Mâncarea a început să-şi facă efectul;
mi-a fost tare rău din cauza ei şi bineînţeles că nu am putut s-o reţin multă
vreme. Îmi deşertam stomacul în fiecare ungher întunecat pe lângă care treceam,
luptam din răsputeri să-mi potolesc greaţa care mă chinuia întruna, strângeam
pumnii şi încercam să mă reţin, băteam cu piciorul în caldarâm şi înghiţeam cu
furie tot ce-mi venea în sus - zadarnic! În cele din urmă, am intrat sub o
poartă, m-am aplecat, orbit de lacrimile care-mi umpluseră ochii, şi am vomitat
din nou.
- Am auzit că laptele ar fi bun,
laptele fiert, spuse omul foarte mirat. Dar pentru cine întrebaţi?
- Mulţumesc, mulţumesc! făcui. Se prea
poate ca laptele fiert să fie bun.
Cu aceasta, am plecat.
Am intrat în prima cafenea pe care am
întâlnit-o în drum şi am cerut lapte fiert. Am luat laptele, l-am băut în
grabă, aşa fierbinte cum era, am înghiţit cu lăcomie fiecare picătură şi am
plecat. Am luat-o spre casă.
În momentul acela s-a întâmplat ceva
ciudat, în faţa porţii mele, sprijinită de felinar, în plină lumină, stătea o
persoană pe care o zărisem încă de la mare distanţă; era tot tânăra în negru.
Aceeaşi din serile trecute. Nu puteam greşi, căci se afla în acelaşi loc pentru
a patra oară. Stătea absolut nemişcată.
Găsesc totul atât de ciudat încât, fără
să vreau, îmi încetinesc paşii; simt că în momentul acela gândurile îmi sunt
din nou în ordine, dar mă simt foarte agitat, nervii mei fiind iritaţi din
cauza ultimului prânz. Trec, ca de obicei, pe lângă ea, ajung aproape de poartă
şi dau să intru. Dar deodată mă opresc, îmi vine o inspiraţie subită. Fără
să-mi dau bine seama de ce, mă întorc, mă îndrept spre fată şi, privind-o drept
în faţă, o salut:
- Bună seara, domnişoară!
- Bună seara! răspunde ea.
- Scuzaţi-mă, căutaţi pe cineva? V-am
mai observat şi cu alt prilej; aş putea să vă fiu de vreun ajutor? De altfel,
vă rog foarte mult să mă scuzaţi.
- O, nu ştiu tocmai bine...
În spatele acestei porţi nu locuieşte
nimeni, afară de trei sau patru cai şi de mine. Mai este şi un grajd şi un
atelier de tinichigerie. De bună seamă că s-a rătăcit, în cazul în care caută
pe cineva aici.
Ea îşi întoarce faţa în altă parte şi
spune:
- Nu caut pe nimeni... stau aici...
aşa.
Prin urmare, stătea aici aşa, seară de
seară, pur şi simplu din capriciu. Curios.
Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi
se părea mai ciudat. Încetul cu încetul, m-am hotărât să devin îndrăzneţ. Am început
să zornăi puţin banii mărunţi din buzunar şi am invitat-o, fără altă
introducere, la un pahar de vin într-un local oarecare... în cinstea iernii
care a sosit, da... n-o să stăm acolo prea mult... nu vrea să vie?
O, nu, asta nu se cădea, îmi
mulţumeşte, dar nu poate. Dacă însă vreau să fiu atât de amabil şi s-o însoţesc
o bucată de drum, atunci... De altfel, era destul de întuneric pe drumul spre
casă, şi îi era neplăcut să meargă singură pe bulevardul Karl Johan, la o oră
atât de târzie.
I-am spus că o însoţesc cu multă
plăcere.
Am pornit; ea mergea la dreapta mea. Un
simţământ deosebit pusese stăpânire pe mine, un simţământ frumos: conştiinţa că
mă aflu în tovărăşia unei fete tinere. O priveam fără încetare în timp ce
mergeam. Mirosul plăcut al părului, căldura emanată de întreaga ei făptură,
acel parfum feminin pe care îl răspândea, respiraţia înmiresmată pe care o
simţeam ori de câte ori îşi îndrepta faţa spre mine - totul mă copleşea parcă,
îmi pătrundea năvalnic în toate simţurile. În dosul voalului întrevedeam o faţă
mică şi puţin palidă, iar pieptul plinuţ ieşea destul de bine în evidenţă prin
palton. Gândul la toate aceste frumuseţi ascunse, pe care le bănuiam sub palton
şi sub voal, mă tulburase, mă făcuse fericit în mod prostesc, fără să am vreun
motiv anumit; nu am mai putut rezista, am atins-o cu mâna, i-am pus degetele pe
umăr, zâmbind stupid.
- Cât sunteţi de ciudată! am spus eu.
- Cum aşa?
Ei bine, mai întâi fiindcă avea
obiceiul să stea seară de seară în faţa porţii unui grajd, şi asta fără nici un
fel de motiv, doar pentru că aşa i-a venit...
Cine ştie, s-ar putea să-şi aibă
motivele ei; de altfel, îi place să se culce târziu, aşa i-a plăcut totdeauna.
Preferam cumva să mă culc înainte de ora douăsprezece?
- Eu? Dacă urăsc ceva pe lume, apoi
tocmai asta este: să mă culc înainte de miezul nopţii. Hehe!
- Hehe, recunoaşteţi deci singur. Ea
obişnuia să iasă la plimbare seara, când nu avea nimic mai bun de făcut;
locuieşte sus, în piaţa Sf. Olaf...
- Ylajali! am strigat eu.
- Poftim?
- N-am spus decât: Ylajali... foarte
bine, continuaţi! Locuieşte în piaţa Sf. Olaf, unde duce o viaţă singuratică împreună
cu mama sa, cu care nu se poate sta de vorbă fiindcă nu aude bine. Şi mai este
oare, în cazul acesta, chiar atât de ciudat că îi place să iasă puţin la aer?
- Nu, deloc! am răspuns.
- Ei da, şi atunci? Puteam să desluşesc
după vocea ei că zâmbeşte.
- Nu aveţi o soră?
- Da, o soră mai mare - dar de unde
ştiţi? De altfel, e plecată la Hamburg.
- Demult?
- De vreo cinci săptămâni. De unde
ştiţi că am o soră?
- Nu am ştiut până acum, am întrebat
doar.
Un timp, am tăcut amândoi. Prin faţa
noastră trece un bărbat cu o pereche de pantofi în mână - încolo, strada este
goală cât putem vedea cu ochii. Departe, la Tivoli, luceşte un şir de lămpi
colorate. Ninsoarea încetase. Cerul era senin.
- Doamne, dar nu vă este frig fără
palton? întrebă fata deodată întorcându-şi privirile spre mine.
Să-i spun de ce nu am palton? Să-mi
trădez situaţia chiar de la început şi să o îndepărtez în felul acesta? Era
doar atât de frumos să mergi alături de dânsa şi să nu-i spui totul încă o
bucată de timp. Am răspuns minţind:
- Nu, deloc. Apoi am schimbat vorba,
întrebând-o: Aţi văzut menajeria de la Tivoli?
- Nu, răspunse dânsa. Este ceva de
văzut acolo? Ce s-ar întâmpla dacă i-ar da prin gând să spună că doreşte să
mergem la Tivoli? Să intrăm în locul acela scăldat în lumină, alături de atâţia
oameni! Aş pune-o într-o situaţie prea penibilă; cu hainele mele vechi, cu faţa
mea suptă, pe care nici nu o spălasem de vreo două zile, aş pune-o de-a dreptul
pe fugă - poate că ar mai descoperi, pe deasupra, şi că nu am vestă...
De aceea, am răspuns:
- Fireşte că nu-i nimic deosebit de
văzut. Şi atunci mi-au venit în minte câteva idei fericite de care m-am folosit
de îndată, câteva cuvinte simple, resturi ale creierului meu epuizat: La ce ne
putem aştepta de la o astfel de menajerie mică? De fapt, nu mă interesa deloc
să văd animale în cuşti. Animalele acestea ştiu că oamenii se opresc să le
privească; ele simt sutele de priviri curioase şi sunt influenţate de acestea.
Nu, eu aş vrea să văd animale care nu ştiu că sunt privite, nu acele fiinţe
timide care se răsucesc încoace şi încolo în cuşca lor, stau culcate, cu ochii
lor verzi indolenţi, îşi ling labele şi se gândesc. Nu?
O, da, fireşte că aveam dreptate.
Animalul în toată sălbăticia sa originară
şi înfricoşătoare, da, asta e ceva demn de văzut. Paşii fără zgomot, făcuţi pe
furiş în întunericul adânc al nopţii, freamătul şi teama pe care o inspiră
pădurea, strigătele unei păsări care trece în zbor, vântul, mirosul de sânge,
zgomotele din văzduh, într-un cuvânt, suflul împărăţiei animalelor sălbatice
planând deasupra lor.
Dar îmi era teamă că această tiradă ar
putea s-o obosească; iar simţământul imensei mele mizerii m-a cuprins din nou
şi mi-a sugrumat gândurile. Dacă aş fi fost măcar cât de cât mai bine îmbrăcat,
aş fi putut să-i fac plăcerea s-o însoţesc într-o plimbare la Tivoli! Nu puteam
s-o înţeleg pe fata aceasta, căreia îi făcea plăcere să fie însoţită de către
un cerşetor pe jumătate dezbrăcat, cât era bulevardul Karl Johan de lung. Oare
ce Dumnezeu îi trecea prin minte? Iar eu de ce îmi tot dădeam aere şi zâmbeam
prosteşte fără nicio noimă? Aveam vreun motiv cât de cât serios să mă las târât
în calvarul unei plimbări atât de lungi de această delicată pasăre îmbrăcată în
mătase? Oare nu mă costa niciun efort? Nu simţeam cum un frig paralizant îmi
pătrundea până în măduva oaselor la cea mai slabă suflare a vântului? Nu cumva
nebunia începuse să facă ravagii în creierul meu numai din pricina lipsurilor
îndurate luni în şir? Iar această fată mă împiedica până şi să mă întorc acasă
şi să beau puţin lapte, măcar o lingură de lapte pe care să nu-l dau afară. Mai
bine mi-ar întoarce spatele şi m-ar lăsa la naiba.
Eram disperat. Această stare m-a împins
până la extrem şi am spus:
- De fapt, nu ar trebui să mergeţi cu
mine, domnişoară; vă compromit în faţa tuturor oamenilor, chiar şi numai prin
hainele mele. Zău că este adevărat; vorbesc serios.
Ea ezită un moment, îmi aruncă o
privire fugară, dar continuă să păstreze tăcerea. În cele din urmă spuse:
- O, Doamne! atât şi nimic mai mult.
- Ce vreţi să ziceţi cu asta? întreb.
- O, nu, nu vorbiţi aşa... Nu mai avem
mult de mers. Şi grăbi pasul.
Am cotit pe Universitetsgaten, de unde
se vedeau felinarele din piaţa Sf. Olaf. A încetinit pasul.
- Nu vreau să fiu indiscret, zic, dar
nu puteţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră înainte de a ne despărţi? Şi nu
vreţi să ridicaţi măcar pentru un moment vălul ca să vă văd faţa? V-aş fi atât
de recunoscător.
Pauză. Aşteptam.
- M-aţi mai văzut o dată, îmi răspunde
ea.
- Ylajali! spun eu din nou.
- M-aţi urmărit o jumătate de zi, chiar
până acasă. Eraţi beat atunci? Simţeam din nou că zâmbeşte.
- Da, am răspuns, din păcate, atunci
eram beat.
- Urât din partea dumneavoastră!
Am recunoscut, adânc mâhnit, că fusese
urât din partea mea. Între timp, ajunsesem până la fântâna arteziană; ne-am
oprit şi am privit în sus, spre numeroasele ferestre luminate de la numărul 2.
- Nu trebuie să mă însoţiţi mai
departe, spuse ea; pentru seara asta, vă mulţumesc.
Am înclinat doar din cap; nu îndrăzneam
să spun nimic. Mi-am scos pălăria; acum stăteam cu capul gol. O să-mi întindă,
oare, mâna?
- De ce nu mă rugaţi să vă însoţesc
înapoi o bucată de drum? întrebă ea pe un ton şăgalnic. Dar ochii îi lăsase în
jos, privind vârful pantofilor.
- Doamne, răspund, dacă aţi vrea!
- Da, dar numai o bucăţică. Ne-am
întors.
Mă zăpăcisem de tot; nu mai ştiam nici
cum să umblu, nici cum să stau pe loc; fiinţa aceasta îmi încurcase şirul
gândurilor. Eram fermecat, ciudat de bine dispus; mi se părea că, până la urmă,
o să mă destram de atâta fericire. Fata îşi exprimase singură dorinţa de a se
întoarce o bucată de drum şi de a mă însoţi, nu fusese invenţia mea, ci propria
ei dorinţă. O privesc în timp ce mergem şi prind tot mai mult curaj; şi ea mă
încurajează la rândul ei, mă atrage tot mai mult cu fiecare cuvânt ce-l spune.
Pentru moment, uit de sărăcie, de întreaga mea existenţă jalnică, simt cum
sângele îmi curge cald prin vine ca şi altădată, înainte de a decădea, şi iau
hotărârea să tatonez terenul printr-o mică stratagemă.
- De altfel, nu pe dumneavoastră v-am
urmărit atunci, ci pe sora dumneavoastră, spun eu.
- Pe sora mea? întreabă ea foarte
mirată. Se opreşte, mă priveşte şi aşteaptă realmente un răspuns, întrebarea ei
este foarte serioasă.
- Da, răspund eu. Hm! Adică, de fapt,
pe cea mai tânără dintre cele două doamne care mergeau înaintea mea.
- Pe cea mai tânără? Ahaa! Deodată
începu să râdă din toată inima, fericită ca un copil. Dar şiret mai sunteţi!
Asta aţi spus-o numai ca să mă faceţi să-mi ridic voalul. Am înţeles. Dar n-o
să-l ridic... aşa, ca pedeapsă.
Am început să râdem şi să glumim,
vorbeam fără încetare tot timpul, eu nu ştiam ce spun, eram vesel. Îmi povesti
că mă mai văzuse o dată, de mult, la teatru. Fusesem cu trei prieteni şi mă
comportasem ca un ieşit din minţi; desigur că şi atunci fusesem beat, din
păcate.
De ce a crezut asta?
Fiindcă râsesem atât de tare.
- Mda! E adevărat, pe vremea aceea
râdeam mult.
- Dar acum nu mai râdeţi?
- Ba da, şi acum. E atât de minunat să
exişti! Am ajuns în bulevardul Karl Johan. Ea spuse:
- Nu mergem mai departe. Ne-am întors
şi am intrat din nou pe Universitetsgaten. Când am ajuns iarăşi la fântâna arteziană,
mi-am încetinit paşii, ştiam că nu era voie să merg mai departe.
- Da, acum trebuie să vă întoarceţi,
spuse ea şi se opri.
- Da, într-adevăr, făcui eu.
Dar îndată după aceea a adăugat că pot
să o conduc şi până la poartă. Căci doar, la urma urmelor, nu era nimic rău în
asta. Nu?
- Desigur că nu, am spus eu.
Când ne-am oprit în faţa porţii,
conştiinţa mizeriei mele a început însă să mă copleşească din nou. Oare cum îmi
puteam menţine curajul când viaţa mă adusese într-o asemenea situaţie? Mă aflam
în faţa unei fete, murdar, cu hainele zdrenţuite, desfigurat de foame,
nespălat, îmbrăcat numai pe jumătate - îmi venea să intru în pământ. Fără să
vreau, m-am făcut mic şi am spus:
- Îmi permiteţi să vă mai întâlnesc în
viitor?
Nu speram că va consimţi să mă mai
întâlnească, aproape că doream un refuz sec care să-mi redea echilibrul şi să
mă facă din nou indiferent.
- Da, spuse ea.
- Când?
- Nu ştiu. Pauză.
- Nu vreţi să fiţi atât de drăguţă să
vă ridicaţi vălul doar pentru un moment, am spus eu, ca să văd cu cine am stat
de vorbă? Doar un moment. Căci trebuie să văd cu cine am stat de vorbă.
Pauză.
- Puteţi să mă întâlniţi din nou aici,
în faţa porţii, marţi seara, spuse ea. Vreţi?
- Da, da, sunteţi de acord?
- La ora opt.
- Bine.
I-am mângâiat paltonul, i-am dat zăpada
jos de pe umeri, ca să am un pretext s-o ating. Era o mare plăcere sa fii atât
de aproape de dânsa.
- Şi să nu mă judecaţi prea aspru,
spuse ea. Apoi zâmbi din nou.
- Nu...
Deodată, cu o mişcare hotărâtă, trase
voalul la o parte de pe frunte; am stat şi ne-am privit o secundă. Ylajali! am
spus. Atunci s-a ridicat în vârful picioarelor, şi-a petrecut mâinile pe după
gâtul meu şi m-a sărutat. Simţeam cum îi palpită sânii; respiraţia îi era
agitată.
S-a smuls apoi subit din braţele mele,
mi-a spus noapte bună gâfâind şi aproape în şoaptă, a făcut stânga împrejur şi
a început să urce treptele în fugă, fără să mai rostească un cuvânt.
Poarta se închisese.
Cap7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu