Lişca
La începutul
războiului, rămânând fără bărbat, Lişca a bătut scânduri de-a curmezişul peste
uşile şi ferestrele casei şi s-a mutat la taică-său, care locuia, cu patru
feciori într-o colibă pe malul râului, la cărămidarii, chiar sub livada
noastră. Lişca avea atunci nouăsprezece ani, era înaltă, subţire, cu ochii
mari, înfriguraţi de patima tinereţii, cu părul lung, întunecat, cu sânii mici
tresăltând aţâţător în mers şi cu gura roşie ca o tăietură de cuţit pe chipul
măsliniu, umbrit de nişte sprâncene groase ca un spic negru la rădăcina
nasului.
Eram prieten de
joacă cu cel mai mic dintre fraţii ei, care mi-a spus că taică-su, ştiind-o că
se urneşte tare greu la muncă şi că-i place să umble teleleu, a primit-o fără
bucurie şi că nu aştepta de la ea altceva decât să le facă mâncare, să le spele
şi să le cârpească rufele.