Mirosul pâinii din zori

Din când în când, în special când vrea Maria să facem o masă din alea grozave, cu mici delicatese preparate de mânuțele ei, merg să cumpăr pâine caldă - baghete aurii, frumos rumenite, care miros a cuptorul bunicii. Îmi place la nebunie, odată ajuns în bucătărie, să tai pe lung o bucată din baghetă, să ung o parte cu unt, să pun sare şi apoi să aranjez deasupra frumos, aproape maniacal, felii de ridiche de lună roşcate. După ce termin operaţiunea, pun capacul şi gata, mă pot înfrupta din cel mai grozav sandviş care se poate imagina.

Mi se întâmplă, din când în când, să nu fiu singur când merg să cumpăr pâine. Şi, uneori, persoana care mă însoţeşte face un lucru atât de enervant, încât îmi distruge pe loc bucuria aşteptării acelor clipe. Pur şi simplu, îşi bagă mâna în pungă, scoate bagheta, îi rupe un colţ şi începe să-l înfulece în linişte, aşa cum molfăie o zebră morcovul pe care i-l întinzi în parc la Serengeti. După ce termină, mai rupe o bucată, pe care o molfăie cu aceeaşi seninătate. Şi nu se opreşte decât când bagheta s-a înjumătăţit.
În vremea asta, eu îmi amintesc de anii studenţiei, când mergeam prin răcoarea dimineţii către facultate şi intram în lacto-bar pentru un kefir şi o franzeluţă proaspătă. Plecam mâncând - acela era micul meu dejun - şi de multe ori mă întâlneam cu câte un coleg, căruia îi întindeam franzeluţa ca să rupă o bucată din ea. Mă simţeam grozav de bine, bucata aia ruptă era ca un simbol al prieteniei, mergeam alături de colegul meu prin roua dimineţii şi era ca şi cum ne-am fi îndreptat către o lume în care urma să fim împreună pentru totdeauna, umăr lângă umăr, către un viitor lipsit de orice fel de griji, în care toate dimineţile vor fi ca acelea, cu oameni mişunând ca într-un furnicar pe străzi şi cu noi mergând hotărâţi către şcoală şi muşcând din franzeluţa caldă, cu miros de cuptor cu lemne. Nici măcar pentru o clipă nu-mi închipuiam că o să vină vremea în care amicul de lângă mine o să rupă din pâinea pe care am cumpărat-o şi asta o să mă facă să mă enervez mocnit, să devin pentru câteva minute un bătrân cârcotaş, din cei pe care nimic nu-i mulţumeşte şi totul îi scoate din sărite.