Bunicul face o pasienţă pe
canapea, cu motanul la spate.
Bunica-i prin casă. Aici.
Dincolo. Vine. Pleacă. Face. Drege.
Nici un copil bolnav în pat cu
jucăriile nu-i mai cuminte decât bunicul cu pasienţa şi motanul. Nu se grăbeşte.
A pornit la drum lung, ca ţăranii cu carul cu boi. Îşi potriveşte cărţile una
câte una, le aşază frumos, cu grijă şi evlavie, stă, se uită, se socoate, pune
o carte peste alta, iar poposeşte, se uită la ninsoare — pasienţa albă a
ferestrelor —, se uită peste umăr să vadă ce face motanul — doarme — şi iar
rămâne cu pasienţa. Uneori parcă se supără, abia, o supărare care nu-i un nour,
ci un abur care trece peste faţa lui. Alteori dă din cap, ca şi cum ar spune:
„Te-am prins, hoţomane, aici mi te-ascundeai!" Aşa vorbesc şi copiii când
sînt singuri cu păpuşile lor.