joi, 6 octombrie 2011

O noapte scurta

Bineinteles ca azi, exact cand eram intr-un loc interesant, mi s-a descarcat acumulatorul camerei foto. Toate pozele sunt acolo, bine merci, dar le voi putea urca doar maine. De fapt, cred ca poimaine, pentru ca maine la ora 6 plecam in Sevilla si Gibraltar.
Pana atunci, cateva ambarcatiuni din Puerto Marina:
 



Ratele destinului

Da, coincidentele sunt viata mea. Nici nu ma mai ostenesc sa le consemnez, sunt prea multe. Doar pe cele foarte ciudate, sau foarte amuzante, pe ele o sa le retin. Iata, spre exemplu, camera 517 unde locuiesc: pe perete troneaza o poza cu doua rate. Cumva ca si cum destinul ar fi stiut ca eu ii spun Mariei "ratusca lui tata" si ar fi tinut sa-mi aminteasca de ea.


miercuri, 5 octombrie 2011

Pedichiura subacvatica

Cu dificultati maxime, urc si pozele astea. Lumea se distreaza, asa ca in urmatoarele cinci minute voi fi luat pe sus (unii nu se sperie de asta, chiar daca slabirea mea cu Herbalife nu a adus inca roade substantiale)). 
Azi am facut o tura in Benalmadena. Am asteptat 30 de minute autobuzul 120 si pana la urma am luat un taxi. Soferul era un fel de roman in comportament. L-am intrebat daca trebuie sa-mi prind centura, a zis ca nu. Apoi, cand l-am vazut cum goneste, l-am intrebat daca exista limitari de viteza. Mi-a zis ca pentru restul lumii da, nu si pentru el. OK, important e ca am ajuns cu bine. Ideea e ca nu acolo ar fi trebuit sa ajungem, ceea ce doream era sa intram in bazar - cel mai tare din Europa, dupa spusele unui ghid roman. Cand colo, ne-am trezit la Puerto Marina, unde gasesti de asemenea un centru comercial, dar nici pe departe ce speram noi. In fine, o sa pun poze maine, daca apuc. Fetele s-au dus la magazinele lor de fete, iar eu mi-am vazut de poze. Printre altele, am gasit un tip care statea cu picioarele intr-un fel de acvariu, in vreme ce o multime de pesti ii rodeau unghiile. L-am intrebat cum se numesc pestii aia si mi-a spus, dar am uitat destul de rapid.



Cateva ganduri ale lui Cioran, amintite mie de sederea in Spania

Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost - nimeni nu se va supăra. Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona.
Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osînde?
Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul.
Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica. Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau, mai bine zis, de pămînt. Numai căile diferă, deşi toţi sînt pe cale să nu mai fie oameni.


marți, 4 octombrie 2011

On the road again

Chefuit si dormit la Azuga. Acum Ploiesti. In scurt timp, o iau catre Bucuresti. Deseara sper sa fiu la Malaga.
Nu stiu daca o sa am internet acolo, dar daca da, o sa urc poze.
PS Daca ajung in Malaga, o sa devin malagambist. Abia astept!


duminică, 2 octombrie 2011

Geamantanul cu Camembert

Intrucat azi sarbatoresc trecerea a 30 de zile de cazne cu Herbalife, m-am gandit sa renunt la terciurile pe care mi le prepar acasa si sa fac o comanda la "chinezesc". Aveam obiceiul asta inainte sa ma apuc de cura, dar presupun ca nu era tocmai sanatos. In orice caz, acum m-am apucat sa studiez oferta lor cu multa atentie, in ideea ca pot intocmi un menu cu cat mai putine calorii. Tot studiind eu, mi-a venit o idee: "ce-ar fi sa comand ceva romanesc?" Adica sa nu mai halesc iarasi sos dulce-acrisor, orez cu muguri de bambus si alte chinezarii, ci sa iau ceva de-al nostru, traditional. Asa ca am mers pe pagina din menu intitulata "Bucataria romaneasca". N-are rost sa comentez prea mult, in cazuri de felul asta nu iti mai arde nici macar de ironii. Priviti si voi ce am gasit acolo:



In careu

"Elevul Baz îl obligă, ba chiar îl bate pe elevul Sas ca să urle și să zbiere pe coridoare". Asta este fraza pe care a rostit-o directorul Rapcea în momentul în care m-a scos „în careu”, adică în fața tuturor elevilor școlii, pentru a fi arătat cu degetul, incriminat, făcut de râs etc. Eram în clasa a opta și mă distram copios, pauză de pauză, împreună cu amicul meu Sas Viorel. Eram amândoi destul de durdulii și cred că împreună arătam grozav de interesant. El ducea mâinile la spate, cam cum le ține fata din poză, cu singura diferența că palmele și le ducea către înainte, pe lângă șolduri. Eu i le înconjuram cu brațele cam în dreptul coatelor, imobilizându-l oarecum, și plecam amândoi pe coridoare. Din cauză că eram aproape lipiți, nu puteam să pășim normal, așa că duceam picioarele mai mult în lateral, drept pentru care ne legănam amândoi într-un mod care trebuie să li se fi părut grotesc celor care ne vedeau. În momentul în care apărea câte o fată, Viorel, cu o voce groasă și răgușită - în stilul lui Louis Armstrong - răcnea: „Fetiiiiița”! și, când ea se uita către sursă mugetului, eu îl trăgeam de coate spre mine, împingând totodată burtă înainte, așa încât rezultatul era mai mult decât elocvent: privind dinspre fata respectivă, straniul animal compus din trupurile noastre avea o manifestare de ordin erotic, mai cu seamă că în momentul în care făceam împingerea respectivă, omul meu scotea și un strigăt incredibil de pătrunzător, care se apropia, cel mai mult, de un „HU!” plin de sălbăticie, care nu știu de ce ne făcea pe amândoi să ne prăbușim de râs. Acel „HU” aducea oarecum cu sunetele scoase de Joe Tex în piesa lui „I GOTCHA



sâmbătă, 1 octombrie 2011

Poezii de Ion Segarceanu

1
Nu mai gãsesc nimic sã mã bucure:
Arbore, stea, podoabã ori ciucure...
S-a uscat pe crengi orice mugure,
Boabele zac storcite în strugure.
Miezu-i sleit în carceri de sâmbure,
Câinii nu mai vin sã se gudure,
Pãsãrile-au rãmas mute si singure,
Totul adastã acum sã se-nfrigure...



De ce nu ma impac cu fata mea

Fata mea mã considerã conservator, reactionar, homofob si rasist. Am noroc cã nu locuim în acelasi oras, cã altfel lista epitetelor poate nu s-ar fi sfârsit aici. Licentiatã de douã ori la York si cu Master la Toronto University, crede cã dacã vede lumea prin lentile rosii, la modã în spatiul universitar, imaginile vor fi roz si viata va deveni dintr-odatã trandafirie.
Dacã nu as fi evreu, fiu de muncitor tipograf, nãscut în perioada dinaintea celui de-al doilea rãzboi mondial, copilãrind în Grant printre copiii feroviarilor din cartier, dacã nu as fi fost urmãrit pretutindeni de fantoma obârsiei mele si umilit cu porecla de jidan chiar si dupã venirea comunistilor, poate cã nu m-ar fi supãrat atât de mult epitetele de mai sus.



Pleasures




Glume de academician

  • Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil.
  • Ce este un pesimist ? Un optimist bine informat.
  • Fiecare barbat are nevoie de o amanta! Nevasta crede ca el e la amanta, amanta crede ca e la nevasta, si asa, el poate sa sada linistit in biblioteca sa citeasca!
  • Cea mai mare schimbare ce se va petrece în Ministerul Învăţământului va fi atunci când nu se va schimba nimic.
  • Cand imbătrânesti nu mai ai inimă, ai cord.
  • Dragostea e o poveste în care femeile cinstite se comportă precum cocotele, iar cocotele se comportă ca femeile cinstite.
  • Mariajul e singura scăpare pentru un bărbat fără succese şi pentru o femeie cu prea multe.
  • Un lucru improvizat trebuie regizat foarte bine.



vineri, 30 septembrie 2011

La grupicek

În armată, eram un tip care făcea lucrurile de-a-ndoaselea, ca mulţi alţi terişti (adică soldaţi cu termen redus). Eram studenţi, eram deştepţi, iar apevistii erau cu toţii (în opinia noastră) nişte prostălăi de care n-aveai cum să nu râzi. Aş putea povesti o mulţime de faze amuzante cu apevistii din unitatea mea şi probabil că o s-o şi fac, în viitor. Acum însă vreau să scriu despre modul în care obişnuiam să particip eu la şedinţele de tragere. Ele erau de mai multe feluri: cu tunul (sau obuzierul, mă rog), cu pistolul-mitralieră şi cu pistolul obişnuit, ăla cu care se împuşcă toţi prin filme. În plus, aruncam şi cu grenada, stând ascunşi într-un şanţ nenorocit, plin cu noroi infect.


Jucătorul de șah profesionist

Recitind povestea meciului dintre Spassky și Fischer, am dat peste un paragraf care mi s-a părut pur și simplu cumplit:
Şahul seamănă cu viaţa. Întâi, pentru că victoria se dobândeşte printr-o infinită răbdare şi clarviziune; în al doilea rând, pentru că jocul se bazează pe tipare, pe serii de mutări deja cunoscute şi care vor fi reluate, cu sau fără uşoare modificări, în orice partidă. Adversarul îţi analizează tiparele de reacţie, adică stilul, şi află cum vei proceda în viitor. Dacă, rămânând imprevizibil, refuzi să-i oferi date pe care să-şi întemeieze calculele, îţi asiguri un avantaj substanţial. În şah ca şi în viaţă, când ceilalţi nu pot înţelege ce ai de gând, intră în panică, sunt terorizaţi – aşteaptă, îşi pun întrebări, sunt nesiguri şi reţinuţi.


joi, 29 septembrie 2011

Pisica Frank si Louie

Cea mai în vârstă dintre pisicile cu două feţe a împlinit luna aceasta 12 ani. Numele ei este Frank şi Louie.
Frank şi Louie s-a născut în data de 8 septembrie 1999 şi suferă de o boală rară numită diprosopia. Deoarece puţine pisici cu această boală au supravieţuit, ea va intra în Cartea Recordurilor, ediţia 201, după cum scrie Reuters



Povestea zânelor din Bradford

Cu câteva zile înaintea sfârşitului primei conflagraţii mondiale, Frances Griffitte, o micuţă englezoaică de 11 ani, îi scrie prietenei ei Johana, care trăia în Africa de Sud:
Dragă Jo, sper că eşti bine.(...). Îţi trimit două fotografii de-ale mele. Prima mi-a făcut-o unchiul Arthur: sunt în costum de baie, în curtea din spatele casei. Cealaltă a făcut-o Elsie: acolo sunt nişte zâne pe malul unui râu. Rosebud este la fel de grasă, dar i-am făcut haine noi. Ce mai fac Teddy şi Dolly ?”
Aşa cum au declarat mai târziu cele două fetiţe, pentru ele nu era ceva cu adevărat surprinzător să vadă şi să  fotografieze zâne: zânele făceau parte din viaţa lor de copii, locul lor de întâlnire era tocmai acel mic sătuc din Yorkshire, aflat în apropiere de Bradford.



miercuri, 28 septembrie 2011

O povestioară excepțională a fraților Strugațki


     - La noi in Kansk trăiau doi vidanjori - tată şi fiu. Acolo nu exista canalizare, ci doar nişte gropi, pur şi simplu, în care se strângea ăsta...terciul. Si ei scoteau din ele căcatul cu căldarea şi îl vărsau în hârdăul lor. Tatăl, ca specialist cu multă experienţă, cobora în groapă, iar fiul îi slobozea de sus căldarea. Dar iată că, într-o zi, băiatul n-a putut ţine bine căldarea şi a vărsat-o îndărăt peste tătâne-su. Tătâne-su  s-a şters, s-a uitat la el de jos în sus şi  a zis cu  multă amărăciune: „Eh, zice, nătărăule, popândău ce eşti! N-o să iasă nimic din tine. Toată viaţa o să stai acolo, deasupra".


Sa nu judeci

Prin anii 90 ma aflam in plina perioada mistica si aveam discutii aproape in exclusivitate pe teme religioase. Intamplarea facuse ca unul dintre colegii mei, profesor de fizica, sa fie la randu-i preocupat de probleme"scripturistice", asa ca aveam cu cine sa tot combat. Fapt e ca discutiile se purtau cel mai adesea la carciuma, de unde ieseam destul de confuzi. 
Dupa o vreme, am rarit-o cu combinatia asta. Adica daca mergeam la carciuma ne ocupam cu bautul si cu discutatul de tampenii, daca aveam pofta de chestii mistice, le rezolvam la scoala. Asta a adus destule limpeziri pentru amandoi.



Jocurile seducției

Acum câteva zile am urcat pe Facebook un banc scurt:
Un cuplu trece prin faţa unei cofetării:
- Mmmmm ce bine miroase, spune ea …
- Dacă vrei, mai trecem odată!
După o vreme, m-am întâlnit cu o cunoştinţă, o doamnă care era însoţită de fetiţa ei în vârstă de nouă ani şi, din una în alta, le-am spus bancul ăsta. Fetiţa a râs, imaginându-şi întreaga scenă. Mama ei a început s-o dăscălească:


O premoniție

După mulți ani de condus, am ajuns să știu când la volanul unei mașini este o femeie, cu mult înainte de a îi vedea figura. Am făcut nenumărate experiențe și pariuri pe tema asta și în 90 % dintre cazuri am avut dreptate. Femeile conduc într-un fel aparte, ăsta este adevărul și nu am cum să mă fac că nu este așa. Ele iau orice curbă într-un timp dublu față de bărbați. Ies dintr-o parcare, cu spatele, în așa fel încât opresc circulația unui sens întreg mai multe zeci de secunde. Când sunt la zece metri de un semafor care arată verde, în loc să accelereze ca să treacă, femeile încetinesc. Când depășesc o bicicletă, o fac de parcă ar depăși un convoi de tiruri.


După mine!