De-ale lui Zoscenko (56)

Furca

Dimineaţa, pe deasupra vaporului au început să se rotească avioanele inamice.

Primele şase bombe au căzut în apă. A şap­tea a nimerit cîrma. Vaporul a luat foc.

Toţi călătorii s-au aruncat în apă.

Nu ştiu la ce m-oi fi gîndit cînd m-am aruncat şi eu, pentru că nu ştiu să înot. Totuşi m-am aruncat. Şi îndată m-am dus la fund.

N-aş putea spune ce legi chimice sau fizice ac­ţionează acolo, fapt e că, deşi nu ştiu să înot, am ieşit iar la suprafaţă.

Cum am ieşit, m-am şi apucat cu o mînă de un fel de furcă ce răsărea din apă.

  Mă ţin zdravăn de furcă, cu amîndouă mîinile. Binecuvîntez cerul că am scăpat cu viaţă şi că în mare sunt înfipte furci din astea pentru in­dicarea bancurilor de nisip şi aşa mai departe.

Şi cum mă ţin eu aşa de furcă, văd că mai vine unul înot spre mine. Civil şi el. Bine îmbrăcat, cu o haină de culoarea nisipului şi cu pantaloni lungi.

I-am arătat cu un semn din cap furca şi s-a apucat şi el de ea.

Stăm aşa şi ne ţinem de furcă. Şi tăcem. Pen­tru că n-avem ce să ne spunem.

Adică eu tot l-am întrebat unde face serviciu, dar nu mi-a răspuns. A scuipat numai apa din gură şi a ridicat din umeri. Mi-am dat seama cît de lipsită de tact era întrebarea asta pusă în apă.

Şi cu toate că eram tare curios să ştiu dacă se afla pe vapor cu instituţia lui, aşa cum mă aflam şi eu, sau singur, m-am abţinut să-l întreb.

Şi uite-aşa, ne ţinem de furcă şi tăcem mîlc. Tăcem o oră. Nu schimbăm o vorbă trei ore. În cele din urmă interlocutorul meu zice:

— Vine o şalupă...

Într-adevăr, vedem o şalupă de salvare culegînd oamenii care se ţin deasupra apei.

Eu şi cu interlocutorul meu am început să stri­găm şi să dăm din mîini, ca să ne observe cei din şalupă. Dar nu ştiu de ce, ăia nu ne observă. Şi nu vin spre noi.

Atunci eu mi-am scos haina şi cămaşa, şi m-am apucat să flutur cămaşa: iacătă-ne, suntem aici, fiţi amabili şi poftiţi încoace!

Dar şalupa nu se apropie.

Îmi flutur cămaşa cît mă ţin puterile: gîndiţi-vă, sîntem pierduţi, S.O.S...

Pînă la urmă se ridică unul din şalupă şi strigă la noi cu pîlnia la gură:

— Hei, voi ăia de colo, ce, aţi căpiat că v-aţi agăţat de o mină?

Auzind una ca asta, interlocutorul meu a şi sărit în lături. Şi a pornit-o înot înspre şalupă...

Instinctiv, am dat şi eu drumul la furcă. Dar cum i-am dat drumul din mînă, m-am şi cufundat.

Mă agăţ iar de furcă şi nu-i mai dau drumul.

Ala din şalupă îmi strigă, cu pîlnia la gură:

— Hei, şefule, nu te atinge de mină!

— Fraţilor — ţip eu — fără mină sunt pier­dut! Mă duc la fund! Gîndiţi-vă! Aveţi bună­tatea şi veniţi încoa'!

Din pîlnie mi se strigă:

— Nu putem să ne apropiem, cap sec ce eşti, că sărim în aer. Vino înot încoace! Ori dacă nu, plecăm imediat.

„Cum să mă duc la ei, dacă nu ştiu să înot?” îmi zic. Şi mă ţin de furcă aşa că nici cu sila nu m-ar putea smulge.

— Fraţilor marinari! strig. Stimaţi tovarăşi din flotă! Vedeţi cum faceţi, dar salvaţi o viaţă de om!

În vremea asta unul din echipaj îmi aruncă o frînghie. Şi iar strigă la mine, şi cu pîlnia, şi fără pîlnie:

— Nu te mişca, lua-te-ar dracu', că sare mina în aer!

„Mai rău mă enervaţi cu ţipetele voastre — îmi zic. Mai bine nu ştiam că am de-a face cu o mină, mă mişcam şi eu mai în voie. Aşa, mă bîţîi, vezi bine, de frică. Şi de mină mă tem, dar fără ea mi-e teamă şi mai rău!”

În sfîrşit, am apucat frînghia. Cu băgare de seamă, m-am legat cu ea de curea.

— Trageţi, fir-aţi voi să fiţi! strig la ei. Ajunge să tot ţipaţi la mine...

Au început să tragă. Văd că frînghia nu-mi ajută la nimic. Văd că, împotriva voinţei mele, mă duc la fund cu frînghie cu tot. Uite c-am şi atins fundul mării cu mîna. Deodată, ăia mă trag în sus.

M-au scos la suprafaţă. Şi dă-i cu sudălmile! Ţipă la mine, fără pîlnie:

— Ce canoneală şi cu tine, lua-te-ar dracii... Te agăţai de o mină în timp de război... Şi pe deasupra, nici să înoţi nu ştii! Mai bine săreai în aer cu mină cu tot. O făceai inofensivă şi pe ea, şi pe tine...

Tac. Nu zic nimic. Ce-aş putea să le răspund celor care m-au salvat? Mai ales că-mi dau seama ce ageamiu sunt în problemele războiului, ce slab stau cu tehnica, dacă nu ştiu să deosebesc o furcă de naiba mai ştie ce.

M-au ridicat pe bord. Stau întins. Toţi au făcut cerc în jurul meu.

Văd că e de faţă şi interlocutorul meu. Mă face şi el cu ou şi cu oţet: că de ce l-am îndem­nat să se agaţe de mină, că din partea mea ăsta e huliganism maritim, că pentru una ca asta s-ar cuveni să fiu trimis la munci submarine pe termen de la trei la cinci ani.

Nu i-am răspuns nimic nici lui, pentru că m-am indispus cu totul cînd am băgat de seamă că nu mai aveam cămaşa la mine. Haina o aveam, că­maşa — nu.

Am vrut să-l rog pe căpitan să dea o raită cu şalupa, ca să căutăm cămaşa, dac-o mai fi deasupra apei. Dar văzîndu-l aşa de încruntat, n-am îndrăznit.

Cred că am lăsat cămaşa pe mină. Dac-o fi aşa, s-a zis cu cămaşa mea!

După ce m-am văzut salvat, m-am jurat să în­văţ arta militară.

  Pentru că în chestiunile astea nu se cade să rămîi mai prejos decît alţii.