Nasul bunicei şi păcatele
nepoţilor
Nepoţii au crescut şi cresc „văzând
cu ochii", spune mama, care trebuie să cumpere din ce în ce mai mulţi metri
de stofă pentru uniformele lor. Ghinionul tatei tot nu s-a spart, cu toate că
în fiecare zi, după ce tata-şi bea cafeaua neagră, faţa de masă are pete de
noroc.
Părinţii nu mai sunt atât de
tineri: au băieţi mari, care le scot peri albi.
Dar bunicii au rămas aceiaşi.
Numai că nasul bunicei s-a ascuţit şi mai tare şi parcă are lucirea unui
acuşor la pândă, drept în vârf. Bunica e neam de grec. Nepoţii au aflat din
Eminescu despre „grecotei cu nas subţire". În schimb, nasurile nepoţilor se
îngroaşă patriotic.
Când vin copiii în vizită — tot
cu părinţii — bunica, după ce le spune nepricopsiţilor să nu-şi ia nasul la
purtare şi să-i sărute mâna cum trebuie, — îi iscodeşte pe rând cu nasul ei
subţire, aflând se vede toate miroznele păcatului, căci se uită crâncen la ei,
îmbinându-şi cu afurisenie sprâncenele stufoase.
Nepoţii sunt într-adevăr plini de
păcate. Când se uită la ei, din fundul pământului, Scaraoţchi îşi linge buzele
şi trei fire din coadă i se zburlesc, cu număr.
Cel mic, care are păr de aur creţ
şi graseiază râzând cu toată faţa — ca şi cum mereu l-ar bate soarele în ochi —
e bătăuş, trage cu puşca în ciorile de pe crucea bisericii sfântului Ion Gură
de Aur, dă cu praştia nu numai în vrăbii şi în gutuile Nănoaiei — care suferă
de ficat — dar şi-n ferestrele oamenilor răi, cum ar fi popa Tuchi şi dascălul
Ghiţă-Sughiţă, şi merge cu bicicleta — fără număr, ca şi uniforma — cu mâinile
la spate, printre tramvaie şi trăsuri, scoţând limba şi făcând schime
necuviincioase birjarilor, sergenţilor şi oamenilor serioşi.
Cel mijlociu, cu păr buclat de culoarea
castanelor sălbatice şi obraji de măicuţă, fură ţigări din biroul tatei, întârzie
dimineaţa la şcoală, are note proaste la matematică, ştiinţe naturale, chimie,
germană şi religie, e îngândurat ca o salcie ninsă, tăcut ca o oglindă din pod,
şi nu face nimic: nici la şcoală, nici acasă. Când era mic, visa şi când era
treaz; acum doarme şi când nu doarme. Nuferi cresc, sau broaşte, în apele
somnului lui? Mai ales el nu ştie. Se simte ca un fum care se încolăceşte în
semn de întrebare, înainte de-a se destrăma.
Cât despre cel mare, să afumi cu
tămâie şi să stropeşti cu aghiazmă înaintea şi pe urma lui. Trebuie dat la
Şcoala Militară. Altfel nu mai merge. Joacă barbut în banca repetenţilor din
fundul clasei, fumează cu ţigaretă de cireş — tabachera i-a confiscat-o domnul
pedagog Jenică Bantaş — s-a fotografiat picior peste picior cu cărare la
mijloc şi monoclu cu şnur, vinde cărţile şcolare înainte de Crăciun, poartă
pantaloni „cloche", primeşte bilete parfumate, fredonează şansonete, face
epigrame, are ticuri — închide ochii, scoate limba şi mişcă din urechi — a
fost surprins de profesorul de gimnastică uitându-se tocmai în sus, căţărat pe
prăjină, cu binoclul mamei în iatacul domnului director...
Directorul l-a convocat pe tata
la şcoală şi i-ar fi spus:
— Nu mai merge. E un rău. Ruşinea
unei şcoli model...
Se vede că i-a mai spus ceva,
fiindcă tata, după ce-a reprodus solemn vorbele directorului, a zâmbit cu faţa
în şervet, şi n-a mai spus nimic.
— Nu mai merge. Te dau la Şcoala
Militară — a hotărât mama.
Dar a rămas tot la liceu.
Răi copii!
Ştie mama — şi pune la inimă —
ştie tata — şi tace — ştiu profesorii, pedagogii, sergenţii, comisarii, Popa
Tuchi, dascălul Ghiţă-Sughiţă, Nănoaia şi toate babele de la ferestrele
oraşului.
Vuieşte târgul.
Bieţii părinţi!
Dar bunicii? Să afle bunicii! Ar
fi teribil!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu