Intamplari neobisnuite (14-15)

Cap XIV. Foarte scurt, în care necunoscuta „X” capătă o valoare geografică.

Din fericire pentru J. T. Maston, guvernul de la Washington primi următoarea telegramă, trimisă de consulul american din Zanzibar:

„ Către John S. Wright, ministru de stat,

Washington, S.U.A.

Zanzibar, 13 septembrie, ora 5 dimineaţa, ora locală.

Mari lucrări executate în Wamasai, la sud de muntele Kilimanjaro. Opt luni de când preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl se află aici, împreună cu personal numeros — negrii de sub conducerea sultanului Bali-Bali. Aceste lucruri are onoarea să le anunţe guvernului său devotatul Richard W. Trust, consul.”

         Iată cum a fost aflată taina lui J.  Maston. Şi iată de ce secretarul „Clubului artileriştilor”, deşi a fost ţinut mai departe la închisoare, n-a fost spânzurat.

Nu se ştie însă dacă, după câtăva vreme, J. T. Maston n-a regretat, dar prea târziu, că n-a murit acuma, în culmea gloriei sale!

Cap XV. Cuprinde câteva amănunte foarte interesante pentru locuitorii globului pământesc.

Aşadar, guvernul din Washington ştia acum locul unde urmau să-şi pună planul în aplicare conducătorii societăţii americane „Polul Nord”.

Autenticitatea telegramei nu putea fi pusă la îndoială, iar consulul din Zanzibar era un om prea de încredere, aşa că informaţia dată de el trebuia acceptată fără niciun fel de rezervă. Dealtfel, prima telegramă a fost confirmată de alte telegrame, trimise mai târziu. Nu se mai putea pune la îndoială faptul că în centrul regiunii Kilimanjaro, în Wamasai, adică la vreo sută de leghe spre apus de coasta răsăriteană a Africii, ceva mai sus de linia ecuatorului, inginerii societăţii „Polul Nord” erau pe cale să-şi termine uriaşele lor lucrări.

Cum de putuseră să se instaleze în cea mai mare taină aici, la poalele acestui munte celebru, descoperit în 1849 de către doctorii Rebviani şl Krapf şi apoi cercetat de călătorii Otto Ehlers şi Abhot? Cum de reuşiseră să-şi facă aici atelierele, să construiască o topitorie, să găsească personalul de care aveau nevoie? Prin ce mijloace ajunseseră să intre în legătură cu triburile primejdioase din această regiune şi cu şefii lor, pe cât de vicleni, pe atât de cruzi? La întrebările acestea nu se putea da nici un răspuns acum — şi poate chiar niciodată — deoarece mai erau doar câteva zile până la data de 22 septembrie.

Iată de ce J. T. Maston spuse numai atât, când doamna Evangelina Scorbitt îi aduse la cunoştinţă că taina din regiunea Kilimanjaro a fost aflată.

—      Ha! Din fericire, omul nu a ajuns să călătorească nici prin telegraf şi nici prin telefon; iar peste şase zile... durududu-bumbum!... s-a zis!

Oricine l-ar fi văzut pe secretarul „Clubului artileriştilor” cum descrie prin aer un uimitor zig-zag cu cârligul lui de fier şi cu ce foc rosteşte această bubuitoare onomatopee, care răsuna la fel de maiestos ca focul de tun din Columbiad, s-ar fi minunat de câtă energie dau dovadă şi tunarii scoşi la pensie.

Bineînţeles că J. T. Maston avea dreptate. Nu mai era timp să fie trimişi poliţişti la Wamasai, cu ordinul de arestare a preşedintelui Barbicane. Chiar admiţând că ar fi fost trimişi pe acea coastă poliţişti din Algeria sau Egipt, ba chiar din Aden, Massaua, Madagascar sau Zanzibar, ca să poată ajunge mai repede acolo, trebuia să se ţină seamă de o serie întreagă de dificultăţi caracteristice Africii, ca întârzieri datorită piedicilor ivite pe drumul prin această regiune muntoasă şi poate chiar rezistenţa armată a acelor oameni supuşi voinţei unui sultan tot atât de autoritar pe cât de negru. Prin urmare, trebuia să se renunţe la orice nădejde că operaţiunea ar putea fi împiedicată prin arestarea celui ce urma s-o săvârşească.

Dar, dacă acest lucru era imposibil, în schimb era foarte uşor acum să se deducă cu cea mai mare exactitate consecinţele acestei operaţiuni, deoarece se cunoştea situaţia exactă a locului unde urma să fie tras focul de tun. Era doar o chestiune de calcul matematic, calcul destul de complicat, fireşte, dar care nu întrecea puterile matematicienilor în general şi mai ales ale algebriştilor.

Întrucât telegrama consulului din Zanzibar venise direct pe adresa ministrului de stat din Washington, guvernul american a păstrat-o la început în cel mai mare secret. El voia ca, atunci când o va da publicităţii, să anunţe totodată şi care vor fi rezultatele deplasării axei pământeşti în ce priveşte schimbarea nivelului apelor oceanelor. Locuitorii globului urmau să afle ce soartă îi paşte, potrivit locului pe care îl ocupau în cutare sau cutare segment al sferoidului terestru. E uşor de închipuit cu câtă nerăbdare aştepta lumea să afle ce o să se întâmple cu ea!

În consecinţă, telegrama a fost expediată încă de la 14 septembrie biroului Observatorului astronomic din Washington, căruia i se ceru să calculeze ce urmări va avea tragerea loviturii de tun din punct de vedere balistic şi geografic. După două zile lucrurile erau lămurite. Rezultatul calculelor fu transmis imediat prin cablul submarin puterilor din Lumea Nouă şi Lumea Veche. După aceea, el fu tipărit în mii de gazete sub titlurile cele mai senzaţionale cu putinţă şi strigate din băierile inimii de către vânzătorii de ziare, în toate oraşele mai mari ale lumii.

„Ce-o să se întâmple?”

Şi iată şi răspunsul la această întrebare, garantat de biroul Observatorului astronomic:

ANUNŢ URGENT

„Experienţa pe care o încearcă preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl este următoarea: producerea unui recul în ziua de 22 septembrie, ora 12 noaptea, ora locală, folosindu-se de un tun de un milion de ori mai mare decât tunul de calibrul 27 centimetri şi care va arunca un proiectil de 180.000 de tone, prin întrebuinţarea unui explozibil care va da proiectilului o viteză iniţială de 2.800 kilometri pe secundă.

Dacă focul de tun va fi tras puţin mai jos de ecuator şi pe cel de al 34-lea meridian longitudine estică faţă de meridianul Parisului, adică la poalele muntelui Kilimanjaro şi dacă tirul va fi îndreptat spre sud, iată care vor fi efectele mecanice pe suprafaţa globului nostru pământesc:

Imediat, în urma acestei izbituri combinată cu mişcarea de rotaţie a pământului în jurul său, se va forma o nouă axă a Pământului. Şi cum, potrivit calculelor lui J. T. Maston, vechea axă se va strămuta cu 23°28’, noua axă va fi perpendiculară pe planul eclipticii.

Dar prin ce puncte vor ieşi capetele noii axe? Odată ce e cunoscut locul unde va fi trasă lovitura de tun, este uşor de calculat unde vor fi aceste puncte. Şi calculul s­-a făcut.

La nord, extremitatea noii axe se va localiza între Groenlanda şi Ţara lui Grinnell, adică chiar în acea parte din Golful Baffin, care este tăiată a,cum de Cercul Polar. La sud, capătul axei se va găsi la limita Cercului Antarctic, cu câteva grade mai spre răsărit de insula Adelie.

Prin crearea acestei noi axe de rotaţie a Pământului, răspunzând în Golful Baffin Ia nord şi lângă insula Adelie la sud, se va forma un nou ecuator, pe deasupra căruia Soarele va descrie în fiecare zi unul şi acelaşi arc, fără să se mai deplaseze într-o parte sau alta. Această linie a ecuatorului va traversa Kilimanjaro la Wamasai, Oceanul Indian, Goa şi Chicacola puţin mai jos de Calcutta în India, Mangala în Siam, Kesho în Tonkin, Hong-Kong în China, insula Rasa, insulele Marshall, Gaspar-Rico, Walker în Pacific, munţii Cordilieri în Argentina, Rio-de-Janeiro în Brazilia, insulele Trinităţii şi Sfânta Elena în Atlantic, Sfântul Pavel de Luanda în Congo şi, în sfârşit, va ajunge din nou în teritoriul Wamasai, pe coastele muntelui Kilimanjaro.

Odată aflată poziţia noului ecuator, determinat de axa cea nouă, a fost cu putinţă să se rezolve şi problema schimbării nivelului apelor — problemă atât de arzătoare pentru securitatea locuitorilor globului pământesc.

Întâi de toate, se cuvine să subliniem că cei din conducerea societăţii „Polul Nord” au urmărit să micşoreze cât mai mult cu putinţă efectul acţiunii lor. Într-adevăr, dacă lovitura de tun ar fi fost trasă spre nord, consecinţele ar fi fost catastrofale pentru regiunile cele mai civilizate ale globului pământesc. În schimb însă, trăgând spre sud, aceste consecinţe vor fi simţite mai mult în regiunile cele mai puţin populate şi cele mai sălbatice. Afirmaţia aceasta este valabilă mai ales în ce priveşte regiunile care urmau să fie inundate.

Iată acum noua împărţire a uscatului şi a apelor pe suprafaţa Pământului, pentru că apele oceanelor vor fi scoase din albiile lor, din pricina turtirii sferoidului nostru terestru la cei doi poli vechi:

Globul pământesc va fi împărţit de două cercuri mari, care se vor întretăia în unghi drept în regiunea Kilimanjaro şi la antipodul ei, în regiunea Oceanului Ecuatorial care se va forma. Prin aceasta se vor alcătui patru segmente: două în emisfera nordică sau boreală şi două în emisfera sudică sau australă. Aceste segmente vor fi despărţite prin linii, unde nivelul apelor nu va suferi nicio schimbare.

1.        Emisfera nordică:

Primul segment, la vest de Kilimanjaro, va cuprinde Africa din Congo până în Egipt, Europa din Turcia până în Groenlanda, America din Columbia engleză până în Peru şi până în Brazilia pe latitudinea San Salvadorului, în sfârşit tot Oceanul Atlantic de Nord şi cea mai mare parte din Atlanticul ecuatorial.

Al doilea segment, la est de Kilimanjaro, va cuprinde cea mai mare parte din Europa, de la Marea Neagră până în Suedia, Rusia Europeană şi Rusia Asiatică, Arabia, aproape toată India, Persia, Belucistanul, Afganistanul, Turkestanul, China, Mongolia, Japonia, Coreea, Marea Neagră, Marea Caspică, partea de nord a Pacificului, Alaska din America de Nord şi, de asemenea, întregul domeniu polar, care din nenorocire a fost concesionat societăţii americane „North Polar Practical Association”.

2. Emisfera sudică:

Al treilea segment, la est de Kilimanjaro, va cuprinde insula Madagascar, insulele Kerguelen, Reunion şi toate insulele din Oceanul Indian, Oceanul îngheţat de Sud până la noul pol, peninsula Malacca, insulele Java, Sumatra,, Borneo, Sonde, Filipine, Australia, Noua Zeelandă, Noua Guinee, Noua Caledonie, toată partea de sud a Pacificului cu numeroasele sale arhipelaguri, până aproape de locul unde se află actualul meridian 160.

Al patrulea segment, la vest de Kilimanjaro, va cuprinde partea de sud a Africii, din Congo şi Canalul Mozambic până la Capul Bunei Speranţe, partea de sud a Oceanului Atlantic până la paralela 80, toată America de Sud de la Pernambuco şi Lima., Bolivia, Brazilia, Uruguay, Argentina, Patagonia, Ţara de Foc, insulele Malvine, Sandwich, Shetland şi partea de sud a Pacificului, la răsărit de meridianul 160.

Acestea sunt cele patru segmente ale globului, separate de linii pe care schimbarea nivelului apelor va fi egală cu zero.

Urmează acum să arătăm efectele ce se vor produce la suprafaţa acestor patru segmente în urma deplasării oceanelor.

În fiecare din aceste patru segmente există un punct central, unde efectul va fi maxim, fie că acolo vor năvăli apele mărilor, fie că de acolo se vor retrage.

Prin calculele lui J. T. Maston s-a stabilit cu cea mai mare precizie că acest maximum va atinge 8.415 metri în toate acele puncte, de unde schimbarea de nivel a apelor va merge în jos până la liniile neutre formate de marginile segmentelor. Prin urmare acestea sunt locurile cele mai primejduite din punct de vedere al securităţii generale, de experienţa preşedintelui Barbicane. Efectele trebuie studiate potrivit celor două consecinţe.

Din două din aceste segmente, situate unul în faţa celuilalt — unul în emisfera nordică, celălalt în emisfera sudică — apele oceanelor se vor retrage pentru a cotropi celelalte două segmente, aşezate de asemeni unul în faţa altuia, în fiecare din cele două emisfere.

În primul segment: oceanul Atlantic va seca aproape în întregime, punctul maxim al scăderii nivelului apelor fiind în regiunea insulelor Bermude, unde va ieşi la iveală fundul oceanului, dacă actuala lui adâncime este mai mică de 8.415 metri. În consecinţă, între Europa şi Africa se vor ivi teritorii întinse, pe care Statele Unite, Anglia, Franţa, Spania şi Portugalia vor putea să le anexeze, în raport direct cu suprafaţa actuală a acestor ţări. Aceasta rămâne la aprecierea lor. Trebuie însă subliniat că, în urma scăderii nivelului apelor, se va coborî proporţional şi nivelul păturii atmosferice. Aşadar, ţărmurile Europei şi ale Americii se vor găsi la o altitudine atât de ridicată, încât situate la 20 sau 30 de grade de punctul maxim, nu vor mai dispune decât de o cantitate de aer tot atât de redusă cum se află astăzi la o înălţime de o leghe în atmosferă. În această situaţie se vor găsi şi oraşe principale ca: New-York, Philadelphia, Charleston, Panama, Lisabona,, Madrid, Paris, Londra,Edinburgh, Dublin etc. Numai Cairo, Constantinopole, Dantzig şi Stockholm, pe de o parte, şi cele de pe coasta apuseană a Americii, pe de alta, îşi vor păstra poziţia normală, în raport cu nivelul general. Cât priveşte insulele Bermude, acolo se va simţi lipsa aerului aşa cum este simţită de navigatorii aerieni care se ridică până la o înălţime de 8.000 de metri, sau aşa cum se simte pe piscurile cele mai înalte ale Tibetului. Prin urmare, acolo nu va mai putea trăi nimeni.

Acelaşi efect se va produce şi în segmentul opus, care va cuprinde Oceanul Indian, Australia şi un sfert din Oceanul Pacific; apele Pacificului se vor revărsa în bună parte peste ţinuturile din sudul Australiei. În acest segment, punctul maxim de scădere a nivelului apelor se va simţi mai ales pe coastele râpoase ale Ţării lui Nuyts, astfel încât oraşele Adelaide şi Melbourne se vor găsi la vreo 8 kilometri deasupra nivelului mării. Fără îndoială că pătura de aer care le va înconjura atunci va fi foarte curată, dar nicidecum destul de densă ca să mai poată respira cineva aici.

Iată, în general, modificările pe care le vor suferi diferitele regiuni ale globului pământesc în cele două segmente unde va creşte altitudinea, în urma secării într-o proporţie mai mare sau mai mică a actualelor albii ale oceanelor. Bineînţeles că în locurile unde apele oceanelor nu vor seca de tot, au să apară insule formate de piscurile munţilor submarini.

Dar, dacă scăderea densităţii păturilor de aer va pricinui atâtea neajunsuri regiunilor continentale ridicate în zonele superioare ale atmosferei, ce să mai zicem de regiunile care vor fi acoperite de năvala apelor? Într-o pătură de aer a cărei presiune este inferioară presiunii de la suprafaţa mărilor — de bine, de rău — tot se mai poate respira.. Dar sub câţiva metri de apă nu mai poţi respira deloc. Aceasta este situaţia care-i aşteaptă pe locuitorii din celelalte segmente.

În segmentul de la nord-est de Kilimanjaro, punctul maxim de coborâre se va găsi la Iacuţk, în fundul Siberiei. Începând din regiunea acestui oraş, acoperită de o pătură de apă având o grosime de 8.415 metri — minus altitudinea ei din prezent — oceanul se va întinde tot micşorându-şi adâncimea până la liniile neutre, adică înecând cea mai mare parte din Rusia Asiatică, India,, China, Japonia şi Alaska americană, până dincolo de strâmtoarea Behring. E posibil ca munţii Urali să răsară deasupra apelor ca nişte insuliţe în partea de răsărit a Europei. Cât priveşte Petersburgul şi Moscova, pe de o parte, Calcutta, Bangkok, Saigon, Pekin, Hong-Kong şi Edo, pe de altă parte, aceste oraşe vor dispărea sub o pătură de apă de grosimi diferite, dar suficiente pentru a-i îneca pe ruşi, indieni, siamezi, cochinchinezi, chinezi şi japonezi, dacă aceştia nu vor avea răgaz să emigreze înainte de a se produce catastrofa.

În sectorul de la sud-vest de Kilimanjaro, dezastrele vor fi oarecum mai mici, deoarece segmentul acesta este în bună parte a,coperit de Atlantic şi Pacific. Nivelul acestui segment se va ridica la 8.415 metri în arhipelagul Malvinelor. Totuşi, teritorii întinse vor dispărea şi aici din pricina acestui potop artificial. Printre aceste regiuni se va găsi şi colţul Africii de Sud, de la Guineea inferioară şi Kilimanjaro până la Capul Bunei Speranţe, ca şi triunghiul sud-american format de Peru, Brazilia centrală, Chile şi Argentina, până la Ţara de Foc şi Capul Horn. Patagonezii, oricât de înalţi sunt ei, nu vor putea scăpa de înec şi nu vor avea nici măcar posibilitatea să se refugieze în munţii Cordilieri, căci în această parte a lumii vor fi înecate până şi cele mai înalte piscuri ale munţilor.

Iată cum va arăta faţa Pământului, în urma experienţei lui Barbicane; pe de o parte ridicarea deasupra nivelului actual al apelor oceanelor, pe de altă parte coborârea sub acest nivel. Acestea sunt perspectivele care aşteaptă întreaga omenire, dacă preşedintele Barbicane nu va fi oprit la timp să-şi pună în aplicare criminala lui experienţă.

Cap13