, îngreuiaţi de osînză şi de ordine şi beţi de votcă şi de victorii, străbătuseră deja jumătate din Europa, iar el era convins că într-o rundă viitoare va fi străbătută şi cealaltă jumătate. Ştia că este una dintre personalităţile cele mai crunte şi mai despotice ale istoriei umane. Dar nu era cîtuşi de puţin îngrijorat din cauza aceasta, în pofida milioanelor care fuseseră nimiciţi în numele lui şi din ordinul lui, în pofida miilor de colaboratori dintre cei mai apropiaţi pe care i-a ucis ca pe nişte trădători, deoarece s-au îndoit că el conduce ţara şi poporul spre bunăstare, egalitate în drepturi şi libertate. Lupta era riscantă, lungă şi cu atît mai surdă cu cît adversarii erau mai slabi şi mai puţin numeroşi, însă a reuşit, iar practica era singurul criteriu al adevărului! "Dar conştiinţa ce este? Oare ea există?" În filosofia lui Stalin nu exista loc pentru ea şi cu atît mai puţin putea exista în cadrul practicii lui: în definitiv omul este un produs al forţelor de producţie.

Poeţii îşi găsesc motive de inspiraţie în el, orchestrele tună cantate despre el, filozofii din institute scriu tomuri despre propoziţiile lui, iar martirii mor la locurile de execuţie strigînd numele lui. Acum este învingător în cel mai mare război al naţiunii şi al istoriei, şi puterea lui absolută asupra unei şesimi a globului pamîntesc se întinde nestăvilit mai departe. Aceasta îi creează convingerea că în societatea lui nu există antagonisme şi că ea îşi manifestă superioritatea în toate privinţele faţă de alte societăţi.

Şi el glumeşte cu curtenii săi, cu „tovarăşii", însă nu face asta numai din mărinimia de domnitor - mărinimia ţarului se manifestă doar în modul în care glumeşte, iar glumele nu sunt niciodată făcute pe seama sa. Nu, el glumeşte deoarece vrea să coboare de pe înălţimile olimpiene, este un om viu printre oameni, trebuie să arate din vreme în vreme că personalitatea nu înseamnă nimic fără colectiv.

Şi eu sunt entuziasmat de Stalin şi de glumele sale. Însă cu un colţişor al creierului şi cu fiinţa mea morală rămîn treaz şi neliniştit: observ şi ceea ce nu e în regulă şi nu mă împac cu maniera glumelor lui Stalin, cu felul în care evita el intenţionat sa-mi adreseze un cuvînt omenesc, tovărăşesc.

Am fost totuşi plăcut surprins cînd m-au invitat şi pe mine la cina intimă din vila lui Stalin. Dr. Subasic, bineînţeles, habar nu avea despre asta; participam doar noi, miniştrii iugoslavi comunişti, iar din partea sovietică cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin: Malenkov, Bulganin, generalul Antonov, Beria şi, desigur, Molotov.

Ca de obicei, pe la orele zece seara ne aflam în jurul mesei lui Stalin; venisem în acelaşi automobil cu Tito. În capul mesei s-a aşezat Beria, în dreapta Malenkov, apoi eu şi Molotov, după aceea Andrejev şi Petrovic, iar în stînga lui Stalin Tito, Bulganin şi generalul Antonov, locţiitorul comandantului suprem.

Beria era şi el un om relativ scund; în Biroul politic al lui Stalin abia dacă se găsea cineva mai înalt decît el. Şi el era destul de gras, avea o paloare verzuie şi mîini moi, umede. Prin buzele sale colţuros tăiate şi prin privirea ca mătasea-broaştei care răzbătea din spatele ochelarilor, mi-a amintit ca un trăsnet de Vujkovic, unul dintre şefii poliţiei regale belgrădene, care se specializase mai cu seamă în schingiuirea comuniştilor. A fost nevoie să fac eforturi pentru a-mi alunga din minte comparaţia neplăcută, cu atît mai insistentă cu cît această asemănare nu era numai exterioară, ci privea şi expresia: o anumită satisfacţie de sine şi un aer batjocoritor, paralel cu o mină de supuşenie funcţionărească. Beria era georgian, ca şi Stalin; aceasta însă nu se putea deduce după înfăţişarea lui, georgienii fiind în majoritate osoşi şi bruneţi. Şi în această privinţă el era nedefinit; ar fi putut fi slav sau leton, sau, mai degrabă, o amestecătură.

Malenkov era şi mai mic de statură, şi mai gras, însă un rus tipic cu cu influenţe mongole: brunet cu pomeţii proeminenţi şi puţin ciupiţi de vărsat. Lăsa impresia unui om retras, atent şi cu nu foarte multă personalitate. Sub straturile şi cutele de grăsime parcă se mişca un alt om, vioi şi descurcăreţ, cu ochi negri, inteligenţi şi atenţi. Încă de multă vreme era cunoscut ca înlocuitor neoficial al lui Stalin în problemele de partid. Aproape toate chestiunile privind organizarea partidului, promovarea şi destituirea activiştilor, se aflau în mîinile sale. El inventase „foile de cadre", biografii şi autobigrafii detaliate ale tuturor membrilor şi candidaţilor partidului, care se păstrau şi se prelucrau sistematic la Moscova. M-am folosit de întîlnirea cu el pentru a-l ruga să-mi procure opera lui Stalin Despre opoziţie (Ob oppozicii), care fusese retrasă din circulaţia publică din cauza numeroaselor citate din Troţki, Buharin şi din alţii pe care le conţinea; a doua zi am şi primit un exemplar deja folosit din această lucrare, care se află şi acum în biblioteca mea.

Bulganin era în uniformă de general. Un rus mai corpolent, frumos şi expresiv, cu o bărbuţă bătrînească şi foarte reţinut în exprimare. Generalul Antonov era încă tînăr, foarte chipeş, brunet şi zvelt; nici el nu se amesteca în discuţie dacă aceasta nu se referea la el.

Aşezat cu Stalin faţă în faţă, am căpătat deodată siguranţă, cu toate că el nu mi s-a adresat mult timp.

Abia cînd atmosfera s-a încălzit datorită băuturii, toasturilor şi glumelor, Stalin a găsit de cuviinţă că a venit timpul să lichideze litigiul cu mine. A făcut asta pe jumătate glumind. Mi-a turnat un păhărel de votcă şi mi-a spus să beau pentru Armata roşie. Neînţelegîndu-i imediat intenţia, am vrut să beau în sănătatea lui, Nu! Nu! a insistat el zîmbind şi privindu-mă cercetător, ci tocmai pentru Armata roşie! Cum, nu vreţi să beţi pentru Armata roşie?

Am băut, bineînţeles, cu toate că şi la aceste întîlniri evitam să beau altceva decît bere, întîi pentru că alcoolul îmi făcea rău, şi al doilea din cauză că beţia nu era în acord cu principiile mele, deşi nu am fost niciodată un propovăduitor al abstinenţei.

Apoi Stalin m-a întrebat cum s-au petrecut lucrurile în legătură cu Armata roşie. I-am explicat că nu am avut intenţia să jignesc Armata roşie, ci doar am vrut să atrag atenţia asupra unor excese ale unor apartenenţi ai ei şi asupra greutăţilor politice pe care ni le creează acestea.

Stalin mă întrerupse: "Da... Dumneavoastră, desigur, l-aţi citit pe Dostoievski! Aţi văzut cît de complicată este chestiunea sufletului omenesc, a psihicului uman? Şi închipuiţi-vă omul care luptă de la Stalingrad pînă la Belgrad, mii de kilometri prin propria ţară pustiită, cu pierderea tovarăşilor şi a celor mai apropiaţi! Cum ar putea să reacţineze normal un asemenea om? Şi ce este îngrozitor in faptul că îşi găseşte de glumit cu vreo femeie după atîtea grozăvii? Dumneavoastră v-aţi închipuit Armata roşie ca pe ceva ideal. Iar ea nu este ideală, nici nu poate să fie astfel, chiar dacă din ea nu ar face parte şi un anumit procent de criminali: noi am deschis porţile penitenciarelor şi i-am vîrît pe toţi în armată. În legătură cu asta s-a petrecut un caz interesant. Un maior de aviaţie s-a agăţat de o femeie şi s-a găsit un cavaler inginer s-o apere. Maiorul scoate pistolul: Ei, tu, cîrtiţă spurcată! şi-l ucide pe cavaler, pe inginer. Maiorul este condamnat la moarte, însă cauza ajunge întîmplător la mine, mă interesez - am dreptul acesta în calitate de comandant suprem în timp de război, îl eliberez pe maior şi îl trimit pe front. Acum este unul dintre eroi. Războinicul trebuie înţeles. Armata roşie nu este ideală. Important este ca ea să-i bată pe nemţi, şi îi bate bine, iar restul constituie lucruri secundare.”

Ceva mai tîrziu, după întoarcerea de la Moscova, am aflat îngrozit şi despre „înţelegerea" mult mai importantă manifestată de Stalin faţă de „păcatele" ostaşilor Armatei roşii. Anume, pătrunzînd în Prusia orientală, ostaşii sovietici, mai cu seamă tanchiştii, striveau şi ucideau fără alegere civili fugari, femei şi copii. Despre aceasta l-au informat pe  Stalin şi l-au întrebat ce să se întreprindă. El a răspuns: „Dăm prea multe lecţii luptătorilor noştri; lăsaţi-le şi lor puţină iniţiativă!”

Apoi m-a întrebat: Dar generalul Korneev, şeful misiunii noastre, ce fel de om este ?

Evit să spun ceva urît despre el şi despre misiunea sa, deşi aveam ce; puteau fi arătate destule lucruri. Concluzia a tras-o însuşi Stalin: el, nefericitul, nu este un om prost, dar e beţiv, un beţiv incurabil.

Apoi Stalin a şi glumit cu mine: pornind de la faptul că beam bere - de fapt nici berea nu-mi plăcea, a făcut următorul comentar: „Iar Djilas bea bere ca un neamţ, ca un neamţ; el este chiar un neamţ, un adevărat neamţ, zău aşa!”

Pentru mine gluma aceasta nu a fost tocmai plăcută - în vremea aceea nemţii şi puţinii comunişti emigranţi aveau preţul cel mai scăzut la Moscova. Însă am primit-o fără supărare sau rezistenţă interioară.

Prin aceasta, după cît se părea, litigiul în legătură cu Armata roşie fusese rezolvat. Atitudinea lui Stalin faţă de mine a revenit la primul făgaş, cel al cordialităţii.