Tutunul - dedicatie de 1 martie

Tutunul

In prima zi de martie, Luş se sculă stăpânit de-o bucurie proaspătă, răcoroasă, revărsată în toate simţurile. Faţa lui rotundă, cu pielea de-un roşu-trandafiriu, fragedă după somn, împrumuta ceva din răvăşeala paşnică a lucrurilor din odaie.

Înjură vesel greierul care cânta tihnit după sobă, se îmbrăcă şi ieşi în cerdac. Vântul se oprise, aerul pocnea de ger şi sta să ningă. In cerul atârnând la două palme deasupra salcâmilor croncăneau nevăzute cârduri de stăncute.

Pe balustrada care înconjura cerdacul, Luş zări un ciur cu nuci, uitat acolo de maică-sa, de Caterina, sau de Ilinca, sora lui geamănă. Se gândi să-l răstoarne peste căsuţa câinelui, aşezată sub scară, ca să-l vadă pe Hublou - botezat astfel de Vasile Popescu, care făcuse armata la marină - cum sare îngrozit şi dă să rupă lanţul. Se opri. Bunica Didina, căreia toţi din casă îi spuneau Turcoaia, din pricină că bea cafele, obicei deprins de la boieroaica Vărăscu, pe care o slujise treizeci de ani, spăla scările, răzuind întâi gheaţa de pe ele cu un satâr vechi.

„Mai bine încerc cu ea", îşi spuse băiatul şi, călcând în vârful paşilor, alese patru nuci cu coaja groasă, pe care le înşiră pe prag. Turcoaia nu bănuia nimic, lovea îndesat cu muchia satârului, împrăştiind cioburi de gheaţă.

Când bătrâna se opri să răsufle, Luş trase uşa spre el, cu putere. Răsunară patru pocnituri în şir, ca nişte focuri de armă. înspăimântată, Turcoaia se lipi de balustradă. Atinsă cu genunchiul, căldarea cu fund de lemn, în care înmuia şomoiogul de câlţi şi-l storcea, se rostogoli în curte, săltând peste cuşca lui Hublou.

- Ai, guştere, strigă Turcoaia, furioasă. Stai că-ţi dau eu ţie, îţi scot eu gărgăunii din cap ... şi se repezi spre băiat, tropăind zgomotos cu bocancii largi.

Luş se apără râzând de loviturile ei slabe şi dădu să se retragă în tindă. Din nefericire, tocmai atunci, pe scările care duc din cerdac în pod, apăru taică-su, purtând în spate un balot de tul un, şi-l îmbrânci cu genunchiul până sub fereastră.

- Ce e, mă, vorbi Vasile Popescu, ai dormit cu faţa la părete? Spune, să ştiu şi eu.

Printre ţurţurii de gheaţă atârnând de la cosoroabă ca nişte fuse cu vârfurile în jos, Luş îi văzu faţa lată, umerii îngroşaţi de greutatea care apăsa peste ei, ochii mari, cu firişoare galbene, şi se lipi de perete.

„Dacă mă cârpeşte, se gândi, să vezi că mă cârpeşte cu botul bocancului la turloaie".

- Tată, se rugă el, să nu-mi dai în fluierul piciorului. Sâmbătă seară avem bal. Pune-o pe Turcoaia să-mi care după ceafa cât ai tu poftă şi stai aci să vezi că nu mă feresc.

- Nu, se împotrivi Turcoaia, las' să-ţi dea tat-tu, să simţi greu la os. Satură-l, Vasile, că azi-noapte, toată noaptea a umblat haimana prin sat, dârlăul. Dă jos tutunul şi deznoadă-i şalele.

-Plesneşte-l dumneata, mamă, că-i vai de capul lui să intre-n mâna mea.

-N-am putere, Vasilică, se plânse Turcoaia. Ţine-l aci să-mi aduc cârja, s-o joc de două ori pe spinarea lui.

- Iţi trece până vii, zise Luş, arde-mă acum cât eşti înfierbântată.

- Sigur, îţi dă mâna să te bat eu, ai oasele tari şi tot pe mine mă doare când dau.

- Inhaţă-l de urechi şi atârnă-te de el, o-ndemnă Vasile Popescu.

Turcoaia apucă urechea băiatului între degetele slabe, iar Vasile Popescu o porni în jos pe scări.

Scăpat de taică-său, Luş prinse curaj. Strigă din urmă:

- Trebuia s-o pui să mă muşte de nas.

Turcoaia de mult nu mai avea nici un dinte.

Vasile Popescu se opri şi privi lung spre Luş. In ochii lui mari scânteia o dungă de amărăciune şi dispreţ, care despică bucuria băiatului. Tăcerea mâhnită a lui Vasile Popescu, răzbătând în priviri subţire şi sticloasă ca un fir de apă în crăpătura unui ulcior, îl făcu pe Luş să se înfioare. Simţea zăcând în taică-său o durere adâncă.

- Tată, strigă el cu glasul gâtuit de milă, hai, vino şi mă bate tu.

- Vorbeşti prăpăstii, îi răspunse Vasile Popescu, ce-am eu cu tine?!

- Ai, că te-am minţit. Ştii, oasele-alea de cal, pe care voia Turcoaia să le ardă ca să-şi fiarbă cafeaua în cenuşă de oase, le-am vândut eu pe cinci lei lui Titi Torofleacă, să-şi facă patine din ele.

- Stai cuminte, că chiar mănânci chelfăneală.

Turcoaia clătina capul supărată.

- Ai scăpat, păcătosule! Treci sub geam şi scutură-te de pureci.

- Pureci?! se miră Luş. De unde pot să am?!

- Maică, făcu Turcoaia, împingându-l la perete, tu nu eşti cruce-ntreagă, zău! Azi e-ntâi martie, zevzecule, şi ca să nu te mănânce purecii la vară trebuie să stai sub geam şi să strigi de trei ori martie-n casă, purecii afară!

- Soru-mea Ilinca a strigat? Dac-a strigat ea, strig şi eu. Cheam-o aici să spună.

- Mă, zise Turcoaia, agitând ciurul cu nuci, le vezi? Toate astea ţi le sparg în cap dacă nu strigi.

Ca să scape, Luş se propti bine pe picioare şi strigă de trei ori:

- Martie-n casă, purecii afară!

- Aşa, se domili Turcoaia, ascultă de ăi bătrâni, că n-au vânturat pământul de pomană. Iar acum pune mâna pe ciomagu' cu care te-ai învârtit azi-noapte prin sat şi du-te să spargi gheaţa de pe orzul din fundul grădinii. Când isprăveşti, îţi face Turcoaia o cafeluţă dulce, să te lingi pe deşte, cum bea coana Vărasca, Dumnezeu s-o odihnească-n pace blândă!

- Nu e cazul să te rogi pentru ciolanele ei, că te-a băgat la cheltuială pe viaţă.

- Eu beau cafeaua numai din năut. Singură mi-l pun primăvara, singură-l prăjesc. Duşmanule!

Luş primi cu îngăduinţă veselă ocările Turcoaiei şi coborî în curte. Norii cenuşii se umflau, bătuţi de-un vânt din înălţimi. Peste hornul bucătăriei se încolăceau dâre de fum albastre. Hublou, făcând să-i zornăie lanţul legat de gât, lingea lacom picăturile de sânge prelinse lângă prispă din piciorul de oaie spânzurat într-un cui din perete. Alături, pe un podeţ de scândură, se înălţau, bine presaţi, baloţii de tutun căraţi cu spinarea de Vasile Popescu.

Luş trecu pragul marchizei şi întinse mâna în colţ, să dea de ciomagul lui cu măciulie. Simţindu-l, soru-sa Ilinca aflată în odaia de-alături, unde cernea faină, scosese capul în deschizătura uşii şi-i spuse, c-o umbră de invidie:

- Pleci la Râmnic, împieliţatule.

- Minţi, răspunse el privindu-i faţa alungită şi albită de faină. Eşti proastă şi minţi! ... şi vâjâi cu ciomagul prin aer, de parc-ar fi retezat pămătufuri de scaieţi.

O repezise, dar aştepta nerăbdător ca ea să-i mai spună încă odată că pleacă. Ghicindu-i jocul, Ilinca îşi retrase capul şi sita se auzi zbătându-se mai repede în palmele ei. Lipăitul acela era un cântec batjocoritor, care-l făcu pe Luş să-şi muşte buzele de ciudă.

La şaptesprezece ani, cât avea fiecare, cei doi, frate şi soră, îşi pregăteau, zilnic, unul altuia, cu migală, o mulţime de necazuri. Dovedea cel mai adesea Ilinca, pentru că găsea ocrotire şi sprijin la maică-sa, căreia-i moştenise trăsăturile şi firea puţin răsfăţată şi visătoare. Ilinca era icoana Caterinei de altădată. Uneori, dimineaţa, când se scula şi o privea, Caterina avea sentimentul că trăieşte de două ori: era în acelaşi timp şi femeia de patruzeci de ani, uşor îmbătrânită, necăjită că timpul trecuse necruţător peste ea, şi era şi fata cu ochi negri, subţire, cu gura vânătă, precis conturată, ameţită de tinereţe şi trăindu-şi zilele neştiutoare ca vântul.

După părerea lui Vasile Popescu, Luş şi Ilinca trăiau într-o permanentă încordare din pricina Caterinei. Pe când erau copii, Luş se răzbuna pe soru-sa, speriind-o noaptea, se scula şi pătrundea în odaia ei, mascat. îşi înfigea beţe de chibrit între dinţii laţi, se învelea cu un cearşaf şi, ţinând în mâini o farfurie cu ţuică tare arzând cu flacără verde, trecea pragul şi răsturna cu piciorul un scaun. Trezită, Ilinca se îngrămădea în fundul patului, ţipând: gămăliile de fosfor scăpărând deasupra aburului verde i se păreau gheare de foc şi pucioasă,

prelungindu-se spre ea s-o mistuie. Atunci Luş fugea în camera lui, arunca cearşaful şi se întorcea din nou, numai în cămaşă, mirându-se de ea că visează prostii şi strigă prin somn.

Aţâţat de cântecul pe care-l îngâna sita purtată în palmele Ilinchii, Luş se gândi acum să se ducă la soru-sa să-i înfigă mâinile în plete şi să n-o slăbească până când nu află sigur ce e cu plecarea aia la Râmnic. Dar când privi în jur, spre a se asigura că maică-sa nu e prin apropiere, o văzu în curtea lui Iordache Nelersa pe Măria şi uită de soru-sa. Din gura podului, Vasile Popescu, răsucind în mâini chinga cu care se ajuta la cărat baloţii de tutun, îl zări, uimit, cum sare peste Hublou şi apoi se duce spre şurile de paie, cu ciomagul lipit de picior, de parcă s-ar fi pregătit să lovească. „Pesemne c-a văzut vreun dihor care-a scos capul din pleavă. Mă, prostule, vru să-i strige, aruncă ciomagul de la distanţă", dar renunţă şi intră în pod, rupând cu palma o pânză de păianjen.

Gardul care despărţea curtea lui Vasile Popescu de al lui Iordache Nelersa era mic, şi, ca să nu-l înjure Nelersa că-şi holbează ochii în bătătura lui, Luş se strecură în copca de unde scoteau pleavă pentru vite. îndoit de spate, trăgând în nări mirosul amărui de paie vechi şi de şoareci, o privea, surâzând, pe Măria, cum aleargă, cu căciulită de lână roşie îndesată peste urechi, să verse cenuşa adunată din sobe şi să scoată apă de la fântână. (La câţiva paşi de el, pe o blană de scândură, sta la pândă o pisică grasă, cu ochii sticloşi. De două ori, Luş chiţcăi ca şoarecii, ca s-o vadă cum îşi zburleşte părul şi-şi încordează lăbuţele). Măria călca liniştit, fără să ştie că e privită, şi lui Luş îi venea să râdă la gândul că deseară o să-i arate cum scutură ea făraşul şi-l bate cu gura de pământ, supărata că nu se dezlipesc de pe el nişte coji de cartofi. Fata lui Nelersa lipsise de acasă trei zile la rând. Ros de dorul ei şi mai ales de ideea că e dusă la o verişoară din Lacovişte, care o chema din când în când să-i prezinte vreun flăcău, Luş trăise aceste trei zile neliniştit, chinuit de îndoială. Azi-noapte - era ora unsprezece şi jumătate şi ticălosul ăla de greier ţârâia pitit la căldură - un gând ascuns i-a dat de ştire că Măria s-a înapoiat, e acasă, în camera ei. S-a sculat şi a fluierat-o uşor sub fereastră. Ea a ieşit, furişându-se ca o nălucă, să n-o simtă taică-su. Tremura, căci nu-şi pusese pe umeri decât o flanelă subţire. N-a vrut să-i spună pe unde umblase. El a îmbrăţişat-o şi i-a muşcat buzele, smulgându-i un ţipăt scurt. Părul, carnea, răsuflarea ei, toate miroseau a lemn de agud - şi-n clipa aceea Luş şi-a zis că ea n-a fost nicăieri, că a stat ascunsă în scorbura agudului din grădină, ca să-l vadă pe el ce face, o caută sau se duce la altele?

- Ştiu unde-ai fost, Mărie.

- Unde?

- In agud. In scorbura lui. M-ai pus la încercare.

Măria a râs, l-a sărutat repede pe gură, s-a întors şi a fugit în casă. Sus, in camera lui, Iordache Nelersa aprinsese lumina: poate auzise ceva din şoaptele lor, poate se scula să fumeze o ţigară.

Deodată, Luş simţi clar paşii cuiva care se apropia furiş de ascunzătoarea lui. Înhaţă un coş de nuiele şi începu să îndese pleavă în el, trăgând cu amândouă braţele. Valul de praf galben, scormonit cu îndârjire, îi pătrunse în gâtlej, provocându-i tuşea.

- Mestecă-ncet, auzi el glasul lui taică-su, nu-nghiţi ca un căpcăun.

Dezlipindu-şi burta de pe coşul plin, Luş se răsuci spre Vasile Popescu. Fălcile cărnoase i se mişcau fără voie, de parcă într-adevăr ar fi mestecat ceva. In realitate, se sileau numai să scuipe praful.

- Zi aşa, te-nfrupţi de unul singur! spuse iar Vasile Popescu.

- Cu ce? făcu Luş, trăsnit.

Vasile Popescu nu-i răspunse. Ridică piciorul peste blana unde şezuse la pândă pisica şi pătrunse, pe lângă Luş, în scobitura aia în formă de copcă. înalt - atingea cu capul streaşină - îşi îndoi genunchii, să nu-i intre paiele în ochi şi înfundă braţul drept în peretele şurii.

Venise încoace mânat de gândul că Luş dăduse peste gutuile puse de el în pleavă, la păstrare, toamna trecută. (Săritura aceea peste Hublou indica sigur că băiatul descoperise o taină).

Luş, care se trăsese mai la o parte, aştepta curios. (In curtea lui Nelersa, Măria găsise o fâşie de gheaţă trainică şi, luându-şi avânt, zbura veselă de-a lungul ei, cu mâinile desfăcute larg şi cu fusta lipită de picioare, deasupra genunchilor înroşiţi de frig).

Gutuile erau neatinse în culcuşul de lângă stâlpul pe care fusese clădită şura. Vasile Popescu făcu un şanţ în pleava afânată şi caldă ca rumeguşul abia ieşit de sub ferăstrău şi le trase afară. Mari, aurii, strălucitoare, îl făcură pe Luş să surâdă pofticios. Aroma lor plăcută, amestecându-se cu aia a boabelor de grâu pierdute în pleavă, se răspândi dintr-odată în aerul strâns de ger, îmbătându-l pe băiat.

-Adună-le-n coş, ii spuse Vasile Popescu. Şi ia şi mănâncă. Doar pentru voi le-am păstrat.

- Tată, rosti Luş fericit, tu eşti ăl mai bun tată de copii. Zău!

Purtând coşul în braţe, pomi spre bucătărie. „Dacă Ilinca îmi spune că e adevărat că plec la Râmnic, îi dau ei şi partea mea", se gândi el. Pe taică-su nu-ndrăznise să-l întrebe. Obişnuit, Vasile Popescu vorbea puţin şi nu-i plăcea veselia împinsă prea departe, iar Luş, aflând că pleacă, nu s-ar fi putut opri să sară într-un picior, chiuind, lucru care, poate, l-ar fi făcut pe Vasile Popescu să-şi anuleze hotărârea dintâi.

Ţinea să meargă la Râmnic, fiindcă auzise de la Titi Torofleacă, prietenul soru-si, c-au ieşit nişte brichete care, când le aprinzi, cântă patru cântece la rând. Strică o sută de lei şi cumpără trei bucăţi. Seara, când se va-ntâlni cu Măria, va scapără pe ascuns şi Măria va încremeni de mirare, văzând că buzunarele lui cântă.

Dar Ilinca nu vru să-l primească în vorbă. Isprăvise de cernut faina şi plămădea pâine, stând în genunchi pe un capăt de cuvertură veche. In bucătărie, care avea un singur ochi de geam, lumina dimineţii era mai tulbure decât afară.

- Mi-ai zis că-s proastă, de ce te ţii de coada proştilor?! De altfel, prostul-proştilor e ăla care cunoaşte la proşti. Du-te şi lasă-mă-n pace. Dacă nu pleci, o strig pe mama!

- Stai liniştită, spuse Luş cu voce scăzută. Şi să ştii, dacă aflu că m-ai minţit în chestia cu Râmnicul, ţi-l cotonogesc pe Titi Torofleacă. Sâmbătă, la bal, o să stai să rezemi colţurile, iar Titi o să zacă în aşternuturi la dispensar.

- Că nu mai pot eu de Titi!

- Bii-nee! O s-o rogi pe Turcoaia să-i descânte de sperietură.

Se ridică şi făcu doi paşi spre ea, continuând ameninţător:

- Şi-o s-o rogi să-ţi descânte şi ţie.

Ilinca n-avu timp să se mai ferească. Luş îi înfipse mâinile-n plete şi-o scutură ca pe un sac. Ilinca ţipă. Atrasă de strigătele ei, în odaie intră Caterina. Fusese în sat, după o spată pentru războiul de ţesut. Nu întrebă cine-i vinovatul, apucă bătătorul de la putinei şi-l croi pe Luş peste şale.

- Fir-ai tu afurisit, derbedeule! Tat-tu se chinuie, săracul, să care tutunul din pod, să plecaţi la Râmnic şi tu umbli după gâlceava. Na! Si îl mai plesni o dată.

Ilinca râdea printre lacrimi, Luş strâmbându-se de durere, cu o mână încerca să apuce băţul cu cealaltă bâjbâia să prindă clanţa uşii.

- Ia cazmaua şi mergi de scoate butoiaşul cu vin îngropat lângă porumbar.

- Să-l dezgroape cui i s-a făcut de băutură, spuse Luş, izbutind să se strecoare în tindă.

- Ce e acolo, Luş? întrebă din cerdac Vasile Popescu.

- Mama. Cică să dezgrop butoiaşul cu vin.

Caterina ieşi în prag, Luş se trase repede, vreo cinci paşi, către grădină.

- Să-l dezgroape, spuse Caterina, să-i duceţi şi lui Dan, la oraş, o damigeana. Mişcă-te când îţi spun, se întoarse ea către Luş.

-După voi ar trebui să mă împart în şase, răspunse Luş cu împotrivire moale, îndreptându-se spre magazie. Turcoaia m-a trimis să sparg gheaţa de pe orz, tu zici să dezgrop butoiaşul.

- Vai, vai, vai! îl căina fals Caterina, a dat în greu odorul mamei!

„Am dat, n-am dat, bine că plec în Râmnic", se gândi Luş înveselit, urcându-se pe o putină în magazie, ca să tragă cazmaua vârâtă pe după coama acoperişului. Văzu trei blăni de iepure atârnate în perete. Le smulse cozile, smucind puternic de ele, şi le aşeză buchet pe lada cu mălai, zugrăvită cu doi porumbei cioc în cioc. Blănile erau pentru Ilinca, să-şi căptuşească un cojocel.

Intre timp începuse să ningă. Fulgi subţiri şi rari. Cu mâinile petrecute de după capetele cazmelei aşezată pe umeri, Luş se opri lângă grămada de tutun, răspândind un miros înţepător, şi se uită la Turcoaia, care răzuia ceaunul să pună de mămăligă. In afară de Hublou, aşezat cu fălcile pe pragul cuştii, nu mai era nimeni prin apropiere.

-Turcoaie, rosti băiatul, încântându-se de propriile-i vorbe, vreau să-mi răspunzi sincer la o întrebare: cine-a muncit tutunul ăsta, cine l-a răsădit, l-a cules, l-a înşirat pe sfori să-l usuce soarele, l-a împăpuşat şi l-a făcut baloţi?

- Se ştie cine.

- Punem cazul că nu s-ar şti.

- Tu, răspunse Turcoaia. Dar nici ăilalţi n-au stat cu mâinile în sân. Ei la gospodărie, tu pe lotul individual.

- Află, Turcoaie, reluă băiatul, că astăzi încasez primii bani munciţi de mine şi o să-ţi cumpăr un şal.

- Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, maică! II pun în lada de moarte, să mă-ngropaţi cu el. O să-l arăt la toţi pe lumea ailaltă, lui moş-tu Petrache, Rariţei, şi lui nen-tu Zamfir: Uite, e de la nepotul Luş! Tare nu mai pot, Luş maică, şi-mi rog ceasul de pe urmă, începu să se vaiete Turcoaia şi băiatul se înfiora de glasul ei.

Pentru prima oară o vedea cât e de bătrână şi istovită. In iarna asta, care acum se mai ţinea într-un dinte, Turcoaia se topise, scăzuse, ai fi zis că se înghesuie în ea ca să alunge frigul ce-o pătrundea tot mai adânc.

- Nu mai am pic de vlagă-n mine, continuă bătrâna, şi bine-ar face Maica Precista să m-astâmpere de pe lume.

Resemnarea ei făcu să aţipească bucuria băiatului.

- Să nu-ţi rogi moartea, Turcoaie, îi zise el. Vreau să joci la nunta mea.

- Dacă m-o ţine Ăl-de-sus, îţi joc şi băieţii pe genunchi.

- Neapărat, întări Luş cu convingere fermă, de parcă şi viaţa şi moartea ar fi atârnat de porunca lui.

- Luş! strigă aspru Caterina, ciocănind în geamul odăii.

- Acum sunt gata, răspunse el. Luaţi şi spălaţi damigeana pentru Dan. Spălaţi-o bine cu apă caldă.

Pornind să dezgroape butoiaşul, dezbrăcă haina, să nu-l încurce la lucru, o azvârli pe ulucul răsturnat pe podeţul porumbarului şi înfipse cazmaua în pământul încleştat de vânturile iernii. Ningea, dar fiind frig, fulgii de zăpadă, mici şi însetaţi, cum sunt colţii babei, cădeau prin aer fără să plutească - un fel de sare frământată undeva sus şi împrăştiată la întâmplare. Lovind cu fierul - totdeauna la muncă, Luş apăsa cu dinţii pe buza de jos şi semnul se păstra în carne zile întregi, sub forma unei linii sângerii - băiatul îşi închipuia că dă să-şi distrugă duşmanii din Lacovişte, flăcăii pe care Măria îi cunoştea la verişoara ei. „Uite cum îţi dau eu ţie la cap, dacă nu-ţi vezi de treabă". Dacă i-ar fi avut acolo, lungiţi în groapa pe care-o săpa, cel mult le-ar fi croit vreo două pe spinare. „Mai vrei? întreba ridicând cazmaua. Mai ţine una. Nu te joci tu cu mine, domnule, că te fac mii de bucăţi şi-ţi dau sare!"

Butoiul - fusese de bere, capacitatea cincizeci de litri, doagele groase din stejar, cercuri solide de şină - era plin cu must. Luş aruncă pământul din jurul lui, aruncă desfacându-le scârbit, paiele mucegăite şi putrede în care-l înveliseră astă-toamnă, pe urmă, înghenunghind, îl împinse pe arie. Îşi trosni oasele spatelui şi dădu să ia cazmaua ca să astupe la loc groapa din care urca o spumă de abur, când văzu, uimit, că butoiul se rostogoleşte, neîmpins de nimeni, prin curte, către peretele bucătăriei. Butoiul trecu, săltând anevoie, peste nişte bulgări de cărămidă, turti o balegă îngheţată şi izbindu-se de buturuga pentru despicat lemne şi tăiat păsări, o porni îndărăt. Se opri în gardul de nuiele al grădinii, se răsuci încet, în ochi, şi lunecă iarăşi de-a dura, către poarta cea mare pe care tocmai intra camionul gospodăriei, venit să încarce tutunul.

Şoferul, neîntelegând nimic - îl chema George, avea douăzeci de ani şi purta o salopetă neagră, ca de tanchist, cu o mulţime de buzunări aplicate - puse frâna şi claxonă. Butoiul se lovi de bara din faţă a camionului şi se rostogoli înapoi. Părea că înăuntrul lui e ascuns un copil care-l mână prin curte, bătând repede cu picioarele în doage.

-Tata ... Turcoaie ... Ieşiţi, mă, să vedeţi minune! strigă Luş.

Chemaţi-o şi pe mama şi pe Ilinca. Tu-i cădelniţa mă-sii, înjură el bucuros, uitând că sunt de faţă părinţii, parcă-i plin de spiriduşi.

- Cum fuge singur! se miră George.

- Singur, răspunse Luş. Şi e plin cu vin, auzi?!

Turcoaia şi Caterina îşi făcură cruce. Intr-o rochie subţire, cu picioarele goale şi mâinile încă pline de aluat, Ilinca privea râzând. Nu mai pomenise asemenea întâmplare. Aţâţată, luă un pumn de nuci şi le aruncă în calea butoiului. Nucile pocniră ca sub călcâi. Luş adună miejii în pumn şi-i strigă fetei să arunce altele. Lung, subţire, cu capul gol - in părul lui negru, tuns scurt, fulgii de zăpadă se topeau repede - se rotea năuc în jurul butoiului. II sări din mers, de două ori, ca pe Hublou, apoi vânturând braţele strigă, de parc-ar fi avut de-a face cu un om beat, care-a prins chef să danseze:

- Uşurel, nu te-nmuia, sus pingeaua!

- Opreşte-l, nene, îi spuse George lui Vasile Popescu, că dac-ajunge să iasă în uliţă, drept la bodegă se opreşte şi se varsă singur în sticle.

- Da, trebuie să-l opresc, ca să încărcăm.

Spre mâhnirea lui Luş, Vasile Popescu aşeză butoiul lângă perete, îl încalecă şi-i scoase dopul de lemn, trăgând de el cu burghiul. Prin vrană năvăli gâlgâind o undă tulbure, care se prelinse pe doagele murdare şi pată zăpada.

- Căldarea, strigă Luş, speriat. Repede, că dă tot afară.

- Lăsaţi, le opri Vasile Popescu pe femei, a curs cât trebuia. I-am dat aer şi aerul îi taie puterea. Butoiul, ca să ştiţi şi voi că nu-i nici o minune, fugea de colo-colo pentru că mustul din el n-avea aer, bolborosea şi se izbea pe înfundate în pereţi.

Caterina aduse furtunul şi umplu damigeana pentru Dan, băiatul cel mic, elev de liceu la Râmnic, iar cei din jur se repeziră toţi cu cănile întinse - vinul trebuia să fie al naibii de dulce - în afară de Vasile Popescu, care se apucă să încarce baloţii de tutun în camion. Omul se mişca încet şi tăcut - o tăcere grea, prevestitoare de rău - şi Luş, de frică să nu-l supere tocmai acum, n-avea pereche când era vorba să strice ceea ce clădea cu trudă o zi întreagă, bău vinul pe nerăsuflate, vărsând câteva picături pe piepţii flanelei, şi urcă pe platformă ca să primească baloţii din braţele lui taică-su.

Intre timp, pe pragul bucătăriei, rezemat de uscior, George îşi trecea vârful limbii printre buzele crăpate de ger, pândind o clipă prielnică să închine cu cana către Măria lui Iordache Nelersa, ieşită să atârne nişte rufe pe culme - sârma întinsă de la o grindă a casei până la cosoroaba şopronului. „Dacă îndrăzneşte, îşi spuse Luş - şi blestema în gând lanţul scurt al lui Hublou - sunt pierdut, sar în gâtul lui şi-aleluia drum la Râmnic!"

Dar nenorocirea se abătu din altă parte. Ducându-se în magazie după un ciur de mălai, Ilinca găsi cele trei cozi de iepure smulse din trupul blăniţelor fumurii, şi veni cu ele la Vasile Popescu.

- Uite, strigă ea printre lacrimi, cum mi-a ciuntit blăniţele, din care ziceai să-mi fac căptuşeală şi guler la cojocel! Numai de capul meu se ţine pârlitul-pârliţilor! E-n stare să-mi adune lucrurile grămadă şi să le dea foc. Zi şi tu dacă nu-i duşman pe mine!

- Ba tu eşti duşmancă pe sufletul meu! sări Luş cu gura. Cozile alea, poate le-or fi ros şoarecii. De unde până unde se repede ea la mine, tată, că le-am rupt eu?!

-Tu... tu, strigă Ilinca, numai tu ai intrat în magazie astăzi. O să-ajung să-mi iau lumea în cap din pricina ta.

- Taci şi tu odată, spuse Vasile Popescu, trei cozi de iepure nu-s trei cozi de oaie.

- Chiar aşa, făcu Luş. Intr-o zi iau puşca ta şi-i aduc zece iepuri, să jupoaie la ei până i s-or beli deştele. Mare scofală o coadă de iepure! se strâmbă el plin de dispreţ.

Mânioasă, fata îi aruncă în ochi cozile făcute şomoiog şi fugi în casă.

-Eu, în locul ei, dădeam c-o piatră, spuse Vasile Popescu, şi, apucând de marginea oblonului din spate, îl ridică în legăturile lui de fier.

Luş tăcea cu capul în piept.

- O să-ţi fie frig aşa, zise Vasile Popescu, strigă să-ţi aducă şuba cea mare.

- Nu-mi trebuie, răspunse Luş, sunt îmbrăcat gros.

Prefera să degere decât să se înfăşoare în şuba care mirosea a pişălău şi a sudoare de cal.

-Treaba ta, tu o să dârdâi de frig... Hai, George, urcă-te, să-i dăm drumu!

Lătrată de Hublou, maşina ieşi din curte, cotind pe lângă fântână. De sub coviltirul prelatei, Luş privea prin ninsoare casa lor, care rămânea mereu în urmă. Aşezată în marginea satului, deasupra unei rupturi de mal, căpriorii ei sporovăiau cu toate vânturile. Peretele dinspre câmpie şi acoperişul de tablă, înclinat, se îmbucau, ajungând să formeze un dreptunghi negru pe care se distingea clar, şi din depărtare, jocul încâlcit al fulgilor de zăpadă. Globul din plăci de oglindă, aşezat în creastă - Vasile Popescu îl adusese în raniţă, la

întoarcerea din război - semăna acum cu cocoşelul de lut, dat cu smalţ, pe care Luş, în copilărie, îl umplea cu apă şi sufla în el, facându-l să cânte. „Sub el, o să pun eu la vară o colivie cu scatii", se gândi Luş. Frate-su Dan, venit acasă în sărbătorile de iarnă, îi spusese că la Râmnic, în spatele pieţei, de trei ori pe săptămână se ţine târgul special de păsări - porumbei, scatii, papagali, progorii - şi Luş îşi făcea socoteala că, după ce vor încasa banii pe tutun, se va duce cu Dan să cumpere o pereche de scatii. „Ii dau Ilinchii - asta pentru că Titi Torofleacă, prietenul soru-si, se pricepea să împletească din nuiele de salcie colivii şi coşuri - dar s-o ferească Dumnezeu să nu le pună de mâncare ce trebuie!".

Deodată băgă de seamă că maşina ieşise din şoseaua naţională şi gonea pe drumul ce duce la baltă. „Ce dracu i-a găsit?" se întrebă el, privind câmpia care se îneca în ninsoare. Orizontul se ţâra tulbure, la vreo sută de metri în urmă. „Ştiu ei ce fac, poate c-aşa scurtăm drumul", încercă băiatul să se liniştească şi se lipi cu spatele de grămada de tutun. Vântul intrând prin spărturile prelatei îi aruncase o suflare de gheaţă. „Iarnă ţigănească, înjură el, ţine de vreo cinci luni, mama ei, şi nu se mai termină!". Adăpostit între baloţi, smulse o foaie

de tutun, galbenă ca berea, o frecă în palme şi turnă firele în buzunar. Nu fuma, dar Maria-i spusese că firele de tutun rătăcite prin căptuşeală fac să miroase hainele a bărbat.

Frânele scrâşniră ascuţit - „dobitocul ăla de George n-ar face două parale nici pe linia grajdurilor, darămite la volan" - Luş se pomeni aruncat înapoi, un balot se rostogoli peste picioarele lui şi, până să-l împingă în lături, Vasile Popescu, desfacând oblonul, sui pe platformă, puse umărul în spatele grămezii de tutun şi-i făcu vânt într-o râpă din marginea drumului, mărginită de tufişuri de pomuşoară.

Luş privea la el năuc.

- Scoal’ şi pune mâna de m-ajută, zise Vasile Popescu, dăm jos totul, tutunul de la noi e bolnav, are mozaicul tutunului, trebuie să-l ardem! Haide, continuă el, văzând că Luş îl priveşte aiurit, nu puteam să-ţi spun acasă, femeile încep repede să bocească ... Tu înţelegi, eşti om mare de-acum, statul o să ne despăgubească cu ceva ... Se-ntâmplă, nu e nimeni vinovat, mai încolo o să-i spun eu şi maică-ti şi Turcoaiei şi Ilinchii ...

Vorbind, arunca restul baloţilor, unul câte unul, iar jos, George, în salopeta neagră, ca de tanchist, răsturna în râpă, cu botul bocancului, păpuşile scăpate de sub sfori. Luş încercă să ia un balot, dar braţele nu-l ascultau, îi atârnau moarte pe lângă trup. Mişcându-şi chinuitor fălcile mari, coborî sau mai mult alunecă de pe platforma camionului, făcu vreo zece paşi şi se opri de partea cealaltă a râpei. Ninsoarea cădea peste el, deasă, bogată şi lui i se păru deodată că aerul de deasupra câmpiei e colindat de şoricei mici, albi - şi se scutură. Undeva, pe baltă, cineva bătea cu maiul în gheaţă şi ecoul loviturilor i se spărgea în urechi, înfîorându-l.

Jos, în râpă, Vasile Popescu aprinse un chibrit şi-l vârî sub foile de tutun. Un val de fum greu, necăcios, săltă şi se despleti peste tufişurile de pomuşoară. Flăcări mici jucau pe grămada de tutun, săreau, se stingeau şi iarăşi se-aprindeau. Păreau limbile unor pui de vulpe, care se-ntind din groapă să lingă aerul.

- Cu banii ăia ... zise Luş.

- Vroiai să petreci diseară la bal? râse George, strâmb.

- Nu, răspunse Luş, banii ăia, o să zicem acasă că-i primim mai târziu ...

Se miră singur de vorbele lui, căci vroise să spună altceva.

Vroise să spună că îşi făcuse multe planuri cu banii ăia, dar se pomenise, pe neaşteptate, rostind cu totul altceva.

Vasile Popescu îl aprobă, înclinând capul şi Luş îşi întoarse ochii de la foc, depărtându-se de marginea râpei. Turcoaia îi spusese odinioară că faptele copiilor rămân înscrise în ochii lor - pe vremea aia, lui îi plăcea să lingă smântână de pe oale şi, când se furişa în beci, ţinea pleoapele strâns lipite, şi, dacă descoperea apoi c-au fost prin apropiere câinele Hublou sau pisica, îi închidea pentru o zi într-un şopron părăsit - şi se temu o clipă că la întoarcerea acasă, Caterina, Turcoaia şi Ilinca vor afla, privindu-l, tot ce s-a întâmplat. După câţiva paşi despică aerul cu palma, furios, ca şi cum ar fi alungat toate credinţele copilăriei şi se suci spre vatra în care ardea tutunul. Pământul, ca o vietate, sugea lacom fumul acru şi-l azvârlea în şuviţe murdare în adâncul ninsorii, peste baltă şi peste câmpie, într-acolo unde se năştea, ca să moară curând, cel din urmă viscol al anului.

Luş, privind flăcările roşcate, uşor îndoite de vânt, înţelegea că trăieşte cea dintâi suferinţă adevărată.

Fanuş Neagu