Strigătul
Era în ajun de
Anul Nou, seara, după ora opt. Tânăr, înalt, subţire, Ene Lelea colinda pe sub ferestrele
casei, înfigând ramuri de brădişor în cercevele şi-n crăpăturile obloanelor.
Dâre de lumină portocalie, strecurate umil prin ţesătura perdelelor, tremurau
pe zăpada stârnită de vânt. Bătea crivăţul. In aerul rece, sonor, uscat de ger
vreme de-o săptămână şi mai bine, vuietul viscolului, urcând din viroagele şi râpele
câmpiei, năvălise pe neaşteptate, câteva clipe mai înainte. Acum vântul se
înteţise, gâfâia, horcăia, prohodea. Prins în vârtej, teiul cel mare din
grădină se zbuciuma şi trosnea, o foaie de tablă se izbea pe-un acoperiş, şi-n
staul, berbecii îşi scuturau acioaiele, înspăimântaţi. Pe uliţe, troienii
goneau despletiţi. Totuşi din malul râului şi până devale, la moară, în
ferestrele caselor scânteiau lumini, semn că, şi pe înnoptate, satul întreg
continua pregătirile pentru sărbătoare, febril şi robust.