Iesirea

Vreau sa ies.
Nu stiu de unde sau din ce vreau sa ies.
Nu stiu unde as putea ajunge daca as iesi.
Putin imi pasa cum arata iesirea. 
N-am habar daca a izbutit cineva, undeva, candva, sa iasa.
Nu ma intereseaza daca ma voi intalni cu cineva acolo.
Nu am nici macar idee daca se poate iesi.
Nu stiu de ce ar fi mai bine sa ies decat sa nu ies.
Nu stiu daca odata iesit voi mai putea sa intru inapoi.
Nu stiu daca nu cumva, odata iesit, voi vrea sa ies si de acolo unde voi fi ajuns.
Nu am niciun motiv sa cred ca daca voi iesi voi mai ramane eu insumi.
Nu ma cheama nimeni sa ies, nu mi-a povestit nimeni niciodata despre iesire. N-am citit despre ea, n-am vazut-o in filme, nu mi s-a aratat cand eram in vis, in transa ori sub efectul vreunor substante.
Nu stiu decat un singur lucru: vreau sa ies. Trebuie sa ies, a nu iesi este mai mult decat pot eu suporta.
Si nu, nu vreau sa intru. Stiu ca nu poti iesi fara ca in acelasi timp sa intri, dar pe mine intrarea nu ma intereseaza. Eu vreau doar sa ies.

O poveste dedicata lui Bob Dylan

Încotro pleci? De unde vii?

                                                                                               Pentru Bob Dylan

O chema Connie. Avea cincisprezece ani şi obiceiul repezit, nervos, ca un suspin de râs, de a-şi întinde gâtul aruncând o privire scurtă în câte o oglindă, sau de a cerceta feţele oamenilor vrând să se încredinţeze că a ei arată bine. Maică-sa, căreia nu-i scăpa nimic pentru că le ştia pe toate, şi care nu prea mai avea de ce să se privească în oglindă, găsea mereu în asta un motiv să o cicălească. «Nu te mai zgâi atâta la mutra ta. Ce e-n capul tău? Aşa frumoasă te crezi?» o certa ea. Ascultând învinuirile cunoscute demult, Connie îşi înălţa sprâncenele şi ochii ei străbăteau prin maică-sa, către o imagine nouă, tot a ei, exact aşa cum arăta în momentul acela: se ştia frumoasă şi asta îi ajungea. Şi maică-sa fusese frumoasă, judecând după fotografiile la minut din vechiul album, dar frumuseţea i se stinsese şi acum era mereu pe urmele lui Connie.

Mici intamplari cu animale (153)

Cuibul de vrabie

Am trecut prin împrejurimile gării Braşovului curînd după ce a fost distrusă de bombardamentul din aprilie 1944. Gîndu­rile, impresiile, pornirile şi sentimentele se îmbulzeau alături de caleidoscopul prăpădului care se înfăţişa în sute de forme înaintea ochilor îngroziţi. În urmă, tot ceea ce simţeam şi gîn­deam era mai încîlcit decît mormanul de moloz, lemnărie, mo­bilă sfărîmată şi zdrenţe, care odinioară erau case unde trăia, cu bucurii şi cu necazuri, cîte o familie de oameni.

Se ridică din faţa mea o vrabie cu o pană în cioc. O petrec din ochi. Cine ştie la ce depărtare îşi are cuibul şi a venit toc­mai aici, hoaţa, unde a aflat că e mare belşug de pene răspîn­dite din pernele pe care îsi aplecau oamenii capetele trudite. Vrabia dispare repede după colţul unei case fără acoperiş, cu ochii ferestrelor goi, înholbaţi şi încercănaţi de urmele fumului. După cîteva clipe pasărea coboară iarăşi în drum, alege alt fulg de pană şi zboară grăbită pe aceeaşi cale.

O poveste a lui Voltaire (4)

Invidiosul

Zadig vru să-şi aline cu ajutorul filosofiei şi al prieteniei necazurile pe care i le făcuse soarta. Într-o mahala a Babilonului el avea o casă mobilată cu gust şi în care adunase toate lucrurile frumoase şi toate plăcerile vrednice de un om cumsecade. Dimineaţa, biblioteca lui era deschisă tuturor savanţilor; seara, masa lui era pusă pentru lumea aleasă. Dar îşi dădu seama în curând cât de primejdios sunt savanţii. Odată se iscă o mare ceartă cu privire la o lege a lui Zoroastru, care te oprea să mănânci carne de grifon.

— Cum să opreşti grifonul, când acest animal nici nu există? spuneau unii.

— Trebuie să existe, spuneau alţii, pentru că Zoroastru nu îngăduie să-l mănânci.

Zadig voi să-i împace şi le spuse:

Femeia de lemn a lui Flaubert

Un suflet curat

I Cincizeci de ani la rând cucoanele din Pont l'Évêque o pizmuiră pe doamna Aubain pentru slujnica ei, Félicité. În schimbul simbriei de o sută de franci pe an, aceasta îi gătea şi îi deretica, îi cosea, spăla, călca, ştia să înhame calul, să îndoape păsările, să bată untul şi rămânea credincioasă stăpânei sale care nici măcar nu era o persoană prea simpatică. Doamna Aubain se măritase cu un tânăr frumos dar fără avere, care murise la începutul anului 1809, lăsând-o cu doi copii mici şi o groază de datorii. Drept care ea îşi vându proprietăţile, cu excep­ţia fermei de la Toucques şi a celei de la Geffosses, ale căror venituri se ridicau la cel mult 5 000 franci, şi se mută din casa de la Saint-Melaine în alta mai puţin costisitoare, care aparţinuse strămoşilor ei şi se afla în spatele halelor.

Antonescu si homosexualii

Ultimul subiect care incinge spiritele romanilor este modificarea constitutiei la capitolul "Familia". Iata care este punctul nevralgic: in actuala constitutie, Art.48 Al.1 suna astfel: "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor", iar in proiectul noii constitutii, fraza citata se modifica dupa cum urmeaza: "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor".

Asadar, daca noua constitutie va  fi adoptata, termenul de "soti" se va inlocui cu "barbat si femeie", impiedicandu-i pe homosexuali sa se casatoreasca, pentru ca o lege care le-ar permite asa ceva va fi automat neconstitutionala. 

Lumea pierduta (7)

Da, mâine vom dispărea în necunoscut...

Nu vreau să-i plictisesc pe cei cărora le va parveni această povestire cu o dare de seamă a luxosului nostru voiaj pe vaporul companiei Booth, nici nu vreau să vorbesc despre popasul nostru de o săptămână la Para (afară de faptul că aş dori să-mi arăt recunoştinţa faţă de Compania Pereira da Pinta, pentru preţiosul concurs pe care ni l-a dat în ce priveşte completarea echipamentului). Ţin totuşi să spun, în treacăt doar, câteva cuvinte despre călătoria noastră fluvială pe o apă înceată, largă, de culoarea argilei, pe un vapor cu aburi care era ceva mai mic decât cel care ne purtase peste Atlantic... 

Somnul de veci (18)

OPTSPREZECE

Ohls se uita în jos la băiat. Băiatul stătea pe sofa, sprijinindu-se cu umărul de perete. Ohls îl pri­vea tăcut, cu sprâncenele lui albe zburlite, ţepene şi rotunde, ca micile perii pe care reprezentantul Casei Fuller Brush le face cadou clienţilor drept reclamă.

— Recunoşti că l-ai împuşcat pe Brody? îl în­trebă Ohls.

Cu o voce înfundată, băiatul repetă înjurătura lui preferată. Ohls suspină şi se uită la mine.

— Nu-i nevoie să recunoască. Am revolverul lui, i-am spus.

— Pentru Dumnezeu, aş vrea să fi primit câte un dolar de fiecare dată când am auzit asta. Ce găseşti aşa de nostim?

Drama unui om, povestita de Stefan Zweig

Uliţa sub clar de lună 

     Vasul întârziase din pricina unei furtuni şi abia seara târziu acostase în micul port francez. Astfel, pierdusem trenul de noapte pentru Germania. A trebuit deci să aştept o zi într-un loc străin, să petrec o seară care nu oferea altă atracţie decât o melancolică „orchestră de femei” într-un local periferic sau o conversaţie monotonă cu tovarăşi de drum cu totul întâmplători. Aerul din mica sală de mâncare a hotelului, gras de untdelemn şi îmbâcsit de fum, mi se părea insuportabil şi cum aveam încă pe buze suflarea curată a mării cu sarea-i răcoroasă, simţeam îndoit impuritatea lui tulbure. Am ieşit, aşadar, şi am mers la întâmplare de-a lungul străzii largi şi luminate, până într-o piaţă, unde cânta o muzică a Gărzii Naţionale, şi apoi mai departe, în mijlocul unui torent de lume care se mişca molcom. 

Faceti-va bine (264)

Salata verde

Denumire ştiinţifică: Lactuca sativa.

Denumiri populare: marole, lăptucă.

Prezentare. Salata verde este o erbacee legumicolă, foarte cunoscută pentru frunzele sale utilizate în diverse salate. Face parte din familia compozitelor şi este cultivată încă din Antichitate. şi tot de atunci este cunoscută şi ca plantă medicinală. Există mai multe specii de salată verde, toate având proprietăţi medicinale asemănătoare. Pentru aplicaţii medicinale se folosesc frunzele şi seminţele de salată verde. Frunzele se consumă ca atare sau se prepară sub formă de suc, decoct, cataplasme, loţiuni. Din seminţe se prepară infuzie şi decoct.

Numere si litere in scandalul santajului

Intrucat marea agitatie a momentului e legata de trustul de presa al Varanului Felix si de acuzatiile de santaj la adresa directorului Antenelor - Sorin Alexandrescu, m-am gandit ca n-ar fi rau sa vedem ce mai zice Gematria - de fapt ce mai zic literele si cifrele, care, cum am mai precizat, joaca un mare rol in viata fiecaruia dintre noi. Asadar, sa incepem.

Intai de toate, o sa va arat de ce 17 este numarul Varanului.

Musuroiul arivistilor

Exista pe Facebook o pagina intitulata "Alaturi de presedintele nostru". Ea a fost lansata de cei din grupul care avea sa infiinteze ulterior Miscarea Populara. Oamenii astia stau grupati in jurul lui Traian Basecu si vor sa se foloseasca, in viitorul mai mult sau mai putin apropiat, de capitalul lui politic. 

Fiind si eu un sustinator al lui Basescu (chiar daca i-am cerut demisia atunci cand a dat tara pe mainile USL), m-am inscris in comunitatea respectiva si am citit, constant, mesajele de acolo. 

Acum cateva zile, cativa membri ai grupului de sustinatori s-au gandit sa organizeze o intalnire cu Basescu, pentru discutii. O initiativa interesanta. Fiind, insa, vorba despre mii de oameni, s-a ivit in mintile organizatorilor problema trierii celor care ar fi dorit sa vina la intalnire. Si atunci ce s-au gandit ei? Sa puna o intrebare si sa ii aleaga pe cei care raspund corect. Iata cum suna anuntul postat pe Facebook:

Trei milenii de umor (23)

Anton Bacalbaşa a publicat în ziarul „Epoca” o scrisoare des­chisă adresată lui Caragiale. În final, a adăugat următorul „post scriptum": „Vino deseară să prînzim împreună tot ca ieri, la „Andrei". Cu o singură condiţie: nu mai vreu să fiu păcălit. Plătesc eu mîncarea şi tu băutura".

Zi de primăvară timpurie, ora de prînz, cînd cafenelele s-au golit. La o masă, Alberto Moravia îşi cizelează romanul „La Noia“,  înainte de a fi predat editurii. În spatele său, la o masă apropiată, o tînără pereche se giugiuleşte. Scriitorul aude ur­mătorul dialog: 

Copii surprinsi de Gloria Baker Feinstein

O poveste a lui Voltaire (3)

Câinele şi calul  

Zadig simţi că întâia lună de căsătorie, aşa cum scrie în cartea Zend(1), este luna mierii, şi că luna a doua este luna pelinului. Nu trecu mult timp şi el fu silit s-o alunge pe Azora, cu care era din ce în ce mai greu de trăit, şi îşi căută fericirea în studiul naturii. „Nimeni nu-i mai fericit, spunea el, decât un filosof care citeşte în cartea aceasta mare pe care Dumnezeu a pus-o sub ochii noştri. Adevărurile pe care le descoperă sunt ale lui; îşi nutreşte şi îşi înaltă sufletul; trăieşte liniştit; nu se teme de oameni şi scumpa lui soţie nu vine să-i taie nasul.“

Infinitul monstruos

În dimineaţa asta am fost asaltat, în timp ce preparam cafeaua, de ideea perfectei şi destructivei absurdităţi a infinitului. Am realizat că Dumnezeu, care este bun, nu putea să creeze ceva atât de evil cum este infinitul. Monstruozitatea acestui concept este cumplită. Cum poţi accepta că există ceva în faţă căruia orice-ai face tu, orice-ar face oricine, orice-ar face omenirea, nu are nicio importanță? Pentru că exact aşa stau lucrurile: raportat la eternitate, orice durata de timp este, practic, nulă. Dacă trăieşti 80 de ani sau 500, faţă de timpul infinit viaţa ta este la fel de scurtă. Dacă ceva ar exista timp de câteva sute de mii de miliarde de milenii, în raport cu eternitatea acel ceva ar exista la fel de mult cât o vrabie. Strădaniile noastre de a face ceva durabil sunt vane: orice-am construi va dispărea cândva şi va fi înghiţit de infinitul ocean al timpului. Se poate imagina ceva mai îngrozitor? Putea Dumnezeu să construiască o asemenea monstruozitate?

Faceti-va bine (263)

Ruscuţa de primăvară

Denumire ştiinţifică: Adonis vernalis.

Prezentare. Ruscuţa de primăvară este o mică plantă perenă, cu o înălţime de maximum 40 cm. Face parte din familia ranunculaceelor. Rădăcinile au o conformaţie fibroasă, iar frunzele sunt sesile, penat-sectate. Ruscuţa înfloreşte în lunile aprilie şi mai. Florile sunt solitare, galben-aurii, lucioase. Planta poate fi culeasă de pe păşuni, fâneţe, terenuri frământate, locuri lăsate în paragină. Valoare medicinală au florile, din care se prepară infuzie şi tinctură.

Din povestile lui Jack London (7)

Drumul sorilor

Sitka Charley îşi fuma pipa şi se uita, gânditor, la o gravură din „Gazeta Poliţiei” de pe perete. De o jumătate de oră o privea neîncetat, şi tot de o jumătate de oră îl supravegheam atent. Ceva îl stârnea. Orice ar fi fost, merita să fie aflat. Indianul acela trăise o viaţă lungă şi plină de evenimente, făcuse o mulţime de isprăvi, plecase dintre ai săi şi se considera un alb, mai ales ca mod de gândire. Cum spunea el, venise la căldură, se aşezase la focul nostru şi devenise unul dintre ai noştri. Nu învăţase să scrie şi să citească, dar avea un vocabular remarcabil. Ceea ce te impresiona cel mai mult era însă modul în care vedea lucrurile şi în care acţiona, ca un alb.

Eprubete, lamele, retorte

Zilele trecute, stand de vorba pe Facebook cu o prietena din Sinaia, mi-a spus ca m-a vazut la Colegiul Cantacuzino - fostul Liceu Industrial. "Te-am vazut astazi la festivitatea de inchidere a anului scolar la cls a XII a la Colegiu" - asa mi-a spus. Primul impuls a fost sa-i raspund ceva de genul "poate duhul meu sa fi fost pe-acolo". Apoi m-am gandit ca e o gluma, ori ca vreunul dintre parintii elevilor seamana foarte bine cu mine. Dar nu era nimic din toate astea. "Copiii premiati au primit culegerea ta cu multimi", m-a lamurit prietena mea. 

Oh, ce intamplare! Cartea mea despre multimi, publicata in 2006, inca mai traieste! Inca mai citesc unii oameni din ea! Nu ca e fantastic?

  Coperta1                                     Coperta2

A doua pierdere a copilului

Azi s-a petrecut a doua pierdere a copilului meu. Prima a fost in 2004, in Tunisia si o sa povestesc despre ea in curand. Acum insa va spun ce s-a intamplat aici, la Hanovra.

La ora 15:15 am ajuns la scoala si m-am pus s-o astept pe Maria, care de obicei apare pe la 15:30. Stiam ca luni se duce la sport dupa ore, mai precis la badminton. Dar in ultima vreme n-a mai fost, asa ca nu stiam ce-are de gand sa faca. Telefon nu mi-a dat, drept care m-am dus s-o astept as usual, dupa terminarea orelor. Mi-am zis ca nu-i bai daca ramane la badminton, in ora aia as fi putut sa ma duc sa cumpar paine si alte maruntisuri. 

O curte a scolii