Faceti-va bine (221)

Păducelul

Denumire ştiinţifică: Crataegus monogyna; Crataegus laevigata; Crataegus oxyacantha.

Denumiri populare: gherghinar, mălai moale, mărăcine alb, mărăcine.

Prezentare. Sub denumirea de păducel sunt identificate câteva specii de arbuşti foarte asemănători, aparţinând familiei rozaceelor. În mod obişnuit, păducelul poate ajunge la trei-patru metri înălţime. Unele specii, cu înălţimea de până la opt metri, au chiar înfăţişare de arbori. Păducelul este un arbust rămuros, ghimpos, cu frunze mici şiflori albe. Înfloreşte primăvara, în aprilie-mai. Fructele au culoarea roşie. Păducelul creşte în zone ceva mai deschise şi libere, adică pe la marginea pădurilor, pe câmpuri, pe dealuri, în perdele vegetale de protecţie, pe terenuri frământate, singuratic sau în grupuri mari ce pot forma spinări. Varietăţile cu flori roz pot fi întâlnite şi sub formă cultivată, mai ales pentru ornament. Cel mai cunoscut păducel este cel denumit ştiinţific Craetegus monogyna. Culegătorii de plante medicinale recoltează de la arbustul de păducel florile, vârfurile cu frunze şi flori, fructele şi, uneori, coaja ramurilor tinere.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(43)

Supa şi norii

Mica mea scumpă nebună îmi dădea să cinez şi, prin fereastra deschisă a sufrageriei, contemplam nestatornicele arhitecturi pe care Dumnezeu le face din aburi, minunatele alcătuiri ale impalpabilului. Şi, contemplîndu-le, îmi spu­neam: „Toate aceste fantasmagorii sunt aproape la fel de frumoase ca ochii scumpei mele frumoase, mica nebună monstruoasă cu ochi verzi".

Şi deodată mă pomenii în spate cu o straşnică lovitură de pumn, şi auzii un glas înăsprit şi încîntător, un glas isteric şi răguşit parcă de rachiu, glasul micii mele preascumpe, care zicea: „Nu-ţi mănînci odată supa, dracii tăi de negustor de nori?"

Din fotografiile lui Desiree Dolron (1)

Tutunul - dedicatie de 1 martie

Tutunul

In prima zi de martie, Luş se sculă stăpânit de-o bucurie proaspătă, răcoroasă, revărsată în toate simţurile. Faţa lui rotundă, cu pielea de-un roşu-trandafiriu, fragedă după somn, împrumuta ceva din răvăşeala paşnică a lucrurilor din odaie.

Înjură vesel greierul care cânta tihnit după sobă, se îmbrăcă şi ieşi în cerdac. Vântul se oprise, aerul pocnea de ger şi sta să ningă. In cerul atârnând la două palme deasupra salcâmilor croncăneau nevăzute cârduri de stăncute.

Pe balustrada care înconjura cerdacul, Luş zări un ciur cu nuci, uitat acolo de maică-sa, de Caterina, sau de Ilinca, sora lui geamănă. Se gândi să-l răstoarne peste căsuţa câinelui, aşezată sub scară, ca să-l vadă pe Hublou - botezat astfel de Vasile Popescu, care făcuse armata la marină - cum sare îngrozit şi dă să rupă lanţul. Se opri. Bunica Didina, căreia toţi din casă îi spuneau Turcoaia, din pricină că bea cafele, obicei deprins de la boieroaica Vărăscu, pe care o slujise treizeci de ani, spăla scările, răzuind întâi gheaţa de pe ele cu un satâr vechi.

Tutunul ca martisor

Fiind azi ziua martisorului, m-am gandit eu sa caut pe net un text frumos pe tema asta si sa-l dedic doamnelor si domnisoarelor mai mult sau mai putin sensibile (inclusiv, asadar, lui Mariah Carey). Am scris frumos in caseta de cautare "martisor" si m-am pus pe lectura. Cel mai interesant lucru descoperit a fost ca exista un text unic, interesant de altfel, care este scos de la naftalina in fiecare an pe 1 martie si pus la mare cinste, de parca tocmai ar fi fost conceput. L-am gasit pe site-ul crestinortodox.ro, urcat in fiecare an de 1 martie, dar si pe diverse alte site-uri, unele serioase, altele profilate pe subiecte de interes larg, unde poti vedea martisoare purtate la urechi, in chip de cercel, pentru simplul motiv ca purtatoarele nu au niciun fel de haine de care ar putea agata micile obiecte.

Taras Bulba (5)

Curînd, toată partea de miazăzi-apus, lo­cuită de leşi, ajunse pradă spaimei. Pretutin­deni se răspîndi aceeaşi veste: „Zaporojenii!... S-au ivit zaporojenii!...” Şi toţi cei ce erau în stare să-şi pună la adăpost viaţa, şi-o pu­neau. Toată suflarea omenească se ridică de-ndată şi se împrăştie unde văzu cu ochii, după obiceiul acelui veac lipsit de orînduire temei­nică şi de grija zilei de mîine, cînd omul nu-şi dura nici cetăţi, nici castele, ci se mulţumea doar cu un lăcaş vremelnic de paie, zicîndu-şi: „Ce să mai irosesc muncă şi bani pe căsuţă, dacă tătarii tot au să mi-o facă una cu pămîn­tul, cînd or năvăli peste noi!“ 

Nils Holgersson (35)

Kolmården

În partea de sus a golfului Brovik, la hotarul dintre Östergötland şi Södermanland, se înalţă un munte lung de câteva mile, a cărui lăţime depăşeşte o milă. Dacă şi înălţimea ar fi pe măsura lungimii şi lăţimii, muntele ar fi unul din cei mai frumoşi din lume. Dar, din păcate, această proporţie nu există.

Uneori îţi este dat să întâlneşti câte o clădire care la început a fost plănuită atât de mare, încât proprietarul nu izbuteşte niciodată s-o termine. Când te apropii de ea, îţi dai seama că are temelii solide, arcade mari şi pivniţe adânci, dar de văzut nu vezi nici ziduri, nici acoperiş, întreaga construcţie se ridică abia câteva picioare de la pământ. Călătorul care dă cu ochii de acest munte nu poate să nu se gândească la o astfel de clădire lăsată în plata domnului, întrucât nu pare a fi un munte isprăvit, ci mai degrabă o temelie de munte. 

Intrebuintari ale rotii

In 1785, pe vremea asta, la Alba Iulia erau omorati prin tragere pe roata doi dintre conducatorii rascoalei taranesti din 1784 - e vorba de celebrii Horea si Closca. Cel de-al treilea, Crisan, se spanzurase in celula lui, ca sa scape mai usor.

Conform Bisericii, Horia si Closca s-ar prea putea ca acum sa fie in Rai, in vreme ce Crisan, saracul, indura in iad pedepse cu mult mai infricosatoare decat trasul pe roata, intrucat sinuciderea este un pacat atat de mare incat cine il savarseste este ars la infinit in cazane cu smoala topita. Sa retinem acest aspect al doctrinei crestine. Intotdeauna cand citesc cate un text despre martirii primelor secole care mureau jupuiti de vii, eviscerati, decorticati, dati prin masina de tocat etc, ma gandesc cat de stranie poate sa fie invatatura asta despre sinucidere. Imi inchipui ca as fi in locul unuia dintre cei care il propovaduiau pe Cristos, ca as fi prins si pus sa ma lepad de credinta mea, altfel voi fi trecut incetisor prin stramosul device-ului din poza:

Foamea (7)

Comandorul

Astfel a trecut o săptămână de glorie şi de bucurie.

Învinsesem şi de data aceasta greutatea cea mai mare; mâncam în fiecare zi, curajul îmi creştea şi luam o iniţiativă după alta.

Lucram la vreo trei sau patru articole, care îmi secătuiau de-a dreptul bietul meu creier, răpindu-i până şi ultima scânteie, ultima idee ce se năştea înăuntrul lui. Mi se părea că merge mai bine decât înainte. Ultimul articol, la care muncisem atâta şi de care legasem mari speranţe, îmi fusese înapoiat de redactor şi îl distrusesem îndată, furios, ofensat, fără să-l mai recitesc. Voiam să încerc să colaborez pe viitor şi la un alt ziar, spre a-mi deschide mai multe posibilităţi. În cel mai rău caz, dacă nici aceasta nu mă scotea la liman, tot mă mai puteam refugia la vapoare; vasul „Norme" era ancorat în port, gata de plecare şi poate aş fi reuşit să primesc acolo de lucru până la Arhanghelsk sau ori încotro s-ar fi îndreptat. Aşa că nu eram lipsit de perspective chiar din mai multe părţi.

Nu sunt toți la fel

Una din replicile pe care le primești atunci când te apuci să critici sistemul de sănătate pentru că o soră medicală nu și-a făcut datoria decât după ce i-ai dat șpagă, ori sistemul de învățământ pentru că o educatoare ți-a maltratat copilul, este următoarea: „nu sunt toți la fel”. Eu, sincer să fiu, întotdeauna m-am mirat așa o replică. Ea îmi dovedește că în mintea celor care o formulează este o mare confuzie. Uite de ce spun asta.

Scotch la gura

Cu cateva luni in urma, am primit un mail de la conducerea scolii la care invata Maria. Textul era extrem de simplu: "I'd like to inform you that Mr Lee Johnsonov has resigned from ISHR with immediate effect. We have a cover plan in place and are looking for a permanent replacement for Mr Johnsonov . I thank him for his work as a drama teacher at ISHR and wish him and his wife all the best for the future."" A doua zi, un nou mail: "Please note that the after school activitiy “Drama Club” will be cancelled until further notice." Asta a fost tot. Mr Johnsonov, pe care copiii il cunosteau drept Mister M, era profesorul de "Drama". Un tip excelent: canta pe scena, se deghiza in fel de fel de personaje, stia pe dinafara Shakespeare si in general facea o multime de lucruri care pe copii ii incantau. So, plecarea lui a fost o mare lovitura.

Cosmonautul - o poveste a lui Ray Bradbury

Licuricii electrici zburau deasupra părului negru al mamei, luminându-i calea. Din pragul dormitorului, ea mă privi, în timp ce intram în vestibulul tăcut.

— De data asta, ai să m-ajuţi să-l reţin, nu-i aşa? mă întrebă ea.

— Cred că da, i-am răspuns.

— Te rog! De data asta nu trebuie să mai plece.

Licuricii proiectau pe faţa ei albă ţăndări de lumină fremătătoare.

— Bine, i-am răspuns după câteva clipe. Dar tot degeaba o să fie. N-are niciun rost.

Ea plecă, iar licuricii o urmară, pe circuitele lor electrice, zburând ca o constelaţie migratoare ce-i arăta drumul în întuneric. Am auzit-o spunând cu glas stins:

— Trebuie în orice caz să încercăm.

Nils Holgerson (35)

Kolmården

În partea de sus a golfului Brovik, la hotarul dintre Östergötland şi Södermanland, se înalţă un munte lung de câteva mile, a cărui lăţime depăşeşte o milă. Dacă şi înălţimea ar fi pe măsura lungimii şi lăţimii, muntele ar fi unul din cei mai frumoşi din lume. Dar, din păcate, această proporţie nu există.

Uneori îţi este dat să întâlneşti câte o clădire care la început a fost plănuită atât de mare, încât proprietarul nu izbuteşte niciodată s-o termine. Când te apropii de ea, îţi dai seama că are temelii solide, arcade mari şi pivniţe adânci, dar de văzut nu vezi nici ziduri, nici acoperiş, întreaga construcţie se ridică abia câteva picioare de la pământ. Călătorul care dă cu ochii de acest munte nu poate să nu se gândească la o astfel de clădire lăsată în plata domnului, întrucât nu pare a fi un munte isprăvit, ci mai degrabă o temelie de munte.

Carne de cal sub talpa bulgareasca

Vad ca nu se mai opreste scandalul cu carnea de cal. Zilnic sunt descoperite noi si noi locuri in Europa unde oamenii baga in ei cal crezand ca e vaca. Ultima firma care a fost depistata pozitiv e cea care aproviziona fast-food-urile de la IKEA. Prilej sa-i spun Mariei ca nu-i exclus sa fi ciugulit si noi ceva carnita de mustang, pentru ca nu era chip sa mergem la IKEA si sa nu vrea Maria sa ne oprim sa si mancam cate ceva pe-acolo. Bun prilej, cu adevarat! Poate acum sa inteleaga si ea ca gustul e inselator, ca atata amar de populatie nu poate fi hranita ca la mama acasa, cu gaina de curte etc. Si poate o sa accepte sa manance lucruri facute la noi in cuptor. Om trai si om vedea.

Stârpirea

Am întrerupt o vreme ceva mai lungă serialul „Mici întâmplări cu animale”, dintr-un motiv mai puţin obişnuit: mi s-a făcut silă, o silă absolută faţă de oamenii ăia care umblă prin păduri şi trag cu puştile în animale nevinovate. Am constatat că în multe din acele „mici” întâmplări au loc tot felul de crime, ori adevărate măceluri. Îmi aduc aminte de filmul cumplit al lui Elem Klimov, intitulat „Du-te şi vezi”. E acolo un mesaj pe care nu l-au receptat şi ucigaşii de animale. Anume, după ce sare şandramaua cu atrocităţi naziste în aer, pe o apă curgătoare încep să plutească tablouri ale liderilor hitlerişti. Pe pod stau nişte rusnaci care trag cu mitraliera în ele, aşa, ca şi cum în felul ăsta i-ar lichida chiar pe naziştii respectivi. Trag ei şi trag şi, la un moment dat, pe apă în jos încep să vină tablouri cu copii nemți. Ei bine, nu-ţi vine să crezi, dar rusnacii se opresc din ciuruială. Aşadar, nu poţi trage în copii, indiferent ai cui sunt şi indiferent ce crezi tu că o să devină.

Sfârcul bătrânei matahale

Mai tot timpul vezi câte o „ştire” de interes planetar din care poţi afla că nu ştiu ce divă, la nu ştiu ce show, a suferit un „accident vestimentar”. Te şi gândeşti - Doamne, i-o fi sfâşiat careva rochia, ori i s-au împrăştiat cristalele Svarovski pe duşumele. Când colo, ce să vezi? Diva a făcut o mişcare greşită şi de sub haine i-a fost eliberat un sfârc. Da domne, un sfârc. Niciodată nu se întâmplă să i se vadă vreun neg din zona inghinală, ori pata vascularizată de pe vreo coapsă. Nicidecum. Întotdeauna, cu multă precizie, lumea aflată acolo, la spectacol, are prilejul să vadă un sfârc. Şi cei interesaţi au avut parte de tot felul de sfârcuri: ale lui Jennifer Lopez, ale lui Naomi Campbell etc. Ultima vedetă care a „păţit-o” a fost Mariah Carey.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(42)

Portrete de metrese

Într-un budoar de bărbaţi, adică într-un fumoar alături de-un tripou elegant, patru oameni fumau şi beau. Nu erau nici tocmai tineri, nici tocmai bătrîni, nici frumoşi, nici urîţi, bătrîni sau tineri; aveau însă acea distincţie nu de nerecunoscut a veteranilor bucuriei, acel nu ştiu ce indescriptibil, acea tris­teţe rece şi batjocoritoare care spune limpede: „Am trăit din plin şi căutăm ce-am putea iubi şi preţui”.

Unul dintre ei aduse vorba despre femei. Mai filozofic ar fi fost dacă nu vorbea deloc; dar sunt oameni de spirit care, după băutură, nu dispre­ţuiesc conversaţiile banale. Cel care vorbeşte e ascultat atunci cum s-ar asculta o muzică de dans.

De-ale lui Zoscenko (48)

Legături periculoase

Femeia modernă nu poate suferi diminutivele. Nu-i place cînd i se spune „guriţă”, „mînuşiţe” sau „picioruşe”.

Se supără. Ba chiar din pricina asta se poate produce şi o ruptură. Aşa cred, cel puţin.

O persoană mi-a spus-o:

— Pe naiba, picioruşe! Eu — zice — port sandale numărul patruzeci şi unu şi dumneata îi dai mereu cu prostiile astea! Dumneata — zice — mă nenoroceşti cu sentimentalismul ăsta idiot.

Ca să fiu sincer, auzind una ca asta, am ră­mas perplex.

Taras Bulba (4)

       A doua zi, Taras Bulba ţinu sfat cu noul hatman al oştirii, cum să-i facă să-i ridice pe zaporojeni la o faptă de arme. Hatmanul era un cazac bătrîn şi deştept, cunoştea cu de-amănuntul firea zaporojenilor şi dintr-un început aşa grăi: „Nu se cade să călcăm legămîntul; nu se cade şi pace!“ Dar după ce tăcu o vreme, adăugă: „Las’ că facem noi într-alt chip: legămîntul n-o să-l călcăm, da’ născocim şi noi ce putem! Numai să se adune mulţimea! Dar nu din porunca mea, ci numai din bunăvoia lor. Cred că te pricepi ce trebuie să faci... Ei, şi-atunci dregătorii şi cu mine o să venim într-un suflet în piaţă, de parcă n-am şti nimic.“

Foamea (6)

Unchiul

Afară bătea soarele; se făcuse ora zece şi în piaţa Youngstorvet circulaţia era iarăşi normală. Încotro s-o apuc? Caut manuscrisul în buzunar: la ora unsprezece voiam să încerc să vorbesc cu redactorul. Mă opresc un moment la balustradă şi urmăresc pulsaţiile vieţii de jos; între timp, hainele începură să mi se usuce. Foamea apăruse din nou, rozându-mă în piept, provocându-mi tot mai des împunsături dureroase. Oare într-adevăr nu mai aveam nici un prieten la care să pot apela? Încerc să-mi amintesc de cineva care să-mi împrumute zece 0re, dar nu găsesc pe nimeni. Altfel, era o zi splendidă; soare strălucitor şi lumină multă în jurul meu; cerul stătea suspendat ca o mare albastră deasupra munţilor Lier...