Aventurile lui Cepelica(24)

Păţaniile lui Şontîc-Şontic şi ale lui Şapte-Jumate         

Ce oare se întîmplase cu păian­jenul poştaş?

Iată, în cîteva cuvinte:

Abia ieşit din închisoare, o apucase pe strada principală, mergînd lipit de bordura trotuarului, ca nu cumva să-l calce vreo trăsură. Roata unei biciclete îl atinse în treacăt, ameninţînd să-l strivească fără glorie. Avu doar timpul să sară în lături.

– Măiculiţă, mamă – bolborosi înspăimîntat – cît pe ce să-mi termin călătoria înainte de-a o fi început!

Bourvil

In 1970, pe 23 septembrie, a murit Bourvil. Unul dintre marii actori - nu numai de comedie. Îmi amintesc de el în filmul "L'Arbre de Noël" (Pomul de Crăciun), care mi-a marcat puternic copilăria, şi în piesa intitulată „Salade de fruit”, care a candidat o vreme la poziţia de „cea mai bună melodie” în clasamentele mele de copil. Bourvil n-a fost un măscărici grotesc, gen Mugur Mihăescu. Umorul din filmele lui n-are nimic a face cu vulgaritatea, cu băşcălia, nu vine din asocieri de cuvinte şi grimase care să te trimită cu gândul la diformităţi fizice, la acte ratate, la mocirla sentimentelor joase.
Ca toţi marii actori de comedie, Bourvil nu te face doar să râzi, el îţi transmite şi un fior de tristeţe, ceva care nu te lasă pur şi simplu să treci pe lângă întâmplările din film fără să intuieşti că acolo, în adâncuri, nu e doar veselie, ci e însăşi viaţa. Râsu-plânsu, mai pe scurt, cel pe care îl găseşti în filmele lui Chaplin, ori ale lui Toma Caragiu.

Din seria "Cantecele uitate" (2)

Iata niste versuri foarte actuale:
Mangaiati de noul soare
Rasarit bland si rosu dinspre zari 

Adăugaţi o legendă

Mici intamplari cu animale (86)

Vremea s-a răcit, au căzut în munte primele brume.

— Dumitale îţi place să vezi ciudăţenii, îmi grăi într-o zi bătrînul paznic Toma, pe cînd mergeam cu undiţele spre un loc al Frumoasei unde apa e lată, trece în încreţituri de valuri mici şi e loc bun de lipani. Nu ne abatem mult din calea noastră şi nu cred că ai mai văzut aşa ceva.

Pe drum mi-a destăinuit că vrea să mă ducă la un cuib de şerpi unde aceştia se strîng ca să ierneze. Mai zilele trecute a văzut intrînd unul sub un bolovan care făcea sub el bortă. N-a trecut mult şi a venit altul şi s-a vîrît. De bună seamă că-i cotlon de iarnă. Ştiam eu că-s friguroşi şerpii; dacă coboară temperatura sub cinci grade stau încremeniţi de frig; sub punctul de îngheţare al apei mor. Mai ştiam, din cărţi, că se strîng la cîte un cuib de iarnă mulţi; se zice că vin din depăr­tări an după an la acelaşi loc bun, dovedind un simţ de orien­tare care se apropie de cel al păsărilor migratoare.

O poveste a lui James Joyce(9)

Diverse aspecte

Se auzi o sonerie furioasă şi, cînd domnişoara Parker se duse la receptor, un glas furios strigă, cu un strident accent nord-irlandez:

—  Trimiteţi-l la mine pe Farrington!

Întorcîndu-se la maşina ei de scris, domnişoara Parker se adresă unui bărbat care scria la un pupitru:

—  Domnul Alleyne zice să urci la el.

Păşunile Raiului (5)

Helen Van Deventer era o femeie înaltă, cu trăsături ascuţite, dar frumoasă la chip şi cu ochi nefericiţi. O viguroasă conştiinţă a tragediei îi străbătuse întreaga viaţă. La cincisprezece ani, după ce îi fusese otrăvită pisica de Angora, arătase ca o văduvă. A ţinut doliu dupa ea vreme de şase luni, nu în îmbrăcăminte, ci prin glas scăzut şi gesturi reţinute. După moartea tatălui, survenită la sfîrşitul celor şase luni, doliul a continuat fără întrerupere. S-ar fi zis că era însetată de tragedie, iar în privinţa asta viaţa se arătase foarte darnică faţă de ea. La douăzeci şi cinci de ani se măritase cu Hubert Van Deventer, un bărbat rubicond, mare amator de vînătoare, obişnuit să petreacă şase luni pe an în aer liber încercînd să împuşte tot soiul de vietăţi. La trei luni după cununie, s-a împuşcat singur, împiedicîndu-se într-un rug de rnure. Hubert era un bărbat deosebit de generos. Pe cînd trăgea să moară, întins sub un copac, unul dintre tovarăşii săi l-a întrebat dacă are de lăsat vreo vorbă pentru nevastă-sa.

Din povestile lui O. Henry (3)

Natura le aranjeaza

Mai zilele trecute am văzut într-o expozitie de artă un tablou care s-a vîndut cu 5.000 de dolari. Pictorul era un pişpirică de prin vest, pe nume Kraft; genul cu un singur fel de mîncare preferat şi o teorie favorită. Hrana spirituală era încrederea neştirbită în Aranjamentul Artistic Infailibil al Naturii. Işi baza teoria pe carnea tocată de vacă, cu ochiuri. Cu tabloul ăla era o întreagă poveste, aşa că m-am dus acasa şi am lăsat stiloul s-o aştearnă pe hîrtie. Ideea lui Kraft... ei, clar, nu aşa începe povestea.

O poveste a lui Charles Perrault

Uriasul Periferigerilerimini

Două fetiţe, pe nume Suzette şi Isaure, cerură într-o zi voie mamei lor să se plimbe pe strada cea mare, împreună cu fratele lor Charlot.

- Vă dau voie cu plăcere, le răspunse mama, dar numai să nu intraţi în pădurea care se află la capătul străzii, căci în pădurea aceea le iese din când în când în cale copiilor un uriaş cu numele de „Periferigerilerimini” şi îi duce în peştera lui sălbatică, unde îi mănîncă. Băgaţi de seamă! Şi făgăduiţi-mi că nu veţi intra în pădurea accea primejdioasă!

Cei trei copii răspunseră într-un glas:

- Îţi făgăduim, mămico! Îţi făgăduim!

Faceti-va bine (159)

Limba boului

Denumire ştiinţifică: Anchusa officinalis.

Denumire populară: miruţă.

Prezentare. Limba boului este o erbacee din flora spontană comună, înălţimea sa maximă fiind de 80 cm. Face parte din familia boraginaceelor. Tulpina, dezvoltată, se ramifică în partea superioară. Frunzele sunt păroase, iar florile au culoarea albastră, rareori fiind de culoare roz. Limba boului înfloreşte în lunile mai şi iunie. În peisaj, această plantă iese în evidenţă prin culoarea ei ciudată, cenuşie. Pentru practici medicinale se recoltează planta în întregul ei. Se prepară: infuzie (mai ales din flori), decoct (din frunze), extracte, combinaţii de ceaiuri.

Fantezii

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire (4)

Un om de haz
Era explozia anului nou: haos de noroi şi de zăpadă, străbătut de o mie de trăsuri, strălucind de jucării şi de bomboane, mişunînd de lăcomii şi deznădejdi, delir oficial al unui mare oraş făcut spre a tulbura creierul celui mai dîrz singuratic.

In mijlocul harababurii şi hărmălaiei acesteia, un măgar trepăda sprinten, hărţuit de un bădăran înarmat cu un bici. Cînd măgarul era gata să dea colţul unei străzi, un nobil domn înmănuşat, ferchezuit, cu o cravată straşnică şi întemniţat în haine noi-nouţe, se înclină ceremonios înaintea bietului dobitoc şi, ridicîndu-şi pălăria, îi zise: ,,La mulţi ani cu fericire I”, apoi se întoarse către nu ştiu ce camarazi cu un aer de prostească mîndrie, ca şi cînd le-ar fi cerut aprobarea pentru ca mulţumirea lui să fie şi mai deplină.

Măgarul nu-l văzu pe nobilul glumeţ, şi urmă să alerge cu zel încotro îl chema datoria.

Pe mine însă mă apucă dintr-odată o năprasnică furie împotriva acestui magnific imbecil, care mi se păru că însumează întregul spirit al Franţei.

Imnurile Romaniei

1884-1948 Traiasca Regele

1948-1953 Zdrobite Catuse

1953-1977 Te slavim Romanie

1977-1989 Trei Culori

1989-20.. Desteapta-te Romane

Din seria "Cantecele uitate" (1)

M-am gandit sa improspatez amintirea celor care au prins vremurile in care copiii deveneau pionieri inainte de a deveni utecisti si apoi fugeau in tarile cangrenate de capitalismul putred. Primul astfel de cantecel este imnul national "Trei Culori". In varianta lui initiala, in textul scris de Porumbescu, ultima strofa suna asa:

Mici intamplari cu animale (85)

Epiderma şerpilor, adică stratul subţire al pielii pe seama căruia se dezvoltă şi solzii, nu creşte  alături  cu  creşterea trupului. Pînă la o anumită limită ea se dilată, apoi se întăreşte şi, nemaiputînd cuprinde trupul crescut, trebuie să fie le­pădată, ca o haină din care a crescut copilul. De aceea şerpii năpîrlesc: îşi primenesc partea uscată şi tare din epidermă. Cum se face oare operaţia aceasta? O singură dată am avut norocul să asist din apropiere la cazna unui şarpe.

Mirosuri

Una dintre marile mele obsesii din vremea şcolii a fost cea legată de mirosurile trupului. Mă îngrozea pur şi simplu ideea că într-o zi cineva ar putea să-mi spună că miros urat, ceva de genul "mai spală-te şi tu, că puțești" sau aşa ceva. Aşa că mă spălam sub braţ şi de zece ori pe zi, făceam duș la orice oră, schimbam tricourile şi cămăşile permanent, numai să nu ajung în situaţia de care vorbeam. Îmi amintesc şi azi o vizită pe care i-am făcut-o unei colege de facultate, care în mod evident dorea să mă prezinte părinţilor ei. Apucasem să promit, dar exact în acea zi a dat peste mine - vorba lui Svejk - ghinionul de a bea bere după bere la celebra cârciumă "Codrii Cosminului", aşa că m-am dus la întâlnire fără să mai apuc să fac un duș. 

Păşunile Raiului (4)

Obîrşia lui Tularecito rămîne învăluită în taină, iar felul cum a fost el găsit alcătuieşte o legendă în care cei din Păşunile Raiului refuză să creadă, la fel cum refuză să creadă în strigoi.

Franklin Gomez avea un slujitor, un indian din Mexic pe nume Pancho - atît, niciun alt nume. O dată la fiecare trei luni, Pancho îşi aduna economiile şi se ducea la Monterey să-şi mărturisească păcatele, să-şi facă penitenţa, să fie absolvit şi să se îmbete, toate în ordinea arătată. Dacă izbutea să nu ajungă-n puşcărie, după ce se închideau cîrciumile Pancho se urca în cabrioleta lui şi adormea. Calul îl ducea pînă acasă, unde sosea chiar la revărsatul zorilor, deci la vremea potrivită ca să mănînce ceva şi să treacă la treabă. La sosire, Pancho totdeauna dormea tun; asta e pricina pentru care a stîrnit atîta vîlvă la fermă atunci cînd, într-o bună dimineaţă, a năvilit în goana mare a calului la arcul vitelor nu numai treaz, dar şi ţipînd cît îl ţinea gura.

Franklin Gomez s-a îmbrăcat şi s-a dus să-l cerceteze pe slujitorul lui de la fermă.

Aventurile lui Cepelica(23)

Cepelică  pierde  orice  speranţă

Cepelică sfîşie o mînecă din că­maşă şi o împărţi în bucăţele.

– Cu cărţile poştale am cam fi gata – se gîndi mulţu­mit – să aşteptăm acum să ne aducă marmita cu cerneală.

Cînd Lămîilă de gardă îi aduse ciorba, Cepelică nu sorbi din ea nicio înghiţitură. Zgîrie cu lingura niţel praf roşu de cără­midă şi-l turnă în zeamă. Mestecă puţin şi, slujindu-se apoi de coada lingurii, scrise misivele pe care şi le pregătise în gînd.

Harkenbleck

Am început să merg tot mai mult cu bicicleta. Până azi, tot așteptam să vrea și Maria, pentru a pleca în tură prin împrejurimi. Azi însă, am spart gheața: m-am suit pe bicicletă și am plecat de unul singur. Am simțit, pur și simplu, acest imbold. 

Un stravechi imbold

Tot umbland prin Flohmarkt, am gasit pana la urma ceva care sa imi placa la nebunie. E vorba despre niste mici machete metalice, a caror utilitate la inceput mi-a scapat. In final insa mi-am dat seama ca e vorba de ascutitori. Da, ascutitori. Sunt facute in Spania, din metal adevarat, nu tabla, au o greutate care vorbeste despre asta. Pur si simplu nu am putut sa nu le iau, cand le-am vazut am simtit brusc stravechiul, de mult uitatul imbold de a colectiona. Iata-le, fotografiate impreuna si separat. :

 

Povesti cu si despre sex(5)

O firmă din oraşul spaniol Valencia oferă cursuri profesionale de prostituţie cu „loc de muncă garantat la absolvire". Compania a fost dată în judecată de o parte dintre locuitori, dar va putea să îşi continue activitatea, după ce a câştigat un prim proces.

Julia Roberts in rolul prostituatei din Pretty Woman