Din povestile lui Mircea Eliade (2)

Douăsprezece mii de capete de vită        

Omul înălţă sticla goală în aer şi, clătinînd-o cu în­ţeles, făcu semn cîrciumarului să-i mai aducă vin. Apoi scoase o batistă colorată din buzunarul hainei şi începu să se şteargă, absent, pe frunte. Era un bărbat între două vîrste, bine legat, aproape gras, cu o faţă rotundă, con­gestionată, fără expresie.

Cîrciumarul se apropiase tîrşindu-şi uşor piciorul.

— Dacă n-au venit pînă acum, nu mai vin, spuse, aşezîndu-i carafa în faţă. E aproape douăsprezece...

Omul îl privi, zîmbind, răsucind nedumerit batista colorată între degete.

— Nu mai vin! repetă cîrciumarul rar, apăsîndu-şi cuvintele.

    Ca şi cum de-abia atunci l-ar fi auzit, omul îşi căută nervos ceasul, îşi lăsă capul pe ceafă şi privi minutarele de departe, lung, încruntîndu-se, silindu-se să nu clipească.

— Douăsprezece fără cinci, rosti el încet, parcă n-ar fi îndrăznit să-şi creadă ochilor.

Cu un gest scurt, neaşteptat, desprinse ceasul din lanţul gros, de aur, care-i atîrna de curea. Il întinse cîrciumarului cu un zîmbet complice.

— Ia ţine-l în mînă! Ce zici? Cît crezi că face?

Cîrciumarul îl cîntări mult timp în amîndouă mîinile, nehotărît.

— E greu, vorbi el tîrziu. Parcă nici n-ar fi de aur. E prea greu ca să fie de aur !...

— E ceas împărătesc! L-am cumpărat la Odesa. A fost ceasul ţarului...

Şi pentru că celălalt, după ce se minunase cîteva cli­pe, clătinînd impresionat din cap, dăduse să se întoarcă la tejghea, îl reţinu, prinzîndu-i braţul.

— Eu sunt Gore, spuse. Ia un pahar şi vino să bei cu mine. Iancu Gore, om de încredere şi de viitor: aşa-mi spun mie prietenii...

Un camion supraîncărcat trecu prin faţa cîrciumii, făcînd să-i tremure singura fereastră care mai avea geam, Gore îşi rezemase bărbia în palmă, zîmbitor. Urmărea cu interes mişcările cîrciumarului. Îl văzu cum îşi alege un pahar de sub tejghea şi îl clăteşte mult, cu grijă, ridicîndu-l necontenit în dreptul ochilor. Cu el în mînă, cîr­ciumarul se îndreptă spre masă; fără grabă, tîrşindu-şi pi­ciorul. Cînd îşi turnă tăcut, concentrat, din carafa cu vin, Gore îl întrebă, coborînd glasul:

— Cunoşti pe unul Păunescu?

— Domnul Păunescu de la Finanţe? făcu cîrciumarul.

Îşi umpluse paharul şi-l adusese în faţa buzelor; dar se oprise brusc, parcă în ultima clipă şi-ar fi amintit ceva.

— De la Finanţe, întări Gore.

Cîrciumarul dădu repede paharul peste cap. Apoi îşi şterse mustăţile cu dosul mînecii.

—  Sta aici lîngă noi, la numărul 14, dar s-a mutat acum. S-a mutat după bombardament, adăugă clipind iro­nic din ochi. Cică ar fi avut ordin de la minister...

Şi iar clipi cu înţeles. Dar Gore nu-1 văzu. Întinsese mina, la întîmplare, pe masă, şi dăduse de batista colorată. Începu din nou să-şi şteargă fruntea şi obrajii, absent, aproape cu silă.

— Nu mi-a spus nimic, vorbi deodată. Mi-a spus că dacă oi avea nevoie de el, să nu-1 caut la minister, ci să vin direct aici, în strada Frumoasei. Dar la numărul 14 nu mai stă nimeni. E pustiu...

— S-a mutat după bombardament, repetă cîrciumarul, reîntorcîndu-se încet spre tejghea. Cîtă omenire a mai murit şi atunci!...

Doi şoferi intrară posomoriţi, fără să spună un cuvînt şi se aşezară la masa de lingă fereastra care îşi mai păs­trase încă geamul. Gore îşi privi din nou ceasul, ţinîndu-1 cît mai departe.

—  Douăsprezece şi zece, oftă el cu gravitate.

— Nu mai vin, spuse cîrciumarul. Am scăpat şi pe ziua de astăzi. Ne-a ajutat Dumnezeu şi Maica Domnului şi am scăpat...

Gore îşi băgă repede ceasul în buzunarul vestei, bătu înviorat cu palma în masă şi strigă:      .

—  Plata, meştere, că suntem grăbiţi!...

Apoi, cu un efort scurt, se ridică de pe scaun, îşi luă pălăria şi se apropie şovăitor de tejghea.

— Avem treburi. Suntem grăbiţi! spuse el dc mai multe ori, foarte tare, ca şi cum s-ar fi adresat tuturor.

Numără cîteva bancnote şi, fără să mai aştepte restul, întinse mîna cîrciumarului şi i-o strînse cu vigoare:

   — Ai să mai auzi dumneata de mine, îi spuse; ai să mai auzi de Iancu Gore.

Ajungînd în stradă, îl întîmpină căldura dulce a amiezii de mai. Mirosea a trandafir sălbatic şi a moloz. Gore îşi îndesă pălăria pe cap şi porni cu pasul agale.

— Pezevenghiul! şuieră el printre dinţi cind trecu prin dreptul casei de la numărul 14.

Era o casă,modestă, de mahala, cu tencuiala crăpată în mai multe locuri.       .          

— Escrocul! Mă poartă cu vorba, şi dumnealui îşi aranjează evacuarea. Poltron şi escroc! Mi-a mîncat trei milioane şi a şters-o, să se pună la adăpost. Mă lasă aici, singur, sub bombardament!

Grăbi deodată pasul, furios, dar după ce ajunse la ca­pătul străzii se opri brusc, înjură de mai mulle ori şi se reîntoarse aproape alergînd. In dreptul numărului 14 îşi scoase pălăria şi-şi propti palma întreagă, pe butonul so­neriei. Rămase aşa multă vreme cu pălăria într-o mînă, cu cealaltă rezemată de sonerie, ascultînd sunetul care se întorcea parcă de foarte departe revenindu-i solitar şi si­nistru din casa pustie. Simţi cum i se adună picăturile groase de sudoare pe sprîncene, dar nu se îndură să-şi ia mîna de pe buton, să se şteargă. Era mîniat.

Atunci se auzi, stridentă, neverosimilă, sirena. Gore presimţi că i se vor înmuia picioarele şi ridică deznădăj­duit privirile. Cerul era de un albastru spălăcit, cu cîţiva nori alburii alunecînd la întîmplare, ca şi cum nu s-ar fi hotărît încotro s-o apuce. „Sunt nebuni! A trecut de douăsprezece, ce i-a apucat?" se trezi el gîndind. Începu să-şi caute, tremurînd, batista şi şi-o trecu în neştire pe faţă; i se păru că aude glasuri în casele vecine, uşi trîntite şi un ţipăt ascuţit de femeie tînără.

—  Ionică ! strigă femeia. Unde eşti, Ionică?

      Gore îşi zvîrli pe furiş privirile în toate părţile, apoi îşi plecă hotărît bărbia spre piept şi o porni la fugă în susul străzii. Cu un ultim geamăt, prelung, speriat, sirena se stinse. „Şase mii de capete de vită, de cea mai bună calitate, se trezi Gore gîndind. Am şi permisul de export. Doar să aprobe Ministerul de finanţe''... In acea clipă zări lipit de un gard, binecunoscutul afiş cu un deget arătător vopsit în negru: La 20 de metri adăpost antiaerian. Simţi cum îi năvăleşte din nou sîngele în obraji şi se porni mai tare pe fugă. Cînd ajunse în faţa portiţei şi o_; desehise, auzi, foarte aproape, fluieratul scurt al unui sergent.

Condus de afişul cu degetul arătător vopsit în negru, Gore se îndreptă către un fel de pivniţă-subsol din fundul curţii. Pe uşă scria cu litere mari: Adăpost pentru zece persoane. „N-avu timp să se umple, o să găsesc loc", îşi spuse Gore şi deschise uşa. Era o odăiţă cu ciment pe jos şi cu fereastra tencuită. Un bec murdar atîrna de tavan; o căldare cu apă şi cîţiva saci cu nisip se aflau aşezaţi lîngă pereţi. In mijlocul odăii, două bănci de lemn. Un bătrîn şi două femei îl priviră intrînd, fără curiozitate.

—  Bună dimineaţa!  spuse Gore răsuflînd greu, dar silindu-se totuşi să zîmbească. Grozav am fugit, adăugă,  începînd să-şi şteargă obrazul cu batista. Credeam că nu mai vin azi. Dacă n-au venit pînă la douăsprezece, credeam că nu mai vin...

— Eu vă spun că nu e alarmă adevărată, vorbi bătrînul cu un glas neaşteptat de gros. Am auzit azi-dimineaţă la radio: se fac exerciţii aeriene. S-a anunţat şi aseară. E un exerciţiu!...

Vorbind, se aprindea văzînd cu ochii, Era un bătrîn demn, cu o figură încă frumoasă; avea un păr bogat că­runt, aproape alb, şi, clipind neîncetat, ochii păreau că-i înoată în lacrimi. Una din femei întoarse capul şi-l privi enervată. Putea fi o femeie batrînă, dar nu i se ghicea vîrsta. Avea faţa lătăreaţă, pătată, şi o gură mare, aproape diformă, cu dinţi veşteji şi neregulaţi. După ce-i aruncă o privire lungă, batjocoritoare, se întoarse brusc către vecina ei.

— Coniţă, eu nu mai stau! Nu-mi place aici, în piv­niţă. De azi-dimineaţă mi se tot bate ochiul stîng. E semn rău...

— Elisaveto! încercă s-o întrerupă cealaltă.

—  ...Eu zic să ne întoarcem în casă, coniţă, continuă femeia, vorbind tot mai repede. E mai bine la noi în casă. Eu zic că...

— Elisaveto, ridică deodată glasul cealaltă, nu mă enerva, că mi se urcă sîngele la cap şi iar mi se face rău!...

Femeia părea de vreo 50 de ani; era uscăţivă şi avea nasul lung şi ochii reci, spălăciţi. Era îmbrăcată sobru şi totuşi cu cochetărie; îşi tot potrivea, nervoasă, un şal roz-pal în jurul gîtului. Gore înţelese îndată că este o fe­meie de condiţie, şi, salutînd de mai multe ori din cap, îi ceru voie să se aşeze pe banca din faţă, alături de bătrln. Dar niciuna din femei nu-i răspunse la salut.

— Eu sunt din Piteşti, începu el, puţin încurcat. Am venit pe aici cu treburi. Douăsprezece mii de capete de vită, de cea mai bună calitate. Avem şi permis de export, avem tot ce ne trebuie... Unu-i Gore, Iancu Gore! adăugă coborînd puţin glasul şi privindu-i pe toţi pe rînd, cu un zîmbet viclean luminîndu-i faţa.

Dar parcă nimeni nu l-ar fi ascultat. Il priveau cu o neverosimilă indiferenţă, ca şi cum n-ar fi fost acolo, lîngă ei; Elisaveta îşi făcea necontenit cruci, murmurînd o ru­găciune.

    —  Ai adus sărurile? întrebă enervată stăpîna.

Femeia dădu din cap, dar îşi continuă în şoaptă rugaciunea.

—  Nu te mai ruga atît, că tragi a rău! exclamă cu­coana.

Gore tocmai voia să-şi facă o cruce, dar se răzgîudi,

     — Poate avem noroc şi se duc mai departe, spre Ploieşti, spuse el. Poate au trecut pe-aici doar ca să ne sperie. Pe ei îi interesează Ploieştiul. Sondele, petrolul...

Nu-i răspunse nimeni. Bătrînul părea că se mînie din nou

— Am auzit cu urechile mele, azi-dimineaţă, la radio, că se vor face exerciţii de apărare antiaeriană, începu el.

Apoi sări brusc de pe bancă şi se apropie de uşă. Plecă uşor capul, ascultînd. Gore îşi scoase ca din întîmplare ceasul, îl cîntări lung în palma dreaptă, apoi îl trecu în palma stîngă. Cu paşi uşori, bănuitori, bătrînul se reîntoarse în mijlocul odăii.

— E ceas împărătesc, i-1 arătă Gore. L-am cumpărat de ocazie, la Odesa. A fost ceasul ţarului... Ia să-l luaţi în mînă: o să vă speriaţi!...

Voi să-l desprindă din lanţul lui gros, de aur, cînd bătrînul, care parcă nici nu-l auzise, se adresă doamnei:

— Aţi mai avut veşti de la Păunescu, stimată madam Popovici? întrebă el cu un zîmbet sarcastic.

—  Ce-ţi pasă dumitale? sări deodată, înţepată, Elisaveta. Mai bine ai fi plătit chiria!...

—  Elisaveto, te rog nu te amesteca, o întrerupse stăpîna.

Apoi aruncă o privire scurtă bătrînului şi ridică din umeri fără să scoată un cuvînt. Brusc emoţionat, Gore continuă să-şi cîntărească ceasul, prefăcîndu-se că nu ascultă.

— Eu v-am atras atenţia că nu e om serios, vorbi bătrînul. Am şi eu relaţiile mele. M-am informat, să nu credeţi dumneavoastră...

Gore simţi cum îl cuprinde furia. Dacă Păunescu ar fi fost cinstit, dacă ar fi fost om de cuvînt, i-ar fi scos de mult aprobarea de la Finanţe, pentru care îi avansase deja trei milioane. Şi acum ar fi fost cu marfa la fron­tieră: şase mii de capete de vită. Cîştig net: patruzeci de milioane. Nu şi-ar mai fi pierdut timpul la Bucureşti, nu ar mai fi prins bombardamentul...

    — Il cunoaşteţi pe Păunescu? se adresă el bătrînului, nemaiputîndu-se stăpîni. Pe Păunescu de la Finanţe?

Bătrînul se mulţumi să ridice din umeri, zîmbind, fără să-l privească.

—  Dacă nu l-oi cunoaşte nici eu! spuse. In sfîrşit, eu mi-am făcut datoria şi v-am prevenit la timp...

—  Il cunoaşteţi bine? Ce fel de om e? întrebă în şoaptă Gore.

     Ca şi cum nu l-ar fi auzit, bătrînul trecu pe lîngă el şi se reaşeză pe bancă. „Sunt nebuni!" îşi spuse Gore. În­toarse capul şi scuipă, apoi îşi şterse gura cu batista.

— Coniţă, eu nu mai stau! exclamă Elisaveta sărind ca arsă în picioare. Iar a început să mi se bată ochiul!...

—  Eşti nebună! spuse madam Popovici apucînd-o de braţ.

Gore îşi făcu cruce, şi iar scuipă, întorcînd din nou capul.

— Dacă e exerciţiu, dumneata de ce ai venit?! se adresă Elisaveta bătrînului, cu un glas aspru, ascuţit, aproape ţipînd. Şi de ce stai? Ai venit numai ca să ne faci nouă în necaz!

În acea clipă Gore auzi semnalul de încetare a alar­mei şi se ridică de pe bancă.

— Am scăpat! strigă.

— Locuiesc şi eu în casă, şi după lege am dreptul la acest adăpost, răspunse bătrînul cu demnitate.

— Bogdaproste că am scăpat! spuse Gore făcîndu-şi cruce. Apoi se adresă bătrînului: Aţi avut dreptate. N-a fost bombardament. Nu s-a auzit niciun tun. Şi ce-a durat?... îşi scoase repede ceasul şi-l privi de departe, încruntîndu-se: N-a durat nici cinci minute!

—  Ai să mă înnebuneşti cu atîtea rugăciuni! şopti madam Popovici, zgîlţîind-o de braţ pe Elisaveta.

Gore îi cuprinse pe toţi dintr-o singură privire şi zîmbi.

— Poate că ţi-a ascultat Dumnezeu rugăciunile, şi de-aia n-a fost bombardament! exclamă înveselindu-se.

Dădu să plece, dar în faţa uşii mai rămase cîteva clipe nehotărît, privindu-i pe rînd. Bătrînul îşi pironise ochii în tavan.

— Tot mai staţi? întrebă Gore. Nu v-a fost de-ajuns?

Dar pentru că nimeni nu se hotăra să-i răspundă, des­chise brusc uşa.

—  Mama voastră de nebuni! spuse el printre dinţi, din prag.

De-abia tîrziu, în stradă, îşi dete seama că-1 orbise lumina soarelui şi că umblase în neştire, fără să se uite unde calcă. Escrocul de Păunescu! Simţea că din cauza lui îi pierise bucuria. ,,Şase mii de capete de vită, îşi amintea el necontenit, cu exasperare. Cîştig net, patruzeci de milioane. M-a legat la ochi. Şi-a bătut joc de mine. L-a păcălit pe Iancu Gore!"... Grăbi pasul, dar nu izbuti să-şi potolească mînia. Umbla cu pălăria în mînă, ştergîndu-si absent obrazul. Şi deodată se trezi în dreptul casei de la numărul 14. Şe opri o clipă, apoi scuipă peste gard, pînă departe în curte.

       —  Hoţilor! strigă.

Işi înfundă pălăria pe cap şi se îndreptă spre cîrciumă. Regăsi cu plăcere răcoarea umedă dinlăuntru. Se aşeză pe acelaşi scaun pe care stătuse cu o jumătate de ceas înainte. Cînd dădu cu ochii de el, cîrciumarul îi zîmbi.

— Servim şi masa, spuse.

— Adu întîi nişte vin şi două pahare, comandă Gore.

      Şi începu să aştepte nerăbdător, bătînd cu degetele în masă. Cînd îşi umplură amîndoi paharele, Gore îl întrebă :

— Ia spune meştere, ce fel de om e Păunescu? Ce ştii despre el?

Cîrciumarul îşi goli cu oarecare silă paharul, plescăindu-şi limba de mai multe ori.  

— S-a mutat după bombardament, începu el.

—  Bine, asta ştiu, îl întrerupse Gore. Mi-ai mai spus-o. Te întrebam dacă-1 cunoşti bine. Am auzit că e cam escroc. A escrocat lumea...

Cîrciumarul aşeză paharul pe tavă şi clătină din cap.

—  N-am auzit, spuse. Nu prea venea pe la noi...

—  Îţi spun eu, îl întrerupse din nou Gore.

Şi iar îl copleşi gîndul: „Şase mii de capete de vită. Aş fi fost acum la frontieră"...

       — Şi-ţi mai spun ceva, continuă aprinzîndu-se. Îţi mai spun că nimeni nu se joacă cu Iancu Gore. Ţine minte de la mine. Aicea-s parale serioase. Douăsprezece mii de capete de vită. Avem permis, avem tot ce ne trebuie. Eu nu mă las escrocat, ca nebuna aia de madam Popovici...

—  Cîrciumarul tresări şi ridică mirat privirile._;

—  De unde ştiţi de madam Popovici? întrebă. Cine v-a spus? .

—  Treaba mea cine mi-a spus, făcu Gore cu un mare zîmbet misterios. Vorba e că eu nu sunt prost ca madam Popovici...

—  Săraca madam Popovici, Dumnezeu s-o ierte! şopti cîrciumarul şi-şi făcu evlavios o cruce mare, pe tot pieptul.

Gore îl privi lung, nedumerit, dar cu asprime.

—  Ce te-a apucat? se răsti el deodată. De ce-ţi faci cruce?

— Uite c-au trecut patruzeci de zile de cînd s-a pră­pădit în bombardament, şi nu i-a făcut nimeni pomană, spuse cîrciumarul cu o subită oboseală în glas.

Gore se trase puţin înapoi şi-l privi pe sub sprîncene, încruntat.

—  Atunci nu-i ea, spuse cu hotărîre. Eu îţi vorbesc de una, madam Popovici, femeie de condiţie bună, ca la cinci­zeci de ani. O cucoană cu nasul lung. Stă aici, mai sus de escrocul ăla de Păunescu. Are o servitoare, cam nebună şi ea, Elisaveta...

— Săraca Elisaveta! zîmbi trist cîrciumarul. O cunosc de cînd a venit din Constanţa, poate să fie doisprezece, treisprezece ani. De cînd a rămas văduvă madam Popo­vici. I-am cunoscut pe toţi. Veneau aici serile, cînd aveam grădină...

— Ei, şi ce-i cu ea? întrerupse nervos Gore.

— S-a prăpădit şi ea în bombardament. Atunci, la 4 aprilie, ştiţi dumneavoastră, cînd s-a crezut că e exer­ciţiu, că se anunţase şi la radio...

— Fugi, domnule, că n-a murit! îl întrerupse Gore. Iţi spun eu. Le-am văzut adineauri, le-am auzit vorbind, eu, cu urechile mele...

Cîrciumarul, clătină din cap, zîmbind neîncrezător.

—  Atunci n-au fost ele, Dumnezeu să le ierte, spuse. A căzut bomba chiar pe adăpost, în fundul curţii. Casa s-a dărîmat şi ea, a dat-o jos puterea aerului, dar bomba a căzut în plin pe adăpost. Nu s-a mai găsit nimic... Cîtă omenire a mai murit şi atunci, adăugă parcă cu teamă, scăzînd glasul.

      Gore îl ascultase încruntîndu-se, cu gura puţin căscată. Îşi scoase tăcut batista din buzunar şi începu să se şteargă nervos pe faţă.

     — Ascultă, meştere, începu el grav. Dumneata vrei să-ţi baţi joc de mine. Crezi că dacă am băut adineauri doi litri de vin, pe nemîncate, mi-am pierdut minţile. Dar dum­neata nu mă cunoşti pe mine. Eu, dacă vinul e bun, îţi beau şi o vadră. Vino la Piteşti, ca să-ţi spună lumea cine e Iancu Gore. Eu sunt om de multe milioane, meştere. Îmi pare rău ca m-am încurcat cu escrocul ăla de Păunescu. Că eram în regulă; aveam tot ce ne trebuie...

Cîrciumarul îl asculta intimdiat, încercînd să zîmbească.

—  Poate aţi confundat-o cu cineva, încercă el să se scuze.

—  Dacă îţi spun că le-am auzit adineauri, pe madam Popovici şi pe Elisaveta, certîndu-se cu chiriaşul...

— Cu domnul judecător? îl întrerupse speriat cîrciu­marul. Cu domnul Protopopescu? Aţi aflat-o şi p-asta?

       —   Erau acolo în adăpost, şi am înţeles despre ce era vorba. Nu-i plătise chiria!

Cîrciumarul îl privi lung,

—  Dar ce căutaţi în adăpost? întrebă el tîrziu, ca să schimbe vorba.

— Nu că mi-a fost frică, dar cînd am auzit adineauri alarma, am intrat şi eu, ca toată lumea, în adăpost. Aşa sunt ordinele...

—  Azi n-a fost nicio alarmă, şopti cîrciumarul şi plecă vinovat privirile.

Gore bătu cîtva timp cu degetele în masă, încercînd să se stăpînească.

— Ce-aveti de mîncare pe ziua de azi? întrebă el deodată.

— Varză cu carne.

— Adu-mi o porţie dublă...

Cîrciumarul trecu în dosul tejghelei, apoi dispăru în bucătărie. Gore îşi aminti de crucile pe care şi le făcuse speriat şi începu deodată să rîdă.

— Mama voastră de nebuni! şuieră el printre dinţi.

Un grup de muncitori intrară chiar atunci şi-l priviră o clipă cum rîde singur. Apoi se aşezară la masa din dreptul ferestrei care mai avea geam şi începură să vorbească între ei. Cîrciumarul se întoarse cu o farfurie mare, fumegîndă, pe o tavă, şi o jumătate de pîine.

— Am scăpat şi pe ziua de azi, domnu Costică! spuse unul din muncitori. Un rînd de ţuici...

— A fost doar un exerciţiu, vorbi Gore întorcînd capul. N-a ţinut nici cinci minute. Cică s-ar fi anunţat la radio. Dacă aş fi ştiut, nici nu intram în adăpost...

Cîrciumarul se reîntoarse la tejghea şi umplu cu grijă păhăruţele de ţuică.

— Dumnealui spune că a fost alarmă, vorbi el deo­dată, prinzînd curaj.

— Exerciţiu! strigă Gore cu oarecare greutate, căci avea gura plină, 
—  N-a fost, spuseră mai mulţi deodată. Exerciţiu a fost săptamîna trecută. Azi n-a fost nimic...

— Spune că a văzut-o şi a auzit-o pe madam Popo­vici şi pe Elisaveta, de la casa mare cu grilaj, continuă cîrciumarul. Şi pe domnul judecător Protopopescu, chiria­şul lui madam Popovici. Acolo unde a căzut bomba chiar pe adăpost...

Oamenii îşi îndreptară pe rînd privirile către Gore, care mînca grăbit şi spornic, reţinîndu-şi anevoie mînia.

— Am lucrat acolo o săptămînă întreagă, ca să cură­ţim strada, spuse cu dezgust unul din muncitori. Nu rămăsese decît grilajul în picioare...

— A confundat cu cineva, vorbi altul.

      Gore îşi întoarse scaunul ca să-i poată privi mai bine. Îşi şterse gura şi obrazul cu şervetul, apoi îl trînti ener­vat pe masă.

— Cine ţine prinsoare cu mine pe o damigeana de ţuică?! spuse ridicîndu-se hotărît în picioare.

— Ce fel de prinsoare? întrebă cineva.

— Să v-arăt adăpostul, şi apoi să vă arăt pe madam Popovici şi pe Elisaveta. continuă Gore. Mă duc eu în casă şi le explic că am pus rămăşag, şi o rog să vină la uşă, sau măcar la fereastră, şi să vă vorbească.

Cîţiva începură să rîdă.

— E cam departe, spuse unul din muncitori.

— Vedeţi că n-aveti curaj? strigă triumfător Gore.

— Ba eu ţin prinsoarea, vorbi un tinerel, sculîndu-se şi dîndu-şi grăbit peste cap păhăruţul cu ţuică. Am lucrat la numărul 74, la casa cu grilaj...

Gore îl aşteptă în mijlocul încăperii, zîmbind, şi-i strînse mîna cu amîndouă palmele, ca să vadă toţi că s-a prins rămăşag. Apoi, grăbit, se reîntoarse la masă, îşi luă pălăria şi se îndreptă spre ieşire. Cîţiva muncitori se ridi­cară gălăgioşi de la masă şi-l urmară.

       —  Să pui de cafea, că ne-ntoarcem îndată!  strigă Gore din prag cîrciumarului.

  Afară căldura i se păru neobişnuită. Deşi era doar mijlocul lui mai, i se părea că trotuarul dogorea ca în timpul verii. Grăbi totuşi pasul, încruntat, şi cînd trecu prin dreptul casei lui Păunescu, nici nu ridică ochii s-o privească. Oamenii îl ajunseră repede, dar văzînd că nu scoate un cuvînt, îl lăsară să meargă singur înainte. Vor­beau între ei, rîzînd pe înfundate. După vreo cinci minute tinerelul făcu cîţiva paşi înainte şi-l prinse de braţ.

—  Am ajuns ! îi spuse.

Gore se opri şi zvîrli o privire repede peşte umăr spre casă. Un grilaj de fier în formă de lance se menţinea încă prins într-o temelie lată de ciment. Din casa nu mai rămăseseră decît scările de piatră de la intrare.Cîteva trepte care se pierdeau într-o masă informă dei cărămizi, bîrne şi moloz.

       — Nu-i asta, spuse Gore clătinînd din cap, şi dădu să pornească mai departe.

— Aici e numărul 74, vorbi tinerelul. Casa cu grilaj.

— Nu mă priveşte, spuse Gore întunecat. Eu am făcut rămăşag că-ţi arăt pe madam Popovici. Veniţi cu mine, adăugă. Nu mai e mult...

Şi o porni din nou. Dar după cîţiva paşi începu să privească în toate părţile, dezorientat. Aerul mirosea a fum şi a moloz. Trotuarul era spart în mai multe locuri şi pe anumite distanţe nici nu se mai cunoştea. Pe toată partea aceasta, cîţiva zeci de metri în susul străzii, nu mai rămăsese nicio casă în picioare. Se vedeau doar, din loc în loc, cîte un zid rezemat în bîrne sau cîte o frîntură de scară interioară, suspendată curios deasupra ruinilor. Gore îşi îndreptă enervat privirile de partea cealaltă a străzii. Acolo mai erau case neatinse, dar aproape niciuna nu mai avea geamuri. Ferestrele erau pe jumătate astupate cu scînduri prinse în cuie.

— A fost un covor de bombe, spuse cineva.

Gore o porni repede înainte, şi grupul îl urmă bine dispus. După cîteva minute, tinerelul în prinse iar de braţ.

—  S-a terminat cu strada Frumoasei, îi spuse. Asta-i strada Grădinilor. La capăt, e staţia de tramvai...

—  Ce-mi pasă? şuieră furios Gore:

Şi mai făcu cîţiva paşi. Apoi se opri, triumfător, în dreptul afişului cu un deget arătător vopsit în negru. De­getul indica direcţia de unde veniseră. Cu litere mari sta scris : Adăpost antiaerian la 100 de metri. Cineva adăugase cu un creion chimic: Strada Frumoasei numărul 74.

— Acolo e, unde v-am oprit eu, spuse tinerelul după ce, peste umărul lui Gore, citi afişul.

Gore întoarse capul şi privi încă odată strada pustie pe care venise. Întîlni aceleaşi ruini, aceleaşi grămezi de cărămizi şi moloz, din care se desprindea stingher cîte-un drug încovoiat. Toate acestea, înţelese el, din cauza escro­cului de Păunescu. Ar fi fost, acum, la frontieră, cu şase mii de capete de vită...

— Mama Voastră de_;nebuni! şopti el.

Şi voi să treacă drumul. Dar oamenii strigară după el, rîzînd :

       — Hei, domnul, damigeana!... Aşa ne-a fost vorba?!

Cîteva secunde îşi continuă mersul fără să se întoarcă. Dar tinerelul puse palmele la gură şi-i strigă din toate pu­terile :

 —  Aţi platit cîrciumarului? Sau vreţi să-i trageţi şi lui chiulul?

Se opri deodată, cu obrajii dogorind, şi se întoarse hotărît spre ei.

 —  Voi nu ştiţi cine e Gore le spuse de departe, scoţîndu-şi portmoneul. N-aţi auzit de Iancu Gore, om de încredere şi de viitor... Dar o să auziţi adăugă. O să auziţi de Iancu Gore...

     Şi începu să numere nervos bancnotele, silindu-se sa zîmbească. Un copil trecu atunci drumul. O femeie tînără îl zări de departe şi începu să-l strige:

— Ionică! Unde mi-ai fost, Ionică? Te caut de un ceas, diavole!...

Pov1