duminică, 5 august 2012

Mici intamplari cu animale (65)

Prin fundul grădinii curgea un iaz care purta două mori. Malurile erau îmbrăcate în frînghie de sălcii, plopii bătrîni îşi ridicau coarnele în înălţime. In zăduful verii, cînd aveam răgaz, stăteam bucuros cu cartea pe o băncuţă la umbră. Era loc ferit, deasupra apei se trăgea şuvoi de aer răcoros, şopoteau valurile, susura frunza fără alinare a plopilor, prin tufărie umblau păsările zăvoaielor. Cartea mi se cobora adeseori pe genunchi, eram ademenit de cîte o mică scenă din viaţa palmei de lume din jurul meu. Într-unul din ceasurile acestea plăcute, s-a desfăşurat aproape lîngă picioarele mele o tragedie. Aud frunzărind pe jos şi mai aud şi un chiţcăit uşor. Un şoarece, desigur, şi îl caut din ochi. L-am zărit cînd a dispărut sub pătura de frunze uscate.



Faceti-va bine (133)

Iarba mare
Denumire ştiinţifică: Inula helenium.
Denumiri populare: omag, ochiul boului, smântânică.
Prezentare. Este o plantă perenă din familia compozitelor. Tulpina este păroasă, având o înălţime de până la 1,50 metri. Florile sunt sub formă de capitule şi au culoarea galbenă. Din punct de vedere terapeutic prezintă interes rizomul şi rădăcinile. Se prepară următoarele produse medicinale: decoct, tinctură, extract fluid, mixtură, unguent, amestec de tinctură şi apă pentru inhalaţii.
Substanţe active importante: uleiuri volatile, inulină, heienină, camfor, alantol, săruri de potasiu, calciu, magneziu, principii amare.
Întrebuinţări. Iarba mare este considerată o componentă esenţială a ceaiului antibronşic. Potenţează activitatea vezicii biliare şi favorizează menstruaţia. Stimulează apetitul şi digestia. Preparatele de iarbă mare sunt diuretice, antispastice, bronşice şi expectorante, antihelmintice (acţionează împotriva viermilor intestinali). Din rizom se face un decoct cu care se tratează dischineziiie biliare cu hipotonie, guta, bronşitele, oxiuraza. Preparatele de iarbă mare se folosesc atât în aplicaţii interne, cât şi externe.



O poveste a lui Hemingway

Denunţul
Mai demult, în Madrid, Chicote era un fel de The Stork, dar fără muzică şi debutante, sau semăna cu ce ar fi barul masculin Waldorf dacă ar primi şi fete înăuntru. Înţelegi, le lăsau să intre, dar era un loc pentru bărbaţi, iar ele n-aveau niciun fel de statut. Pedro Chicote era proprietarul localului şi avea genul de personalitate care asigură succesul unui bar. Era un barman minunat, mereu vesel, amabil şi plin de entuziasm. Entuziasmul e ceva destul de rar în zilele noastre, şi cei care-l au, nu-l au pentru mult timp. Şi n-ar trebui confundat cu capacitatea unuia de a se da-n spectacol. Chicote avea entuziasm şi nu era deloc ceva fals, contrafăcut. Mai era şi modest, un om simplu şi prietenos. Chiar că era la fel de amabil şi incredibil de eficient ca George de la barul Ritz din Paris, şi cei care mai ştiu cîte ceva îşi dau seama că asta-i cea mai flatantă comparaţie pe care o poate face cineva; şi barul era în regulă.


Mirosul pâinii din zori

Din când în când, în special când vrea Maria să facem o masă din alea grozave, cu mici delicatese preparate de mânuțele ei, merg să cumpăr pâine caldă - baghete aurii, frumos rumenite, care miros a cuptorul bunicii. Îmi place la nebunie, odată ajuns în bucătărie, să tai pe lung o bucată din baghetă, să ung o parte cu unt, să pun sare şi apoi să aranjez deasupra frumos, aproape maniacal, felii de ridiche de lună roşcate. După ce termin operaţiunea, pun capacul şi gata, mă pot înfrupta din cel mai grozav sandviş care se poate imagina.


Sarmaua lui Păstorel

Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
somnul lung metamorfozic în butoiul de murat...

Potpuriu de porc și vacă, simfonia tocăturii,
imn de laudă mâncării, înălțat în cerul gurii.

O cochetă care-și scaldă trupu-n sos și în smântână
și se înfășoară-n varză ca în văluri de cadână.

O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
c-o bărdacă de vin roșu și-un ceaun de mămăligă.

Oponentă din principiu și un strașnic adversar
pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.

Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.

Locatara principală ține-n spațiu tolerate,
perle de piper picante, boabe de orez umflate.

O prozaică'nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.

Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iată-n câteva cuvinte, cum s-ar defini ... sarmaua!!!
Păstorel Teodoreanu


Aventurile lui Cepelica (8)

Doctorul Castană este gonit de la castel
Cireşel boci toată ziua. La cină, ducele Mandarină îşi bătuse necruţător joc de el:
– Hihi, Cireşelul nostru se va topi în lacrimi şi n-o să mai rămînă din el decît sîmburaşul...
Baronul Portocală, ca mai toţi oamenii foarte graşi, mai păstra în fundul inimii o urmă de bunătate. Ca să-i mai ogoiască suferinţa îi oferi chiar o bucăţică din torta lui. Nu prea mult, ce-i drept: un vîrf de linguriţă. Dar ştiută fiind lăcomia baronului, mărinimia aceasta este demnă de luat în seamă.
Contesele, în schimb, erau supărate foc.
– Halal talent are nepotul nostru – îl luă în zeflemea contesa Prima – cimpoier îl facem !
– Ce cimpoier ? Concertează admirabil şi fără cimpoi– îl luă peste picior şi contesa Secunda.


sâmbătă, 4 august 2012

Ocupatii ciudate (1)

Poştă şi telecomunicaţii
Odată, cînd un neam de-al nostru îndepărtat a ajuns ministru, am aranjat ca să ne numească pe mai mulţi din membrii familiei la sucursala poştei din strada Serrano. Ce-i drept, n-a durat prea mult. Din cele trei zile cît am stat acolo, două am servit publicul cu o repeziciune formidabilă, drept care ne-am pomenit cu vizita neaşteptată a unui inspector de la Poşta Centrală şi o notiţă laudativă în Raţiunea. In cea de-a treia zi eram siguri de popularitatea noastră, căci veneau


O poezie a lui Virgil Carianopol

Vietii
Ajunge! Prea esti tare. Puterea mea se pleaca.
Nu mi-ai lasat din toate nimic nejefuit.
Renunt la-ntaietate. Bag indrazneala-n teaca
Trag un zavor la toate pe care le-am dorit.

Iti ingenunchi. De astazi, arunc orice putere.
Arunc si tineretea care-am avut-o scut,
Satul de-mpotrivire, ma-nvalui in tacere.
Pun pentru totdeauna un lacat la trecut.

Nu ma lovi. Asteapta. Fii astazi macar buna
Cand ma aplec la tine asemeni unui domn.
Se face frig in suflet. E seara. Sufla-n luna.
Am obosit. E iarna, e vremea si mi-e somn.


Mici intamplari cu animale (64)


Lupii intre ei
Stînd odată în soarele scăzut de octombrie pe prispa caba­nei de la Gotu, bătrînul meu prieten, paznicul Toma, mi-a vestit întîmplări cu lupi care s-au mîncat între ei. Îmi amintesc două.
Prin decembrie, Moş Toma îşi revizuia într-o dimineaţă şirul de capcane puse pentru jderi. A dat de o ştire pe care i-au spus-o lămurit urmele de pe zăpadă: lupii au gonit un cerb. După urme, cerbul era unul voinic lupii erau trei, mari şi ei. A luat pîrtia goanei, a dus-o pînă departe, fiind sigur că va găsi resturile din trupul sfîşiat al cerbului. Într-un loc - semnele luptei: zăpada călcată pe o întindere mare, mulţime de urme, şi de cerb şi de lupi. Cerbul a fost ajuns şi a făcut faţă. Picături de sînge roşeau pe zăpadă. Aici n-a fost biruit cerbul, iată, i s-a desprins urma şi s-a întins în altă goană. Dar lupii care îl goneau erau numai doi. 


Faceti-va bine (132)

Iarba lui Cristofor
Denumire ştiinţifică: Cimicifuga racemosa; Actaea racemosa; Actaea spicata.
Denumire populară: cohoşul negru.
Prezentare. Iarba lui Cristofor este o plantă perenă. Creşte în păduri sau la marginea pădurilor şi aparţine familiei ranunculaceelor. Poate atinge înălţimea de un metru şi, datorită aspectului său general, dar mai ales datorită florilor, iarba lui Cristofor este cultivată şi ca plantă decorativă. Pentru preparate medicinale se recoltează rizomii, primăvara sau toamna, deci când planta nu e în perioada de vegetaţie. Se prepară infuzie sau decoct, folosite cu mare atenţie, însă, deoarece pot crea neplăceri (tulburări în sistemul nervos, probleme cardiace), mai indicate fiind extractele.
Substanţe active importante: cimicifugină, precum şi un principiu asemănător hormonilor estrogeni. Iarba lui Cristofor este o plantă toxică.
Întrebuinţări. Preparatele realizate din iarba lui Cristofor au proprietăţi tranchilizante, laxative, narcotice. Au efecte de echilibrare în ceea ce priveşte funcţionarea sistemelor circulator şi respirator. Iarba lui Cristofor este indicată în nevralgii, hipertensiune, cefalee, astm, spasme musculare, bronşite, tuse cronică, spasme pe tractul gastro-intestinal. Dincolo de aceste întrebuinţări medicinale obişnuite, iarba lui Cristofor este o plantă utilizată de multă vreme de femei, nu numai în perioada fertilă a vieţii lor, ci şi după aceea. Se ştie că preparatele din iarba lui Cristofor contribuie la rezolvarea unor probleme dificile legate de menstruaţie. De pildă, cu această plantă se atenuează durerile ovariene şi spasmele uterului în perioada premergătoare menstruaţiei şi în timpul menstruaţiei. Importantă în tratamentele asupra bolilor femeieşti este în primul rând rădăcina acestei plante – Radix Christiphoriana, despre care se afirmă că ar conţine hormoni estrogeni. Iarba lui Cristofor este şi un agent de fortificare a organelor de reproducere femeieşti. Totodată, contribuie la declanşarea menstrelor întârziate, la uşurarea naşterilor, la restabilirea femeii în perioada lăuziei. Iarba lui Cristofor este folosită şi de femeile aflate la menopauză, fiind administrată ca tonic. În cantităţi mari, preparatele din această plantă pot provoca avortul.
 


Intalnire cu Goya

Aseara, pe la 10, l-am vazut pe Goya. Mai bine zis l-am simtit trecand pe deasupra caselor, fara graba. Sa fi fost zece seara, soarele abia apusese, inca i se mai zareau sprancenele la orizont. Cerul era plin de nori care se duceau la locul risipirii, unii albastri ca tunetul, unii laptosi, unii albastrui spre gri, ce mai, o minunatie. Stateam asezat pe marginea terasei, cu Cindy ghemuita in iarba, la picioarele mele. La un moment dat, a trecut o involburare, un fel de amestec intre presimtirea unei galaxii si un val inspumat, doborator de corabii cu panze; ceva intre un camp de batalie cu mii de coame de cal fluturand eroic si despicarea brusca a unui covor de nuferi pe un lac din adancurile padurii. Si acolo, cumva, era Goya. Nu l-am vazut, nu l-am auzit, dar el era. Nu stiu cum mi-am dat seama, dar am avut certitudinea ca este el, trecand linistit pe deasupra acoperisurilor. Am stiut ca nimeni altcineva nu poate trece in felul acela, nici Van Gogh, nici Mozart, nici Platon, nici chiar Cervantes. 
M-am dus repede in casa. Am luat camera foto, cu mainile tremurande - oh, ce ocazie, ce ocazie, sa prinzi trecerea lui Goya intr-o poza! Am iesit din nou, m-am uitat la cer - am vazut involburarea, aproape ca nu se miscase din loc, doar forma si-o modificase si culorile. Goya, in schimb, nu mai era acolo - trecuse. Nu stiu cum mi-am dat seama, dar trecuse.



Aventurile Baronului Munchhausen (6)

A doua aventură pe mare
În anul 1776 m-am îmbarcat la Portsmouth, pentru a pleca în America de Nord, pe un vas de război englez, de primă clasă, cu o sută de tunuri şi o mie patru sute de oameni.
V-aş putea povesti tot felul de isprăvi pe care le-am săvârşit în Anglia, dar le păstrez pentru un alt prilej. În treacăt, am să vă spun însă o întâmplare, oarecum mai hazlie decât celelalte; am avut plăcerea să-l văd pe rege trecând spre parlament, în trăsura de gală şi însoţit de un alai numeros. Pe capra trăsurii regale şedea, cu multă gravitate, un vizitiu cu o barbă nemaipomenit de mare, în care era tunsă din foarfeci stema englezească.


vineri, 3 august 2012

Povestea insulei Melos

Insula Melos beneficiază de atuul strategic de a fi situată în mijlocul Mării Mediterane. În antichitate, stăpânii mărilor şi coastelor greceşti erau atenienii, dar această insulă fusese colonizată de spartani. Ca urmare, la izbucnirea războaielor peloponeziace, melienii au refuzat să se alieze cu Atena, preferând să rămână loiali mamei Sparta. În anul 416 Î. Hr., atenienii au trimis o parte din flotă să atace Melosul, după ce emisarii lor încercaseră să-i convingă pe insulari să se predea pentru ca, astfel, să evite distrugerile provocate de deschiderea ostilităţilor.



O domnisoara sensibila

Prin anii mei de liceu, aveam obiceiul sa ma duc la concert la Biserica Neagra din Brasov, ori la Filarmonica. Nu era un obicei pe care il deprinsesem de unul singur, daca ar fi fost dupa mine m-as fi dus mai degraba la concerte de genul Phoenix, ori Sfinx. Dar ma invarteam intr-o societate amatoare de muzica serioasa - clasica mai pe scurt. Printre acei oameni se afla si Luminita, o profesoara de matematica din Busteni cu care sunt si azi prieten, chiar daca, intre timp ea a ajuns in Australia si eu in Germania.
Luminita este melomana in adevaratul sens al cuvantului. Asculta muzica - asculta cu adevarat. Nu cum facem noi, ceilalti, care ascultam cand se iveste ocazia. Ea se duce la concerte, cumpara dvd-uri, asculta posturi de radio care emit clasica si tot asa. Nu frunzareste cate ceva pe youtube, nu urca piese pe facebook - ea asculta si se hraneste cu muzica intr-un mod pe care multi nu-l pot intelege.


Moartea unei artiste

Vad pe fluxurile de stiri o veste absolut incredibila: a murit Mihaela Ursuleasa! Doamne! Cum adica a murit Mihaela Ursuleasa? Este posibil sa moara o artista ca ea, o fiinta dedicata intrutotul pianului, muzicii? La numai 33 de ani? Sunt fara cuvinte. O sa fac o pauza, dupa care o sa scriu mai departe...
Imi amintesc de seara in care am vazut-o pentru intaia data pe Mihaela Ursuleasa, la televizor. Interpreta, la serata muzicala a lui Iosif Sava, Concertul 5 al lui Beethoven - Imperialul. Stiu ca mi-a atras Luminita atentia: "fii atent cum interpreteaza fata asta". Si cand m-am uitat, am vazut-o pe Mihaela aplecata peste clape, traind cu atata intensitate ceea ce interpreta, incat lacrimile ii curgeau, la propriu, pe clape. Jur ca i-am vazut lacrimile, nu e o figura de stil.
Si acum aflu ca a murit, la numai 33 de ani. Nu ma pricep sa fac altceva decat sa las si eu sa-mi cada o lacrima, pe taste - singurele clape pe care stiu sa le apas. Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca!



De-ale lui Zoscenko (21)

CĂSUŢA SCUFUNDATĂ

Odată, pe cînd mă plimbam prin cartierul Vasilievski-ostrov, văd o căsuţă.
Parter, etaj şi acoperiş. Şi un capăt de burlan. Şi asta-i toată căsuţa.
Mititică. Dacă te urci pe umerii administratorului, ajungi cu mîna la etajul de sus.
Nici n-aş fi luat în seamă căsuţa asta, dacă nu ştiu care imbecil de la etaj nu mi-ar fi vărsat nişte zoaie în cap.
Gata să-i trag o înjurătură, am ridicat capul, dar n-am văzut pe nimeni.
„S-a ascuns, nemernicul!” mi-am zis.


Aventurile lui Cepelica (7)

Unde  Cireşel  nu  ţine  seama  de  tăbliţele lui  don'  Pătrunjel
Castelul îşi înălţa meterezele pe un povîrniş de deal, în mijlocul unui parc uriaş, împrejmuit cu ziduri. La poarta cu grilaj străjuia o tăbliţă pe faţa căreia se putea citi din depărtare „Intrarea oprită", iar pe dosul ei „Ieşirea oprită".
Prima oprelişte îi privea pe ştrengarii din sat, doritori să sară zidul ca să se zbenguiască printre copaci, cea de-a doua îi era destinată lui Cireşel în cazul că i-ar fi venit ideea să facă o plimbare în sat.
Din această pricină Cireşel se plimba singur cuc pe aleile uriaşului parc, avînd grijă mereu să nu calce, doamne fereşte, miop cum era, peste vreun strat cu flori. Preceptorul lui Cireşel,  don' Pătrunjel, poruncise să se pună pretutindeni, în parc, tăbliţe care să îi arate elevului său ceea ce îi este, şi mai ales ceea ce nu îi este îngăduit.


Dramele padurii

Am urcat pe blog relatarile unui inginer silvic despre felul in care unele animale ale padurii se mananca, in anumite situatii intre ele. Apare acolo o vulpe care cara in bot capul unei surate etc.
Cineva a postat urmatorul comentariu: "Ce este aceasta atrocitate morbida de poveste? Asta face un inginer silvic? Mi-e sila!" Si atat.
Comentariul asta m-a trimis instantaneu cu aproape 40 de ani in urma cand, copil fiind, cutreieram padurile de la Sinaia si descopeream acolo, pe neasteptate, lucruri care ma inspaimantau. Dadeam peste fel de fel de oase, mai mari sau mai mici, fragmente de schelet, uneori schelete intregi - de caine, de lup, nu am idee.


O poezie a lui Lucian Blaga

Lumina de ieri
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Sub stele de ieri,
sub trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.


Dreptul de a nu respecta legea

Nu sunt jurist, dar trebuie să recunosc că mă gândesc adesea la chestiuni legate de justiție, legi, principii, drepturi etc. Una dintre ele este următoarea: am eu dreptul să încalc o lege? Spre exemplu, să zicem, legea care interzice expunerea de simboluri naziste. Din punct de vedere legal, e clar că nu am acest drept. Și totuși, nu mă poate împiedica nimeni să scot într-o zi pe geam un steag cu o svastică. Oamenii o să-l vadă, cineva o să anunțe poliția, apoi, după o vreme, mascații vor sparge ușa și mă vor umfla cu steag cu tot. După aia, voi fi dus în fața judecătorilor, care vor decide, cel mai probabil, să mă condamne conform prevederilor legii pe care am încălcat-o. 


După mine!