Faceti-va bine (292)

Sparanghelul

Denumire ştiinţifică: Asparagus officinalis.

Prezentare. Sparanghelul este o plantă legumicolă perenă. Întâlnit sub formă cultivată, dar şi în flora spontană – prin luminişuri de păduri, tufărişuri, fâneţe – sparanghelul face parte din familia liliaceelor. Trăieşte între 10 şi 20 de ani. Sparanghelul are un rizom puternic, pe care apar mugurii din care cresc lăstari. Din acest rizom cresc şi rădăcinile, care sunt dezvoltate, cărnoase, consistente. Frunzele au forma unor solzi lucioşi. Ramurile sparanghelului, de culoare verde, filiforme, au funcţie de asimilare. 

Un Dumnezeu rău

Un om are un copil. Îl creşte până la vârsta la care înţelege ce e viaţa, ce e societatea, ce-s legile, ce-i bine şi ce-i rău etc după care îi spune aşa: "Fiule, tu trebuie să faci următoarele lucruri - a, b şi c şi este foarte important să nu le faci pe celelalte - e, f şi g. Dacă faci ce-ţi spun eu, o să-ţi fie bine şi o să te răsplătesc cu toate bunătăţile posibile. Dacă însă nu faci cum zic eu, o să te pedepsesc cu cele mai grele şi înspăimântătoare pedepse, până la sfârşitul zilelor tale".

Asta pățești dacă ajungi în iad. La infinit.

Trei milenii de umor (28)

Aristip trăia la curtea unui tiran, acolo unde se afla şi adver­sarul său de idei, Diogene. Ultimul executa cu plăcere diferite munci casnice, de cîte ori era solicitat la curte. Surprinzîndu-l într-o zi pe Diogene curăţînd fructe, Aristip i-a spus că aceasta este o muncă josnică, demnă de sclavi.

—    Te înşeli, a răspuns liniştit Diogene. Dacă înveţi să cureţi fructe, nu mai trebuie să te laşi scuipat de nici un tiran!

—    Dacă ai învăţat temeinic cum să te porţi cu oamenii — i-a întors vorba Aristip — n-ai nevoie de ştiinţa ta de-a curăţa fructe!

Un filozof l-a oprit pe Temistocle şi l-a întrebat:

—    Dacă zeii ţi-ar da voie să alegi, ce-ai vrea să fii, Ahile sau Homer?

Fără să stea prea mult pe gînduri, învingătorul perşilor a răs­puns:

—    Iar voi ce-aţi vrea să fiţi? Învingătorii jocurilor olimpice sau toboşarii care anunţă cetăţii intrarea triumfală a campio­nilor?

Tortura aluatului

Zilele trecute mi-am amintit de sărățelele pe care le mâncam în vremea lui Ceașcă. Oriunde mergeam, pe unde eram invitat, apărea ca la comandă o farfurie cu sărățele, unele bune, altele foarte bune, altele excepționale. Alături de ele - farfuria cu fursecuri. Oh, ce vremuri! Făcându-mi-se mare poftă de respectivele delicatesuri, am pus, ca omul, o întrebare pe Facebook: „are cineva să-mi dea o rețetă de sărățele din alea meseriașe?” Am primit vreo două răspunsuri, încă mai aștept și altele promise. Dar ce să vezi, o prietenă din America mi-a spus cam așa: „dacă vrei sărățele, te duci frumușel la magazinul din colț și le cumperi de acolo; dacă ești mai pretențios, cumperi numai aluatul și-ți prepari sărățelele din el”. Merci, dar asta știam și eu, mi-am spus. Apoi însă prietena din America a continuat: „dacă, însă, îți ții nevasta în sclavie, uite-aici o rețetă de aluat făcut în casă". Ei bine, rețeta aia de aluat este cel mai complex lucru care poate fi întâlnit într-o bucătărie obișnuită - asta e părerea mea. Iată rețeta: cine are chef s-o facă, s-o facă. Apoi să-mi spună și mie cum a fost.

Mici intamplari cu animale (166)

O întîlnire nocturnă

Dintre sălbăticiunile de la noi, căprioara se adaptează cel mai uşor. Îşi schimbă uşor mediul si îşi adaptează curînd acestuia modul de viaţă. Trăieşte şi în brădetul din muntele înalt, dar şi în cîmpia întinsă cu terenuri agricole, aici avînd nevoie doar de mici pădurici sau boschete în care să se poată retrage. Sunt chiar şi căprioare care trăiesc statornic în cîmp deschis. Cu vecinătatea omului, cu umblările şi născocirile lui de asemenea se obişnuieşte curînd, după ce vede că nu-i sunt primejdioase. Cînd trece trenul duduind printr-un teren cu căprioare, călătorii de la fereastră se încîntă adeseori văzînd animalele gingaşe care stau foarte aproape de linia ferată şi privesc liniştite cum goneşte prin preajma lor monstrul de fier, cu zgomot asurzitor, împroşcînd fum şi abur şi scîntei. S-au obişnuit cu el: nu le face nici un rău, de ce s-ar speria şi ar fugi întrerupîndu-şi păşunatul? S-au împăcat şi cu automo­bilele şi cu farurile lor orbitoare.

Micul print (9)

      Cred că micul prinţ, când a fugit de-acasă, s-a slujit de pribegirea unor păsări călătoare. În dimineaţa plecării, a făcut o mare rânduială pe planetă. A curăţat cu grijă hornurile vulcanilor activi. Avea doi vulcani activi. Numai buni pentru a-şi încălzi gustarea de dimineaţă. Mai avea şi un vulcan stins. Însă, după cum spunea el: „Nu se ştie niciodată!” Aşa încât a curăţat deopotrivă şi vulcanul stins. Vulcanii, dacă sunt bine curăţaţi, ard domol şi liniştit, fără erupţii. Erupţiile vulcanice sunt ca focurile care răbufnesc pe horn. De bună seamă, noi, cei de pe Pământ, suntem mult prea mărunţi pentru a ne curăţa vulcanii. De aceea ne şi pricinuiesc o mulţime de neajunsuri.

Faceti-va bine (291)

Spanacul

Denumire ştiinţifică: Spinacia oleracea.

Prezentare. Spanacul, întâlnit în culturi, este o plantă anuală, uneori bienală. Erbacee legumicolă, spanacul provine din Orient şi face parte din familia chenopodiaceelor. Are o rădăcină fusiformă şi o tulpina dreaptă, care nu prea trece de 30 cm înălţime. Frunzele spanacului – partea comestibilă, hrănitoare, dar şi medicinală – au peţiolul lung, formă de săgeată şi oval-alungită, sunt cărnoase şi au culoarea verde închis. Frunzele de spanac se folosesc în bucătărie, pentru consum curent. Pentru preparate medicinale se recoltează nu numai frunzele, ci şi seminţele. Frunzele se consumă sub formă de preparate alimentare, de salate sau de suc, iar din seminţe se obţine o infuzie sau un decoct.  Naturiştii nu recomandă fierberea frunzelor de spanac, toate proprietăţile lui păstrându-se numai în stare crudă. 

Gelsomino in tara mincinosilor(13)

In ţara unde minciunii-i umblă plugurile, adevărul e ca beteşugurile

     Am lăsat-o pe mătuşa Pannocchia în uşa casei sale, să asculte primele mieunaturi ale mîţelor, fericită ca un adevărat muzician peste care a dat norocul să descopere o simfonie necunoscută a lui Beethoven, ce ză­cea ascunsă de o sută de ani într-un sertar. Am lăsat-o pe Romoletta în momentul în care — după ce-i arătase Şchioapei drumul spre mansarda lui Bananito — se întorcea şi ea în fuga mare acasă.

    

O poveste cu Smaranda a lui Fănuş Neagu

Ploaie de vară cu peştişori roşii

În iunie, a treia lună de când îi fugise fata cu lemnarul Chivu Pătraşcu din Gorganul-tătarului, Grigore Cearcănu din Măgura hotărî că sosise vremea socotelilor.

-  Sus, îl strigă el pe Voinea, feciorul cel mic, şi hai să-i scoatem Smarandei apa de mare din urechi, iar pe lemnar să-l prăjim în ulei.

Porniră spre fundul curţii, ca să iasă în stepă printr-o ruptură a gardului. Într-o căruţă ruptă, dar cu coviltirul întreg, uitată lângă gardul de mărăcini din timpuri surde, două fetiţe din vecini împleteau coroniţe din albăstrele, rapiţă galbenă şi roşcuţă roşie.

-  Nea Grigore, îl strigă Călina, cea cu părul negru, răcusit în inele, Roxana nu mă crede că atunci când eraţi mici ca noi, bunicul meu fugea pe ape.

O poveste a lui Voltaire (21 - final)

Ghicitorile

Zadig, ieşit din fire ca un om lângă care a căzut trăsnetul, mergea în neştire. Sosi în Babilon în ziua când cei care se luptaseră în arenă se adunaseră în vestibulul palatului ca să ghicească ghicitorile şi să răspundă la întrebările marelui mag. Toţi cavalerii veniseră, afară de cel cu platoşă verde. Îndată ce Zadig intră în oraş, norodul se adună împrejurul lui; ochii nu se mai săturau să-l privească, buzele să-l laude, inimile să-i ureze domnia. Invidiosul îl văzu trecând, se cutremură şi întoarse capul. Norodul îl duse pe braţe până la locul adunării. Regina, care află de sosirea lui, fu cuprinsă de teamă şi de speranţă. Neliniştea o rodea: nu pricepea nici de ce Zadig era fără arme, nici de ce Itobad purta platoşa cea albă.

Grohăieli în franceză

În România, televiziunile sunt împărţite pe căprării, după cum bate vântul politicii. Unele posturi sunt cu puterea, altele cu opoziţia. Şi în fiecare parte găseşti indivizi de tipul one-man show, care se ocupă cu spurcatul părţii adverse. La trustul Varanului, el lider maximo la înjurat şi manipulat este Mircea Badea. Dincoace, capo di tutti capi e Radu Banciu. Aşa încât românul adevărat, pasionat, implicat, are de ales între cei doi. Sincer să fiu, a fost o vreme când mă uitam şi colo şi colo, nu de alta dar un om informat trebuie să ştie de toate. Până la urmă, după ce mi s-a făcut greaţă de Badea şi societatea lui (Gâdea, Grecu şi celelalte scolopendre), am rămas la Banciu. În fond, omul e mai altfel, puţin mai aşezat, vorbeşte ca un ardelean, înjură numai un sfert din emisiune, în rest bate câmpii pe teme culturale, sociale, erotice, prezintă câte o carte, arată câte un cur de VIP, scoate limba ca Miley Cyrus, grohăie, citează în franceză, blesteamă. Un adevărat om-orchestră. Aşa că, repet, m-am obişnuit să mă uit seara la Banciu.

Trei milenii de umor (27)

—  Luaţi-vă manuscrisul, a zis redactorul unei rubrici de specialitate al unui ziar. Operaţi modificările conform punc­telor mele de vedere. Apoi veniţi mîine din nou.

—   Dacă mîine va fi un alt redactor, cu alte puncte de vedere? — a întrebat autorul.

—   Fiţi liniştit, a venit răspunsul. Mîine am să fiu tot eu, dar cu alte puncte de vedere.

Despre formalismul unor răspunsuri „competente" practicate de unele reviste, zise de „specialitate”. La redacţie soseşte o scrisoare: „Am încercat să creştem găini de rasa Sussex. Am păstrat şi-am aplicat toate prescripţiunile specialiştilor englezi. Cu toate acestea în fiecare zi găsim găini cu capul în nisip şi cu picioarele în sus. Ce au?”

După douăzeci de zile abonaţii au primit următorul răspuns laconic: „.Sunt moarte!“

Micul print (8)

Aveam, în scurtă vreme, să  cunosc această floare mai în amănunt. Pe planeta micului prinţ crescuseră dintotdeauna flori ca toate florile, împodobite doar cu câte o singură cunună de petale, şi care se mulţumeau cu foarte puţin loc, şi care nu supărau pe nimeni. Răsăreau de dimineaţă, printre ierburi, şi pe urmă, seara, se stingeau. Aceasta însă încolţise într-o bună zi dintr-o sămânţă adusă de nu se ştie unde, iar micul prinţ luase foarte îndeaproape seama la creşterea mlădiţei celei noi, care nu se asemuia prin nimic cu celelalte mlădiţe.

O poveste a lui Voltaire (20)

Pustnicul

Cum umbla el aşa, întâlni un pustnic cu o barbă albă şi venerabilă, care îi ajungea până la brâu. Ţinea în mână o carte din care citea cu luare-aminte. Zadig se opri şi îi făcu o închinăciune adâncă. Pustnicul îi răspunse cu un aer atât de măreţ şi de blând, încât Zadig vru să stea de vorbă cu dânsul. Îl întrebă ce carte citeşte.

— Asta e cartea sorţii, spuse pustnicul; vrei să citeşti puţin?

Şi puse cartea în mâinile lui Zadig, care, deşi cunoştea mai multe limbi, nu putu să înţeleagă nici măcar o literă. Asta îl făcu şi mai curios.

Mici intamplari cu animale (165)

Am văzut de departe mîţa care ieşise la braconat. Cum căuta printr-o trifoişte cosita de curînd venind spre mine, am rămas nemişcat pînă va ajunge la o distanţă bună pentru cara­bina mică pe care o aveam. A observat ceva. S-a tupilat una cu pămîntul, din capul coborît privea ţintă, apoi a încercat să se furişeze încet, tîrîndu-se, lucrînd cu picioarele mărunt şi ascunse sub burtă. Se oprea cîteodată, rămînea nemişcată, numai vîrful cozii îi tremura în agitaţie. Pornea iar cu multă grijă pînă să se apropie pentru săriturile de moarte. 

Faceti-va bine (290)

Sovârful

Denumire ştiinţifică: Origanum vulgare.

Denumiri populare: busuioc de pădure, trifoişte.

Prezentare. Sovârful este o erbacee perenă a cărei înălţime, la maturitate, nu trece de 60 cm. Face parte din familia labiatelor. Tulpina sovârfului este dreaptă şi păroasă, cu nişte ramificaţii în partea superioară ce poartă pe ele florile. Acestea au culoare rozalie spre roşu, uneori fiind şi de culoare albă. Înflorirea se desfăşoară pe tot parcursul verii. Sovârful, plantă aromatică şi meliferă, creşte în flora spontană de la marginea pădurilor, pe pajişti, pe marginea drumurilor şi a căilor ferate, pe fâneţe.  Planta aceasta şi-a câştigat de multă vreme locul ei în bucătărie şi are şi o valoare medicinală deja recunoscută. Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile tinere cu tot cu flori.  

Gelsomino in tara mincinosilor(12)

Şchioapa citeşte ziarul ca pe-o carte şi ultima pagină o tulbură foarte

Bananito ieşi devreme, încotoşmănat cu pensule, pînze şi entuziasm, nerăbdător să arate tuturor priceperea sa. Gelsomino mai dormea încă, dar Şchioapa îl însoţi o bucată de drum, dîndu-i poveţe de folos:

—  Pictează flori şi vinde-le: sunt sigură că te vei întoarce acasă cu o grămadă de bani falşi, fără de care în această ciudată ţară nu e de trăit. Fă însă flori care  nu-s de sezon, fiindcă pe celelalte lumea le poate găsi la florărie. Şi încă ceva: nu zugrăvi şoricei, pentru că doamnele se înspăimîntă de dînşii. Asta ţi-o spun spre binele tău: mie, dimpotrivă, mi-ar conveni de minune.

Blestemul uselistilor

Faptele sunt urmatoarele: in 2012, sub conducerea lui Dan Voiculescu, PSD si PNL au incercat o lovitura de stat, vizand debarcarea lui Basescu si preluarea controlului absolut asupra tuturor institutiilor statului. Scopul final: rezolvarea favorabila a dosarelor de coruptie ale lui Voiculescu, Dragnea etc. Lovitura de stat nu a reusit datorita interventiei UE si SUA si, in ultima instanta, datorita Curtii Constitutionale. Astazi, avem prilejul sa vedem ce s-ar fi intamplat in mod constant in Romania daca puciul lui Voiculescu ar fi reusit. 

Bani de la prieteni

Un principiu pe care este esential ca omul sa-l urmeze in viata este cel care spune ca nu trebuie nici sa ceri bani cu imprumut de la prieteni si nici sa nu le dai daca-ti cer. Sigur, exista exceptii. Se intampla, uneori, sa fii cu un prieten intr-un magazin, el sa vada un lucru pe care il cauta de multa vreme, sa vrea sa si-l ia numaidecat dar sa nu aiba niciun ban in buzunar. Sigur ca atunci ii dai suma de care are nevoie, pentru ca de la magazin mergeti impreuna la banca, el scoate banii si ti-i restituie. Sunt destule astfel de exceptii.

O poveste a lui Voltaire (19)

Luptele

Regina fu primită în Babilon cu dragostea pe care lumea o are totdeauna faţă de o prinţesă frumoasă care a îndurat necazuri. Babilonul părea atunci că s-a mai liniştit. Prinţul Hyrcaniei fusese omorât într-o luptă. Babilonienii, învingători, hotărâră ca Astarte să se mărite cu acela care va fi înălţat rege. Ei nu voiau ca cea mai înaltă slujbă din lume, care era aceea de soţ al Astartei şi rege al Babilonului, să atârne de sforării şi de tertipuri. Toţi jurară că vor înălţa rege pe cel mai viteaz şi mai înţelept.