Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
vineri, 30 noiembrie 2012
Nils Holgersson (10)
Glimmingehus
În partea de sud-est a Scaniei, nu departe de ţărmul mării, se află o cetăţuie veche numită Glimmingehus. E o clădire înaltă, mare şi solidă, alcătuită dintr-un singur corp, care se zăreşte pe întinderea câmpiei de la o depărtare de câţiva kilometri. Nu are decât patru caturi, dar înălţimea ei respectabilă face ca orice casă obişnuită de locuit din apropiere să pară o jucărie de copil faţă de ea.
Zidurile dinafară, pereţii lăuntrici şi bolţile tavanelor au o grosime atât de mare, că abia mai e loc pentru altceva în încăperile, puţine la număr, ale acestei clădiri cu scări şi vestibuluri strâmte. Pentru ca zidurile să fie destul de puternice, nu s-au făcut ferestre decât la caturile de sus, cele de jos fiind luminate de nişte deschizături înguste.
Portretul lui Dorian Gray(1)
I. Atelierul era
îmbibat de mireasma bogată a rozelor şi în clipa în care briza uşoară de vară
flutură printre crengile copacilor, prin uşa deschisă pătrunse mirosul greu al
liliacului şi parfumul ceva mai subtil al florilor roz de spin.
Din colţul
divanului învelit în covoraşe persane, unde stătea fumînd ţigară după ţigară,
după cum îi era obiceiul, lordul Henry Wotton abia zărea strălucirea florilor
galbene şi dulci ca mierea din salcîmul ale cărui crengi tremurau sub povara
propriei frumuseţi intense, ca de flacără. Cînd şi cînd umbrele fantastice ale
păsărilor în zbor treceau repede de-a lungul draperiilor lungi din mătase grea,
cafenie, trase peste fereastra imensă, creînd un fel de efect japonez, de
instantaneu. Acest lucru îl făcea să se gîndească la acei pictori cu chipul
palid, de jad din Tokio, care printr-o artă, în sine imobilă, încearcă să
transmită senzaţia de rapiditate şi mişcare. Murmurul albinelor care îşi croiau
drumul înghesuindu-se una în alta prin iarba înaltă, netunsă, sau mişcîndu-se
în cerc, cu o insistenţă monotonă în jurul ţepilor aurii prăfuiţi ai tufelor de
caprifoi răsfirate, crea o senzaţie de nemişcare şi mai apăsătoare. Zgomotul
stins al Londrei ajungea acolo asemenea sunetului în surdină al unei orgi
depărtate.
O carte crudă
La 30 noiembrie 1900, se stingea, la Paris, scriitorul care mi-a marcat puternic şi ireversibil adolescenţa şi tot ce-a urmat - e vorba despre Oscar Wilde. Corect ar fi să scriu, de fapt, că nu Wilde, ci romanul lui - "Portretul lui Dorian Gray" a fost cel care m-a influenţat într-un mod atât de brutal încât şi azi, la 52 de ani, puterea acestei cărţi se manifestă în mine. Nu ascund că îl consider responsabil pe Wilde pentru faptul că viaţa mea a părăsit, în tinereţe, căile clare, bătătorite, pe care mergeau cei dintr-o generaţie cu mine şi pe care au mers miliarde de oameni de-a lungul veacurilor, pentru a o lua prin ţinuturi sterpe, cu relief nesigur, unde nu te întâlneşti decât cu propria solitudine şi, rareori, cu fiinţe taciturne, ciudate, întoarse către ele însele. Cinismul, duplicitatea personajelor, modul lipsit de scrupule în care îşi folosesc inteligenţa pentru satisfacerea pasiunilor joase, m-au făcut să spun despre "Portretul lui Dorian Gray" că este o carte crudă.
Din povestirile vesele ale lui Hasek (2)
Povestea
colacului de salvare pentru sinucigaşi
La Praga, mulţi oameni obişnuiesc să sară de pe podul
Vltava. Tot la Praga, în cadrul primăriei, a fost instituită o comisie pentru
reforma spaţiului locativ. O asemenea comisie trebuie să circule, drept care,
a circulat. Şi, întrucît suntem nişte ghinionişti fără seamăn, incriminata
comisie s-a întors, după îndelungatele sale investigaţii pe teren, cu o
experienţă contrarie menirii sale. S-ar putea ca membrii ei să fi fost disperaţi
de faptul că reforma spaţiului locativ nu avea şansa unei realizări facile la
Praga şi s-ar mai putea ca, în temeiul disperării pricinuite de neputinţa lor
de a descoperi acele elemente pe care le căutau, să se fi gîndit, probabil, la
sinucidere şi, cu acest prilej, au sesizat şi au cercetat cu atenţie
instalaţiile pregătite în alte oraşe pentru cei ce vor să se arunce în apa unui
rîu.
joi, 29 noiembrie 2012
O poveste a lui James Joyce(14)
Graţia divină
Doi domni, care
se aflau la toaletă în momentul acela, încercară să-l ridice; în zadar — nu
putea face niciun efort. Zăcea ghemuit la piciorul scării de pe care se
prăvălise. Reuşiră să-l întoarcă. Pălăria i se rostogolise la o distanţă de
cîţiva metri, iar hainele îi erau mînjite de murdăria şi umezeala pardoselii pe
care zăcuse cu faţa în jos. Ţinea ochii închişi şi răsufla zgomotos, horcăind.
Din colţul gurii i se prelingea o şuviţă de sînge.
Cei doi domni şi
unul dintre chelneri îl purtară pe scări pînă sus şi-l culcară pe podeaua
barului. În două minute fu înconjurat de un cerc de oameni. Administratorul
barului întreba pe fiecare cine e acest om, cu cine venise. Nu ştia nimeni cine
era, dar unul dintre chelneri spuse că îl servise pe domnul cu un rom mic.
— Era singur? întrebă administratorul.
— Nu, domnule. Mai erau doi domni cu dînsul.
— Şi unde sunt?
Nu ştia nimeni.
Un glas spuse:
— Faceţi-i loc să respire. A leşinat.
Povestiri din volumul Cuore (3)
Micul copist florentin
Giulio urma în clasa a IV‑a primară. Era un băiat drăguţ, cam de
doisprezece ani, alb la faţă şi cu părul negru. Era fiul cel mai mare al unui
slujbaş de la căile ferate, care, având copii mulţi şi leafă puţină, trăia
în nevoie şi în lipsă.
Tatăl său îl iubea şi era foarte bun cu el, dar era cât se poate
de straşnic în privinţa învăţăturii, căci dorea ca fiul său să fie curând în
stare să‑i vină în ajutor pentru întreţinerea familiei şi, cu toate că băiatul
învăţa bine, tot îl îndemna să înveţe şi mai bine.
Bietul om era cam în vârstă, şi munca silită ce‑şi impusese, îl
îmbătrânise înainte de vreme. Măcar că se simţea sleit de puteri, totuşi lucra
şi în orele ce‑i rămâneau libere de la obositorul lui serviciu, pentru ca
familia să nu fie lipsită de nimic. De aceea îşi petrecea o parte din noapte
scriind.
Cehov - La frizer
La frizer
E dimineaţă. Nu-s încă nici ceasurile şapte, şi Macar Cuzmici Bleostkin şi-a şi deschis frizeria. Nespălat, soios, dar îmbrăcat ca un fante, Macar Cuzmici, un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, deretică de zor. La drept vorbind, nu prea are ce deretica, dar a asudat trebăluind. Când şterge cu cârpa, când râcâie cu unghia, când ocheşte pe perete o ploşniţă şi o dă jos. Frizeria e mică, îngustă, prăpădită. Pereţii de scândură sunt acoperiţi cu un tapet ce-ţi aminteşte o cămaşă de surugiu decolorată de soare. Între cele două ferestre cu geamuri murdare, lăcrămânde, se află o uşă subţire, firavă, scârţâitoare, deasupra căreia spânzură un clopoţel înverzit de umezeală, care tresare de la sine din când în când, fără pricină, scoţând un clinchet bolnav. Dacă te uiţi în oglinda agăţată pe unul dintre pereţi, te vezi cu un cap lungit, scâlciat din toate părţile în chipul cel mai nemilos. În faţa acestei oglinzi sunt raşi şi tunşi clienţii. Pe o măsuţă la fel de nespălată şi de soioasă ca şi Macar Cuzmici, se află expus tot dichisul: piepteni, foarfeci, brice, briantină de o copeică, pudră de o copeică şi colonie – generos botezată cu apă – tot de o copeică. De altfel, întreaga frizerie nu face mai mult de cincisprezece copeici.
E dimineaţă. Nu-s încă nici ceasurile şapte, şi Macar Cuzmici Bleostkin şi-a şi deschis frizeria. Nespălat, soios, dar îmbrăcat ca un fante, Macar Cuzmici, un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, deretică de zor. La drept vorbind, nu prea are ce deretica, dar a asudat trebăluind. Când şterge cu cârpa, când râcâie cu unghia, când ocheşte pe perete o ploşniţă şi o dă jos. Frizeria e mică, îngustă, prăpădită. Pereţii de scândură sunt acoperiţi cu un tapet ce-ţi aminteşte o cămaşă de surugiu decolorată de soare. Între cele două ferestre cu geamuri murdare, lăcrămânde, se află o uşă subţire, firavă, scârţâitoare, deasupra căreia spânzură un clopoţel înverzit de umezeală, care tresare de la sine din când în când, fără pricină, scoţând un clinchet bolnav. Dacă te uiţi în oglinda agăţată pe unul dintre pereţi, te vezi cu un cap lungit, scâlciat din toate părţile în chipul cel mai nemilos. În faţa acestei oglinzi sunt raşi şi tunşi clienţii. Pe o măsuţă la fel de nespălată şi de soioasă ca şi Macar Cuzmici, se află expus tot dichisul: piepteni, foarfeci, brice, briantină de o copeică, pudră de o copeică şi colonie – generos botezată cu apă – tot de o copeică. De altfel, întreaga frizerie nu face mai mult de cincisprezece copeici.
O noua poveste a lui Dimitar Peev
Un fir din barba lui Mahomed
Nimeni nu poate da înapoi acele ceasornicului, ca sa
retrăiască vremea dinaintea naşterii sale. Pentru noi trecutul rămîne
ireversibil. Şi totuşi, am vizitat o epocă uitată, am trăit pe Pămînt cu sute
de mii de ani în urmă. Eram şi nu eram eu. Am văzut totul „cu propriii mei ochi”, chiar dacă erau ochii
altui om, nebănuit, necunoscut. Alt om? Dar îl putem numi oare om? De fapt, nu trebuie să mă
grăbesc. Mai bine aş povesti întîmplările în ordinea în care s-au succedat.
Nils Holgersson (9)
În parcul Öved
În tot timpul zilei, când gâştele îl zădărâseră pe vulpoi, Năpârstoc dormise buştean într-un cuib părăsit de veveriţă. Se trezi abia spre seară, cu inima grea. „Parcă văd că mă trimit înapoi acasă şi atunci n-o să am încotro: va trebui să apar înaintea părinţilor mei”, se gândea el.
După ce găsi gâştele, care se scăldau în lacul Vomb, niciuna nu pomeni că Năpârstoc va pleca împreună cu ele mai departe la drum. „Or fi crezând că gâscanul cel alb e prea obosit ca să pornească cu mine acasă în seara asta...” îşi zicea băiatul.
Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(19)
Jucăria săracului
Vreau
să dau ideea unei petreceri - nevinovate. Sunt aşa de puţine distracţii care să
nu fie vinovate!
Cînd
veţi pleca dimineaţa de acasă cu gîndul anume de a bate drumurile, umpleţi-vă
buzunarele cu mici invenţii de un gologan — ca, de pildă, caraghiosul de mucava
mişcat cu o singură sfoară, fierarii care bat nicovala, călăreţul şi calul a
cărui coadă e un fluier — şi de-a lungul cîrciumilor, la rădăcina copacilor,
dăruiţi-le copiilor necunoscuţi şi săraci pe care îi veţi întîlni. Le veţi
vedea ochii mărindu-se peste măsură. Mai întîi nu vor îndrăzni să le ia; se vor
îndoi de fericirea lor. După aceea mîinile lor vor înşfăca aprig darul şi vor
fugi cum fac pisicile care se duc să mănînce departe bucata ce le-aţi dat-o,
deprinse să nu se încreadă în om.
O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(3)
Cap III - sfarsit
Mari prostii se mai întâmplă pe lumea
asta. Câteodată, acestea sunt absolut neverosimile. Pe negândite, acel nas care
se plimbase într-o trăsură în persoana unui consilier de stat şi care făcuse
atâta zarvă în oraş, se pomeni din nou la locul său, adică exact între cei doi
obraji ai maiorului Kovalev. Acest eveniment s-a întâmplat în aprilie, în ziua
de şapte. Trezindu-se şi privindu-se în oglindă, maiorul îşi zări din nou nasul
la locul lui! II apucă temător cu mâna, era chiar nasul lui! „Ehei!“, zise Kovalev
şi, de bucurie, era cât pe ce să înceapă să galopeze desculţ prin toată camera,
dar chiar în clipa aceasta, intră Ivan şi îi încurcă socotelile. Porunci ca
imediat să i se aducă apă ca să se spele, şi în vreme ce se spăla, se mai uită
o dată în oglindă, să-şi vadă nasul! Ştergându-se cu prosopul, se mai privi din
nou, să-şi mai vadă nasul încă o dată!
Disparitia lui Mr. Bean
O stire care a trecut aproape neobservata: actorul Rowan Atkinson renunta sa mai interpreteze personajul Mr. Bean. Mare paguba, pentru mine, nu e. Niciodata nu mi-au placut scalambaielile acestui tip. Umorul promovat de el mi s-a parut mult prea facil si intotdeauna mi-am spus ca un om matur care se stramba in halul ala nu reuseste decat sa fie penibil. Dar deh, daca englezii gusta asemenea lucruri, sa fie sanatosi.
Rowan Atkinson are si o motivatie pentru decizia pe care a luat-o. Ea suna cam asa:
De-ale lui Zoscenko (37)
Copilărie fericită
Ieri, măi
fraţilor, şedeam pe o bancă în Parcul Tavriceski. Îmi răsucesc o ţigară. Mă uit
în dreap-ta, mă uit în stînga. În jur — o frumuseţe! E pri-măvară. Soarele dogorăşte.
Copilaşii se joacă în nisip. Lîngă mine, pe bancă, văd un puşti de vreo zece
ani. Şade pe bancă şi îşi bălăbăneşte un picior.
M-am uitat la el
şi în juru-mi.
miercuri, 28 noiembrie 2012
Mici intamplari cu animale (117)
Dihorul, înrudit de aproape cu nurca, se apropie de aceasta şi
în năravuri: îi place să
vîneze pe la marginea apelor şi nu se sfieşte să
intre în apă după vreo pradă
care îl ademeneşte. Dar iată că
nici sora lor mai mică, dar nu mai puţin
sîngeroasă, hermelina, nu se dă
înapoi de la cîte o partidă de vînătoare
în apă.
Hermelina |
Pescuiam liniştit într-un rîu din singurătatea
muntelui, cu atenţia îndreptată către
musculiţele lansate departe, pînă
lîngă malul de dincolo. Şuvoiul
îşi cînta ciobăitul
lui neîntrerupt; obişnuit cu el, nici nu-l mai auzeam. Dar am
auzit aici aproape plescăit în apă şi
apoi ca un chiţcăit de şoarece.
Îndată văd lîngă mal
sfîrşitul unei tragedii: în apă,
un animal de pradă mic şi-a prins victima. Nu-mi
vine să-mi cred ochilor. Fără
greş, am recunoscut hermelina în haina ei de vară
(cafenie). Chiţcanul de apă,
numit şi şoarecele cu trompă (Neomys
fodiens), îi atîrna din gură moale, mort. Hermelina s-a
întors să iasă la uscat şi
m-a zărit. Credeam că în
spaimă îşi va părăsi
prada şi va încerca să
iasă din rîu pe undeva mai pe alături.
De unde ! S-a întors isteţ şi, cu prada relativ mare, a
luat-o înot spre ţărmul de dincolo. Singură
dacă o vedeam înotînd prin apa rîului repede şi
încă mă miram, dar aşa
cu povara în gură ! Şi a răzbit
printre valuri, prin repezişul de la mijloc; uneori o
acoperea apa, alteori o răpea vojul, clar nu s-a lăsat.
Dincolo, a fost în două salturi pe umărul
malului şi a dispărut în tufele de acolo.I-am trimis un gînd de felicitare, şi pentru vitejia şi încăpăţînarea ei, şi pentru că am văzut că mai răreşte din aceşti chiţcani
duşmani ai păstrăvilor,
dar şi pentru că m-a învăţat ceva ce nu Ştiam: hermelina vînează şi în apă şi e o înotătoare bună.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Faceti-va bine (194)
Moşmonul
Denumire ştiinţifică: Mespilus germanica.
Denumire populară: moşmoană.
Prezentare. Moşmonul este un
arbust originar din Persia, ajuns în Europa în mod treptat, dinspre zona mediteraneană.
Aparţine familiei rozaceelor. Înălţimea maximă pe care o poate atinge moşmonul
este de cinci metri. Frunzele acestui arbust sunt mari şi au formă eliptică.
Florile au o frumoasă culoare albă.
O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(2)
Nasul - Cap II
Asesorul de
colegiu, Kovalev, se trezi destul de dimineaţă şi făcu un „brrr…“ din
buze – aşa făcea el de obicei atunci când se trezea, şi
nici el nu putea să-şi explice de ce – se întinse şi îi porunci servitorului
să-i dea oglinda de pe masă. Voia să se uite la coşul care-i apăruse, de
ieri-seară, pe nas. Spre marea sa uimire, văzu însă că locul în care trebuia să
i se afle nasul era complet neted! Speriat, Kovalev ceru puţină apă şi-şi
şterse ochii cu prosopul. Nu se înşelase deloc, nasul lipsea de la locul lui!
Ca să fie sigur că se trezise de-a binelea, Kovalev începu să se ciupească.
Pare-se că nu dormea. Atunci, omul nostru sări din pat, se scutură cu putere şi
văzu din nou că-i lipseşte nasul!… Porunci să i se dea imediat haina şi zbură
la şeful de poliţie.
Din povestile lui O. Henry (9)
Somaţie de plată
În
zilele acelea, văcarii erau atotputernici. Ei erau mai marii ierbii, regii
cirezilor, stăpînii izlazurilor, baronii cărnurilor şi ai oaselor. Puteau să
meargă în caleşti de aur, dacă aveau poftă. Înotau pur şi simplu în aur. Ba
chiar li se părea că aveau mai mult decît era firesc. Pentru că după ce-şi
cumpărau cîte un ceas bătut cu nestemate, aşezat într-o cutie voluminoasă de se
trezeau cu coastele zdrelite, o şa californiană cu ţinte de argint şi piele
angorată şi comandau cîte un rînd de whisky pentru toţi la bar — pe ce altceva
să mai dea banii?
Nu
acelaşi lucru se întîmpla cu proprietarii lassoului care aveau neveste. Ăştia
nu se omorau cu întrebările despre folosirea surplusului de bunăstare. În
pieptul sexului făcut dintr-o coastă, talentul uşurării pungii s-ar putea să
se domolească odată cu anii de nefolosinţă, dar de stins nu se stinge în veci,
fraţilor.
Aşa
că, din hăţişuri îşi face apariţia Long Bill Longley de la Bar Circle Branch
din Frio — un bărbat în căutare de nevastă — gata să guste din bucuriile urbane
ale succesului. Avea cam o jumătate de milion de dolari şi un venit care
creştea constant.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)