Faceti-va bine (177)

Mărarul

Denumire ştiinţifică: Anethum graveolens

Prezentare. Mărarul, plantă cultivată, dar întâlnită şi în flora spontană, face parte din familia umbeliferelor. Este o plantă anuală. Tulpina poate avea o înălţime de până la 1,20 metri. Este ramificată, iar florile, aflate în vârful ramurilor, sunt adunate sub formă de umbelă. Au culoare galbenă. Mărarul înfloreşte în iulie şi august.

Dumnezeu și pistolul

Există oameni cu care nu o poți scoate la liman altfel decât în ipostaza de „vinovat”.
Să zicem că ai cu un om din ăsta o discuție pe ceva care vă privește pe amândoi. Dialogul decurge cam în următorul stil:
Tu: Ar trebui să facem așa
El: Dacă facem așa, o dăm în bară, nu e bine
Tu: Uite de ce zic asta (și dă-i argumente)
El: Ceea ce spui tu e aiurea, nu e corect, nu se potrivește, corect e cum spun eu
Tu: Totuși, uite exemple, ascultă ce-ți spun, nu e chiar cum zici tu

Micul Cantemir și cartea care striga după ajutor

Trebuie să spunem că băiatul n-a apucat să asculte nici un sfert din această zicere veche, foarte veche, despre care nu se ştie dacă a vindecat vreodată durerile, bolile sau bubele, dar a înveselit multe perechi de urechi, de multe ori, precum a făcut şi azi cu ale noastre.

—  Ajutooor, au, auuu, mă doare, au-au-auuu...

Aceste strigăte înăbuşite veneau dinspre gardul grădinii, cel de la dreapta băiatului. Erau, aţi auzit, strigăte obişnuite. Cineva striga după ajutor. Dar felul în care se alcătuiau sunetele era cel puţin ne­obişnuit. Parcă ar fi fost făcute din hîrtie foarte uscată, din răsfoiala grăbită a unor cărţi vechi sau din rostogolirea literelor desprinse brusc de pe hîr­tie şi amestecate între ele ca păsatul răsturnat într-o farfurie întinsă. Şi dacă vă mai spun că erau strigătele unei cărţi, n-o să mă credeţi. Da, o carte striga după ajutor.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire (9)

Ticălosul geamgiu

Sunt naturi contemplative şi cu totul improprii pentru acţiune, care, cu toate acestea, sub un imbold tainic şi necunoscut, trec uneori la fapte cu o iuţeală de care ele însele nu s-ar crede în stare.

Astfel, unul care de teamă să nu afle de la portar o veste rea, se învîrteşte mişelnic un ceas prin faţa casei neîndrăznind să intre, altul care ţine de cinci­sprezece zile o scrisoare fără s-o deschidă, sau nu se resemnează decît după şase luni să facă un lucru necesar cu un an înainte, se simt aruncaţi dintr-odată în acţiune de o putere fără stavilă, ca săgeata din arc. Moralistul şi medicul, care pretind că ştiu totul, nu pot explica de unde vine, atât de neaşteptat, în aceste suflete leneşe şi voluptuoase, o energie atît de nebună, şi cum, neputin­cioşi de a îndeplini lucrurile cele mai simple şi cele mai trebuincioase, găsesc într-o anumită clipă o energie de risipă spre a săvîrşi faptele cele mai absurde şi deseori chiar cele mai primejdioase.

Uciderea prin repetiție

Repetiţia ucide, asta e concluzia la care ajungi negreşit dacă ai măcar un dram de sensibilitate. Mă gândesc, acum, la Paganini, ale cărui interpretări la vioară îi făceau pe unii să jure că l-au văzut pe însuşi diavolul cum stătea în spatele artistului şi mânuia arcuşul. Mă gândesc cum ar fi să mă duc, prin timp, acolo, la Milano, la unul din faimoasele concerte ale maestrului, după care să revin aici, în 2012, îmbogăţit cu această amintire. Cât de mult m-ar schimba întâmplarea asta, cum mi-aş spune că absolut toţi violoniştii pe care-i laudă lumea sunt palizi în comparaţie cu Paganini, pe care eu, de altfel, chiar l-am ascultat cândva live, n-are importanță cum. Ce farmec, ce mister pot sta ascunse în acest simplu gând... 

Răul și mai-răul

Într-un mod care mie mi se pare cel puţin straniu, conştiinţa faptului că există mai multă suferinţă decât putem noi vedea, ne face să ni se pară că ceea ce vedem nici nu e, de fapt, atât de grav. Încerc să fiu mai explicit.
De multe ori, văzând câte un bătrân foarte bolnav şi cu o expresie de disperare pe figură, sau un animăluţ de companie târându-se cu o lăbuţă zdrobită, ori un copil bătut crunt de taică-su - un cocalar umflat şi congestionat, cu spume la gură, oamenii spun cam aşa: „ehe, şi asta nu e nimic, să-l vezi numai pe X în ce hal e, cum urlă de durere”, sau zic „asta e încă bine, ia să intri într-un spital, acolo să vezi nenorociri”. Şi nu înţeleg de ce, faptul că în alte locuri sunt alţi oameni care suferă încă şi mai tare, atenuează cumva grozăvia pe care o poţi vedea în faţa ochilor. Întotdeauna, ideea că se poate încă şi mai rău, îţi dă iluzia că răul pe care îl vezi chiar atunci nu e chiar atât de rău. Asta însă, trebuie precizat, numai când răul cu pricina i se întâmplă altuia. Când ţi se întâmplă ţie, niciun fel de comparaţie cu alte rele şi mai mari nu te ajută să suporţi mai uşor. Fie şi o banală durere de dinţi ţi se pare că e cea mai mare încercare posibilă şi degeaba vine cineva şi îţi zice „păi asta e nimic, să vezi tu durere dacă ai umărul dizlocat”.

In-cultura amabilității

Românilor le lipseşte aproape cu desăvârşire o cultură a amabilităţii. Ei nu acceptă gesturile amabile, probabil datorită mentalității de oameni asupriţi pe care am dezvoltat-o de-a lungul secolelor. Cum să accepţi un gest de bunăvoinţă?! Sub masca lui se ascunde precis ceva! Nimeni nu-ţi face daruri decât dacă vrea să te prindă şi să nu-ţi mai dea drumul!

Alegerea titlului

Cartile din ziua de azi sunt, in mare parte, simple pacaleli, scrise de oameni care nu au mai nimic a spune, insa stiu sa te determine sa le cumperi creatiile. In mod normal, cel care scrie o carte este chinuit de ceva, in el dospeste aluatul framantarilor, al luptei cu gandurile, al suferintei, al bucuriei. Ceva se intampla in sufletul si in mintea unui om inainte de a ajunge sa scrie o carte. Ceva dinlauntrul acelui om cere sa iasa afara. Si omul acela scrie pana se elibereaza, da o forma aluatului, pune un titlu si publica. Titlul acela este strans legat de ce se intampla in carte si, in general, poate parea anost. "Crima si pedeapsa", "Muntele vrajit", "Doamna Bovary", "Ghepardul", "La poalele vulcanului", "Zbor deasupra unui cuib de cuci" etc etc sunt titluri ale unor carti mari - e suficient sa lipesc acest adjectiv, ca sa se inteleaga ce vreau sa zic. 

O poveste a lui James Joyce(12)

Ziua Iederei la sediul comitetului

Bătrînul Jack zgîndări spuza cu o bucată de carton, o adună laolaltă, apoi o împrăştie cu socoteală peste bolta cărbunelui ce prindea a se albi. Cînd bolta fu învăluită într-un pospai de cenuşă, obrazul bătrînului Jack se topi în întuneric, dar cînd se apucă din nou să aţîţe focul, făcîndu-i vînt cu cartonul, umbra sa chircită se înălţă pe zidul din faţă şi, încetul cu încetul, obrazul îi apăru iar în lumină. Era un obraz de moşneag, numai oase şi ţepi. Ochii lăcrimoşi, albaştri, clipeau în lumina focului iar gura umedă se deschidea la răstimpuri şi mesteca în neştire de vreo două ori, înainte de a se închide. Cînd văzu ţîşnind flăcări din cărbuni, sprijini de perete bucata de carton, oftă şi spuse: 

Din povestirile de razboi ale lui Sadoveanu(1)

Moara părăsită

Mă trezii ca dintr-un vis; asfinţitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. Ridicai sabia, care căzuse de-a lungul piciorului, întorsei capul spre oamenii mei, care aşteptau tăcuţi şi foarte liniştiţi, şi şoptii:

—   Înainte!

Caii se urniră şi pornirăm la pas.

Malurile pîrăului prin preajma căruia ne strecuram erau pline de verdeaţă bogată; ici-colo sălcii cu frunzele pălite atîrnau nemişcate deasupra ciuruirilor de unde. La o cotitură, o raţă sălbatică bătu apa cu aripile, măcăi aspru, se repezi în sus şi se îndreptă ca o săgeată spre asfinţit. Liniştea adîncă se întinse iar, fumegarea înserării se făcea din ce în ce mai deasă.

Pär Lagerkvist si Ioan Mantuitorul

Ioan Mîntuitorul

Ma numesc Ioan, însă mi se spune Mîntuitorul, pentru că voi mîntui oamenii de pe pămînt. Eu sunt cel ales şi de aceea mi se spune aşa. Eu nu sunt ca ceilalţi; nimeni de aici, din oraş, nu-i ca mine. În pieptul meu a aprins Domnul un foc care niciodată nu se va stinge, îl simt mereu cum arde acolo, înăuntru, zi şi noapte. Simt că trebuie să-i mîntuiesc, să mă jertfesc pentru ei. Prin credinţa mea, pentru că predic pentru ei, vor fi răscumpăraţi.

Da, simt cum trebuie să cred, trebuie să cred pentru ei. Pentru toţi cei care se îndoiesc, pentru toţi cei care suferă de foame şi de sete şi nu se pot sătura; pe toţi îi voi alina. În tulburarea şi desperarea lor mă strigă pe mine – şi eu le ogoiesc durerile ca o mînă blîndă şi milostivă, şi toate trec.

Da, eu voi mîntui oamenii de pe pămînt. Din al patruzecilea an al meu am înţeles că am fost cel ales pentru asta. De atunci mă deosebesc de toţi ceilalţi.

Mici intamplari cu animale (101)

In minunata carte a lui Leon Binet Scenes de la vie animale citeam că fiziologia comparată ne dovedeşte că jocul este o ma­nifestare naturală, primitivă, obişnuită şi la organisme foarte îndepărtate de om. Este o necesitate la pui, cărora le putem observa jocul mai tot timpul. Uneori vedem jucîndu-se şi adulţii. Sunt unele specii cu deosebire înclinate spre a-şi învrîsta acţiunile serioase ale vieţii cu clipe de joc. Dintre cele de la noi, faimă de jucăuşe au veveriţa, jderul şi îndeosebi vidra. În captivitate le putem vedea acrobaţiile, dansurile, jocul - mai ales dacă au parteneri; în libertate le observăm mult mai rar.

Faceti-va bine (176)

Măghiranul

Denumire ştiinţifică: Majorana hortensis.

Denumiri populare: mărgăran, maioran, mageran, mădiran.

Prezentare. Plantă de cultură, măghiranul face parte din familia labiatelor. De origine  mediteraneană, el a fost aclimatizat şi în ţara noastră. Se prezintă ca o tufă de mici dimensiuni, înaltă de maximum 60 cm. Are frunzele mici, de formă ovală. Florile, foarte mici şi ele, au culoare albă sau roşie. Mirosul de măghiran este foarte plăcut. Din punct de vedere medicinal, importantă este partea aeriană a măghiranului.

Substanţe active importante: cantităţi mari din vitaminele A şi C, ulei volatil.

O poveste cu Brahms a lui Buzzati

Vestea

Maestrul Arturo Saracino, de treizeci şi şapte de ani, aflat deja la apogeul faimei, dirija la teatrul Argentina Simfonia a VlII-a în la major de Brahms, opus 137 şi tocmai începuse ultimul tempo, glo­riosul allegro appassionato. Se concentra aşadar asupra expunerii iniţiale a temei, acel monolog lent, ostinato şi în realitate un pic cam lung, în care totuşi se acumulează încet-încet puternica încărcătură de impetuozitate care va exploda către sfârşit. Cei ce ascultă nu ştiu asta, dar el, Saracino şi toţi cei din orchestră ştiau şi de aceea savurau, legănaţi de valul viorilor, acea avanpremieră veselă şi amăgitoare a minunii care peste puţin timp avea să-i antreneze, pe ei, executanţii, dar şi întregul teatru, într-un minunat vârtej de fericire.

Când, iată, îşi dădu seama că publicul îl părăsea.

Cuie

De-ale lui Zoscenko (33)

Stimate cititorule, nu ştiu ce fel de ziare au să apară peste osută de ani.

Poate că nici n-au să apară ziare. Poate că fiecare cetăţean va avea prins deasupra patului un mic aparat de radio, prin intermediul căruia va afla ultimele ştiri politice senzaţionale.

Dar poate că va mai exista şi ziarul. Desigur, o să fie altfel decît cel de-acum. O să fie, mă gîndesc, tipărit pe carton Bristol, cu marginile aurite, în 24 de pagini.

Un singur lucru însă se va menţine: rubrica de reclamaţii.

Se zice că nimic nu e veşnic sub soare. Min­ciună! Rubrica reclamaţii va exista în vecii vecilor.

După modesta noastră părere, în anul 2025 rubrica asta va arăta cam aşa:

O poveste a lui Voicu Bugariu

       Când constat cum realitatea imită literatura într-un mod agasant, îmi amintesc de o întâmplare.

     Mă aflam într-un bistrou și aveam în față o cafea. În momentul când din băutura mea nu mai rămăsese decât „plaja zaţului”, umedă,  dezolant dezgolită de un reflux neiertător (acesta a fost un concetto scuzabil, menit să îndulcească banalitatea unui început de povestire), de masa mea s-a apropiat un bătrân slab, cu ochii sticlind de neputinţă. Cu o lipsă de maniere apreciată de mine drept un semn de vitalitate, el s-a lăsat, fără nici o vorbă, pe scaunul liber de lângă mine şi a început numaidecât o conversaţie searbădă despre vreme, în general, iar apoi despre o iarnă foarte grea, trăită cândva de el. Anesteziat de propria-mi politeţe, am rămas alături de el, ba chiar l-am încurajat la vorbă. Mi s-a părut că ar fi de neiertat să mă ridic şi să plec, lăsându-l singur pe „bunul bătrân”. Mi-am zis că acesta s-a apropiat de mine mânat probabil de vreuna dintre simpatiile la fel de fulgerător instalate precum un căscat. În minte mi-a apărut o ipoteză: a venit atât de întins la mine, fiindcă semăn cu cel mai mic dintre fiii lui; drept urmare, trebuie să rămân pe loc şi să discut cu el atât timp cât va fi necesar.

Morăriţa cea zgârcită

Legenda broaştei ţestoase

Într-un sat trăia odată o babă care avea o moară. Deşi avea în casă de toate, încât ar fi putut să mai trăiască zece oameni pe lângă dânsa, baba era foarte zgârcită şi nu da la nimeni nimic  degeaba. Din vama pe care o primea de la cei care veneau să macine la moara sa, şi-a umplut casa de averi şi, cu toate acestea, se căina mereu că este vai de capul ei de săracă.

Calugariti-va, fetelor!

Păşunile Raiului(9)

Cea mai admirată dintre toate fermele de la Păşunile Raiului era aceea a lui Raymond Banks. Raymond creştea nu mai puţin de cinci mii de găini albe şi o mie de raţe tot albe. Ferma se afla pe platoul dinspre nord, cel mai frumos loc din toată regiunea. Raymond îşi împărţise pămîntul în suprafeţe pătrate de lucernă şi varză furajeră. Coteţele lui lungi şi joase erau atît de des văruite, încît totdeauna arătau noi şi imaculate. La ferma lui nu puteai zări nici urmă din gunoaiele specifice crescătoriilor de păsări.