Poştă
şi telecomunicaţii
Odată, cînd un
neam de-al nostru îndepărtat a ajuns ministru, am aranjat ca să ne numească pe
mai mulţi din membrii familiei la sucursala poştei din strada Serrano. Ce-i
drept, n-a durat prea mult. Din cele trei zile cît am stat acolo, două am
servit publicul cu o repeziciune formidabilă, drept care ne-am pomenit cu
vizita neaşteptată a unui inspector de la Poşta Centrală şi o notiţă laudativă
în Raţiunea. In cea de-a treia zi eram siguri de popularitatea noastră, căci
veneau
oamenii şi din alte cartiere ca să-şi expedieze corespondenţa şi să
trimită colete în Purmamarca sau în alte locuri tot atît de absurde. Atunci
unchiul meu cel mare ne-a dat mînă liberă, şi familia a început să-i servească
pe clienţi conform principiilor şi preferinţelor sale. La ghişeul de francare,
soră-mea cea mijlocie dăruia cîte un balon colorat fiecărui cumpărător de
timbre. Prima a primit balonul o doamnă grasă care a rămas ţintuită locului, cu
balonul în mînă şi timbrul de un peso gata umezit lipindu-i-se putin cîte puţin
pe deget. Un tînăr cu chică pur şi simplu a refuzat să primească balonul şi
soră-mea l-a mustrat cu severitate în timp ce la coada din faţa ghişeului
începeau să se işte păreri contrarii. Alături, cîţiva provinciali, care se
încăpătînau să-şi trimită ca nişte nesăbuiţi salariile rudelor depărtate,
primeau cu oarecare uimire păhărele de
rachiu şi, din cînd în cînd, cîte un pateu cu carne, toate pe socoteala tatălui
meu, care de altfel le recita în gura mare sfaturile bătrînului Vizcacha. În timpul ăsta, fraţii mei,
repartizaţi la ghişeul de colete poştale, ungeau coletele cu catran şi le băgau
într-o găleată plină cu pene. Apoi le prezentau expeditorului stupefiat şi-i demonstrau
cu cîtă bucurie vor fi primite pachetele astfel înfrumuseţate. „Aşa, sfoara nu
se mai vede“, spuneau ei. „Şi nici ceara roşie atît de vulgară, iar numele
destinatarului parc-ar fi sub aripa unei lebede, uită-te şi dumneata“. Ca să
fim sinceri, nu se arătau toţi chiar aşa de încîntaţi.
Cînd curioşii
şi poliţia au invadat localul, maică-mea a încheiat ceremonia cît se poate de frumos,
făcînd să zboare deasupra publicului o mulţime de săgeţi colorate făcute din
formularele pentru telegrame, colete şi scrisori recomandate. Am cîntat imnul
naţional şi ne-am retras în cea mai desăvîrşită ordine; o fetiţă rămasă a treia
la coada ghişeului de francare plîngea, ştiind că acum era prea tîrziu ca să
mai primească un balon.
Julio Cortazar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu