Un băiat de nota zece: Severică.

Îmi amintesc din când în când, cu plăcere, de un băiat din Sinaia al cărui nume nu cred că l-am ştiut vreodată, dar pe care îl strigam Severică. Era mai mare ca mine cu câţiva ani - la un moment dat eu eram printr-a zecea şi el deja se angajase - lucra la Ocolul Silvic. Când ne-am cunoscut, eu locuiam pe strada Pompieri şi el undeva spre Gura Pădurii. Ne întâlneam în staţia de autobuz şi mergeam împreună către centru. De multe ori, când mă întorceam acasă pedestru, se întâmpla să apară şi el, aşa că mergeam împreună şi discutam câte-n luna şi-n stele. Două lucruri pe care nu le-am uitat niciodată mi-a spus Severică. Primul, atunci când mi-a povestit un episod destul de trist din viaţa lui de elev  - cred că era vorba de faptul că un profesor îl tratase ca pe un om de nimic, îl jignise, nu reţin exact şi nici n-are prea mare importanță. „Să mi se-ntâmple asta tocmai mie, care sunt buricul pământului...” mi-a zis el cu amărăciune. Era o amărăciune simulată, desigur - în momentele alea Severică exprima o filosofie de viaţă sub aparenţa unei glume care te îndemna, desigur, la meditaţie.

Legiunea blestematilor (7)

La început feroviarul se codi. Un bun naţional‑socia­list nu găsea că ar fi fost de bună‑cuviinţă să facă cum­părături pentru foşti ocnaşi! Dar când Porta îi strecură la ureche ceva în legătură cu o sticlă de rom, feroviarul uită pentru o clipă calitatea sa de fiinţă superioară, o întinse până la Gehrltze, burtosul nostru hangiu şi se întoarse foarte repede cu un pachet voluminos pe care îl luarăm îndată în primire.

— Eşti membru de partid, nu‑i aşa? întrebă Porta cu un amestec subtil de nevinovăţie şi voioşie.

Feroviarul ne arătă uriaşa insignă a partidului nazist care chipurile îi împodobea buzunarul uniformei.

— Bineînţeles! Dar de ce întrebi?

Ochii verzi ai lui Porta se făcură şi mai mici.

O poveste a lui James Joyce(10)

Lut

Supraveghetoarea îi dăduse voie să plece în oraş de îndată ce-avea să se termine cu ceaiul femeilor, şi Maria se bucura dinainte şi-abia aştepta seara. Bucătăria era lună; în oalele mari de aramă te oglindeai, nu alta — aşa zicea bucătăreasa. Focul ardea frumos, răspîndind lumină, iar pe una dintre mesele lăturalnice stăteau înşiraţi patru colaci mari de tot. Colacii ăştia ai fi zis că-s dintr-o bucată, dar dacă te apropiai, vedeai că fuseseră tăiaţi în felii lungi, deopotrivă de groase, gata să fie împărţiţi în jurul mesei, la ceai. Chiar ea, Maria, îi tăiase.

Legiunea blestematilor (6)

„Ca şi cum compania asta n‑ar fi fost plină ochi cu ucigaşi de teapa voastră! Îmi vine să vărs privindu‑vă... Dar nu care cumva să vă prind că faceţi un singur pas greşit, mă auziţi? Să fiu spânzurat dacă nu va fi trimis înapoi la ocnă, în care aţi fi putut avea măcar buna‑cu­viinţă să crăpaţi! La puşcărie e locul vostru adevărat..."

În felul acesta mă blagoslovi în semn de bun venit comandantul companiei a cincea, bădăranul de căpitan Meier, călăul recruţilor, teroarea bobocilor. Dar cuvântă­rile de soiul acesta nu erau nimic nou pentru mine.

Am fost afectat escadronului numărul doi, sub ordi­nele locotenentului von Barring. Şi abia aici mă aşteptau unele lucruri cu care nu eram obişnuit...

PRIMA NOASTRĂ ÎNTÂLNIRE

Von Barring îmi întinse mâna, o cuprinse pe a mea cu o strângere viguroasă, prietenoasă... Nu‑mi venea să cred. Este unul dintre lucrurile pe care un ofiţer al arma­tei prusace pur şi simplu nu poate să le facă; dar el îl făcu, şi făcându‑l, îmi spuse:

10 ani

De ziua Mariei, a invitat la tort doua colege: Chloe si Finja. A fost o aventura interesanta. Cum au intrat in casa, cele doua si-au lepadat bagajele pe jos si au inceput sa se joace cu cainii. Apoi au plecat in camera Mariei, lasand toate pe unde-au apucat. Ia uite:

Chloe

Povesti cu si despre sex(7)

Prin anii 80, cand ma duceam la mare (Mamaia, Eforie etc), in discoteci se auzea mai mereu un hit al carui refren era ceva de genul "Banana, banana rama", sau "Banana, banana mama". Mi se pare mai plauzibil sa fi fost vorba de a doua varianta, cea cu "mama", din doua motive. Primul e ca se gasea, in acele vremuri, un cocktail numit "Banana mama" si e posibil ca in piesa chiar de el sa fi fost vorba. Al doilea motiv e ca, nimerindu-ma odata la nu mai stiu ce carciuma impreuna cu scriitorul Marin Porumbescu (despre care o sa povestesc candva) exact cand in difuzoare urla piesa respectiva, tot ascultand obsedantul refren "Banana, banana mama", Porumbescu a ridicat un deget (in stilul lui A. Paunescu) si a scos o posibila rima: "n-o lasa s-astepte pe banana, mama". In fine.

Legiunea blestematilor (5)

Una dintre pacostele noastre era inspecţia care avea loc în fiecare luni. Trebuia să ne prezentăm la apelul de dimineaţă echipaţi cu cască, în tunică de paradă şi pan­taloni albi ca neaua, cu dunga călcată precum o lamă de ras, cu raniţă, cartuşieră, săculeţi de muniţie, cazma de tranşee, baionetă, traistă şi puşcă, cu mantaua împăturită regulamentar, atârnată peste piept.

Fiecare trebuia să aibă în buzunar o batistă curată, de culoare verde. Până şi batista aceasta trebuia să fie împă­turită regulamentar.

ŞMOTRUL

Curăţenia nu a făcut niciodată rău nimănui. Şi nici ordinea. Iar într‑o armată e firesc că trebuie să fie or­dine şi curăţenie, organizate şi codificate, amândouă, în programe amănunţite. Soldatul conştiincios dedică incre­dibil de mult timp ordinei şi curăţeniei, dar soldatul care serveşte în cadrul unui batalion disciplinar le consacră întreg timpul său, sau mai bine spus, tot timpul care nu este ocupat cu alte activităţi.

Păşunile Raiului (6)

Junius Maltby era un tînăr mărunţel, dintr-o familie bună şi cultivată, şi primise o educaţie îngrijită. Dupa moartea tatalui său, care dăduse faliment, Junius se încurcă adînc în treburile unui birou, iar pentru a se desprinde din ele, nu prea se strădui vreme de zece ani.

După lucru, Junius se retrăgea în camera lui mobilată, potrivea pernele fotoliului şi îşi petrecea seara citind. Socotea eseurile lui Stevenson drept aproape cel mai bun lucru scris în englezeşte; recitise de multe ori Călătorii cu un măgar.

Mici intamplari cu animale (90)

Curtea în care a intrat rîsul din întîmplarea următoare nu era în sat, ci era cea a unui canton de pădurar de la munte. Faptul acesta însă nu lipseşte de interes cele ce s-au petrecut acolo. S-a întîmplat să fiu la o cabană din apropiere. Pădura­rul Bădău ştia că îmi place să văd şi să aud lucruri în legătură cu viaţa sălbătăciunilor şi, în dimineaţa aceea de august, a re­pezit pînă la cabana mea un flăcăiaş ca să mă cheme.

Bădău mi-a ieşit înainte.

—  Acum, mi se pare că am călcat alături. Am împuşcat un rîs şi ştiu că a ieşit lege că nu-i voie.

Legiunea blestematilor (4)

De câte douăzeci de ori pe zi ni se repeta, printre înjurături, că serveam într‑un batalion disciplinar, ceea ce ne obliga să fim cei mai buni ostaşi din lume.

În timpul primelor şase săptămâni am făcut exerciţii de la şase dimineaţa până la şapte şi jumătate seara. Exer­ciţii, exerciţii şi iar exerciţii.

O SUTĂ TREIZECI ŞI CINCI DE CADAVRE AMBULANTE

Exerciţii până când sângele ne va ţâşni de sub unghii... Şi nu la figurat.

Pas de gâscă cu toate efectele în spinare: casca de oţel, raniţa, buzunarele de muniţie pline cu nisip, mantaua de iarnă cu glugă, în timp ce oriunde altundeva oamenii transpirau în haine de vară.

Marş forţat prin coclauri noroioase în care te înfun­dai până la glezne... Manevrarea armei, cu braţele sus, chipul nepăsător, cu apa până la gât.

Subofiţerii noştri alcătuiau o haită de demoni urlă­tori care zbierau şi ne înjurau aducându‑ne până în pragul nebuniei. Puteam fi siguri că nu vor scăpa vreun prilej.

Faceti-va bine (163)

Lingureaua

Denumire ştiinţifică: Cochlearia officinalis.

Prezentare. Lingureaua este o plantă medicinală de mici dimensiuni. Face parte din familia cruciferelor. Are frunzele crestate, iar florile, de culoare albă, sunt grupate sub formă de  ciorchini. Valoare medicinală au frunzele – care se culeg în luna mai. Într-o oarecare măsură, pot fi utilizate în aplicaţii medicinale şi preparatele pe bază de flori. Dacă planta e în prima perioadă de vegetaţie şi, deci, este fragedă, se poate utiliza întreaga parte aeriană. Se prepară suc, sirop, infuzie.

Secretul plăcintei cu mere

Puţină lume în ziua de azi mai ţine cont, atunci când prepară o prăjitură, o plăcintă, o supă, o tocană, de altceva decât de cantităţile ingredientelor şi de timpii de preparare. Din cauza asta, mâncarea iese de multe ori fadă, sau "este foarte bună, dar nu ştiu ce-i lipseşte". Va spun eu astăzi ce-i lipseşte plăcintei cu mere pentru a fi desăvârşită. 

O alegere

Când şi când, mă apucă aşa, nişte stări de fericire fără obiect şi fără cauză. Pur şi simplu fericire. Există doar trei explicaţii posibile pentru aşa ceva.
1. Dumnezeu este bun. În ciuda tuturor păcatelor mele, a tuturor porcăriilor pe care le-am făcut, vorba ceea, timp de o viaţă de om, El mă iubeşte şi îmi arată asta trimiţându-mi fericiri nemeritate.
2. Dumnezeu este drept. El îmi pregăteşte o pedeapsă pe măsura porcăriilor făcute de mine şi, ca să o simt până-n rărunchi, îmi dă înaintea ei stări de fericire. Pentru că, evident, e mult mai îngrozitor să primeşti una-n moalele capului atunci când eşti fericit decât atunci când eşti nefericit şi obişnuit cu loviturile.

Legiunea blestematilor (3)

La câteva zile după moartea lui Käthe am fost transferat, împreună cu alţi câţiva deţinuţi, în lagărul de concen­trare de la Fagen, lângă Bremen, unde ne aştepta — cel puţin aşa ni se spusese — „o muncă specială de mare im­portanţă".

Puţin ne păsa în ce putea consta munca aceasta. Niciunul dintre noi nu credea o clipă că ar fi putut fi mai puţin anevoioasă decât cea cu care eram obişnuiţi. Ne deprinsesem să muncim ca animalele de povară, înhămaţi la pluguri, grape, tăvăluguri ori căruţe, trăgând până la istovire. Eram obişnuiţi să muncim în cariere spărgând piatră până la epuizare. Muncisem în filaturi de iută, inspirând aerul încărcat până la hemoragie pulmonară.

Toate muncile aveau ceva comun: mai devreme sau mai târziu sfârşeau prin moarte!

FAGEN

Fagen lucra, într‑adevăr, pe două fronturi. Iniţial fusese un centru de medicină experimentală, dar mai erau şi bombele.

Profil de carte

Legiunea blestematilor (2)

Eram legaţi doi câte doi cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, cuprinşi şi de un alt lanţ lung, întins în jurul întregului detaşament. Ne‑au dus la gara de mărfuri sub paza severă a poliţiei militare, înarmată până în dinţi.

Am rămas îngrămădiţi în vagoane timp de trei zile şi trei nopţi...

 

MUREAU ZIUA, MUREAU NOAPTEA

„Înainte de a vă ura bun venit în mica şi drăgălaşa noastră pensiune de familie, lăsaţi‑mă să vă spun cine şi ce sunteţi!

         Nu sunteţi decât o adunătură de târfe păduchioase şi derbedei puturoşi, o turmă de porci şi de scroafe, droj­dia omenirii. Asta aţi fost dintotdeauna şi aşa veţi rămâne până la sfârşitul zilelor voastre. Şi ca să vă puteţi bălăci mai bine în mocirla voastră, luăm asupra noastră sar­cina de a vă face să crăpaţi încet, foarte încet, să aveţi timp să preţuiţi totul la adevărata sa valoare. Şi vă asigur că nu veţi duce lipsă de nimic, asta v‑o spun eu! Noi toţi de aici ne vom ocupa intens de lecuirea voastră. Aş fi profund dezamăgit dacă măcar unul dintre voi n‑ar avea parte de toate.

Acestea spuse, vă urez bun venit în „Lagărul Disciplinar SS al Wehrmacht‑ului de la Lengries."

O poveste despre putere a lui Pär Lagerkvist

Prinţesa şi întreaga împărăţie

A fost odată un prinţ care a purtat război ca s-o cîştige pe prinţesa a cărei frumuseţe era mai presus decît a oricărei alteia şi pe care o iubea mai presus de orice. Îşi riscă viaţa, luptă pas cu pas prin ţară străină, o pustii, nimeni şi nimic nu-l putu opri. Rănile îi sîngerau, însă el se arunca dintr-o bătălie în alta – cel mai viteaz cavaler ce se putea vedea şi cu scutul tot atît de pur ca şi trăsăturile chipului său tînăr. În sfîrşit, ajunse în faţa cetăţii în care prinţesa locuia în castelul său regesc. Acesta nu putu să reziste şi apărătorii lui trebuiră să cerşească îndurare. Porţile se deschiseră larg şi prinţul intră ca un învingător.

Aventurile lui Cepelica(27)

Pătlăgică pune impozit pe vremea rea

În vreme ce la oraş se desfăşu­rau marile curse de care împiedecate, Pătlăgică convocase într-una din încăperile castelului Cireşiamare, ce servea drept sală a tribunalului, pe toţi locuitorii satului, pentru a se da sen­tinţa într-o chestiune de cea mai mare importanţă. E de prisos, cred, să adaug că preşedintele era însuşi Pă­tlăgică, iar avocat domnul Mazăre; don' Pătrunjel era, ca de obicei, grefier şi însemna răspunsurile într-o condică uriaşă, scriind cu mîna stîngă, pentru a putea să-şi sufle în voie nasul cu dreapta.

Prajiturile nefacute ale mamei

Inainte de a muri, mama avea obiceiul sa zica, din cand in cand, lucruri de genul: "cand o sa ma fac bine, sa vezi ce prajituri bune o sa-i fac eu Mariei". Ori noi stiam cu totii ca boala ei este ireversibila si ca nu o sa se mai vindece. Dar ce puteam sa facem - incuviintam si spuneam ca abia asteptam momentul acela. 

Ma gandesc uneori, cu spaima, ca ma aflu si eu in situatia asta. Si eu imi spun, mereu, ca o sa-mi revin din marasm, din depresie, din sentimentul acut al lipsei oricarui sens. "Ei, o sa treaca si asta, cum au trecut atatea" - imi zic. Dar in acelasi timp, celalalt, fratele meu geaman interior, parca se aude susurand: "asta nu mai trece".

Legiunea blestematilor (1)

Această carte este dedicată soldaţilor necunoscuţi căzuţi pentru o cauză care nu era a lor, celor mai buni camarazi ai mei din Regimentul 27 (disci­plinar) Blindate, precum şi curajoaselor femei care m‑au ajutat în decursul acelor ani îngrozitori:

Oberst Manfried Hinka

Oberstleutnant Erich von Barring

Oberfeldwebel Willie Beier

Unteroffizier Hugo Stege

Stabsgefreiter Gustav Eicken 

Obergefreiter Anton Steyer

Gefreiter Hans Breuer

Unteroffizier Bernhard Fleischmann

Gefreiter Asmus Braun

precum şi

Eva Shadows, studentă în drept

Ursula Schade, doctor în me­dicină

Barbara von Harburg, infir­mieră

— Cele cinci minute s‑au scurs. Nu vă râmâne decât să suportaţi consecinţele...

Apăsară pe un buton. Doi SS‑işti mătăhăloşi în uni­formă neagră pătrunseră în sală. Un ordin sec... Au târât‑o apoi pe Eva până la o masă îmbrăcată în piele...

 DEZERTOR TICĂLOS

Genistul cel voinic fusese judecat în ajun şi condamnat la opt ani muncă silnică. Astăzi e rândul meu să ies la lumină. Doi „câini de pază" m‑au adus în faţa consiliului de război, care se ţinea într‑o încăpere mare împodobită cu două gigantice portrete aşezate faţă în faţă, unul al lui Adolf Hitler, celălalt al lui Friderich cel Mare. În spatele fotoliului preşedintelui mai atârnau, imense, stea­gurile armatei aerului, armatei terestre, flotei şi SS‑ului. Pe pereţi se înşiruiau fanioanele diferitelor arme: crucea neagră pe fond alb pentru infanterie, roşu pentru arti­lerie, galben pentru cavalerie, roz pentru trupele de blindate; negru cu franjuri de argint pentru geniu, cornul de vânătoare pe fond verde pentru vânătorii de munte, şi aşa mereu - până şi pupitrul judecătorului era acoperit cu steagul negru‑alb‑roşu al Wehrmacht‑ului.