Portretul lui Dorian Gray (12)

 Cum avea să-şi amintească mai târziu, era în seara de nouă noiembrie, în ajunul zilei cînd urma să împlinească treizeci şi opt de ani. În jurul orei unsprezece mergea spre casă, venind de la lordul Henry, unde cinase, şi era înfăşurat în blănuri grele, căci noaptea era rece şi ceţoasă.

      La colţul Pieţei Grosvenor cu strada South Alley a trecut pe lîngă el un om care mergea foarte repede, cu gulerul paltonului ridicat. În mînă ducea o geantă. Dorian l-a recunoscut. Era Basil Hallward. A fost cuprins de o stranie senzaţie de frică, pe care nu şi-o putea explica. Nu a dat niciun semn că l-ar recunoaşte şi şi-a continuat repede drumul spre casă.

Mulțimi

Din când în când, îmi aduc aminte de cartea mea intitulată "Mulţimi". Mai am şi acum vreo două sute de exemplare, adică vreo cinci pachete ambalate în hârtie îngălbenită, legate cu sfoară maro, grosolană, din aceea cu care prindeam, când eram copil, limba tăiată de la un pantof vechi de-al tatei, de fâşia de cauciuc decupată din vreo camera de tractor aruncată pe marginea drumului, construind în acest fel o praştie.

Povestiri din volumul Cuore (6)

Sânge romaniol

În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai liniştită ca de obicei. Tatăl său, care ţinea o prăvălioară de mărunţişuri se dusese la Forli, ca să facă târguieli şi luase şi pe nevasta sa, şi pe copila cea mai mică, Lizetta, pe care urma s‑o arate unui doctor, fiindcă suferea de ochi. Lăsase vorbă că o să se întoarcă tocmai a doua zi. Era aproape de miezul nopţii şi femeia care venea să slujească la ei cu ziua, plecase de cu seară; nu rămăsese acasă decât bunica, paralizată la picioare, şi Ferruccio, un băiat de vreo treisprezece ani.

Casa era numai cu un etaj şi da în drumul cel mare; la o bătaie de puşcă de un sat aproape de Forli, orăşel din Romagna. Alături era o casă părăsită, din cauză că arsese cu două luni mai înainte şi pe uşa ei se mai zărea încă firma unui han.

În dosul căsuţei era o grădiniţă de zarzavaturi, împrej­muită cu un gard, care avea o portiţă de lemn. Uşa prăvăliei, care servea şi de intrare, dădea în drum. Jur împrejur se întindea câmpia singuratică şi livezi de duzi.

Era către miezul nopţii. Ploua şi sufla un vânt straşnic.

Din povestile lui O. Henry (12)

Prinţul din hăţişuri

In fine, se făcuse ora nouă şi truda chinuitoare a zilei se sfîrşise. Lena urcă în camera ei, la al treilea etaj de la hotelul „Cariera de piatră". Robotise din zorii zilei, făcînd munca unei femei adulte, frecînd podelele şi spălînd farfuriile şi cănile grele de limonit, strîngînd măturile şi aducînd apă şi lemne în hanul deprimant şi gălăgios, ori de cîte ori fusese nevoie.

Zgomotul de la cariera de piatră din timpul zilei în­cetase — exploziile, foratul, scîrţîitul marilor macarale, strigătele maiştrilor, încărcatul şi expediatul vagoanelor-platformă care transportă blocuri masive de calcar. Jos, în biroul hotelului, trei sau patru muncitori ocărau şi mormăiau în jurul unui joc de dame care se întinsese pînă tîrziu în noapte. Prin încăperi atîrnau mirosurile grele de came fiartă, grăsime încinsă şi cafea ieftină, ca o ceaţă deprimantă.

Faceti-va bine (200)

Nalba mare

Denumirea ştiinţifică: Althaea officinalis.

Denumiri populare: rujă, nalbă bună.

Prezentare. Nalba mare este o plantă perenă, erbacee. Face parte din familia malvaceelor. Se găseşte în flora spontană, dar se şi cultivă ca plantă decorativă şi pentru nevoi medicinale. Rădăcina este rotundă şi cenuşie, iar tulpina ajunge până la o înălţime de 1,5 metri. Şi tulpina şi frunzele sunt păroase. Nalba mare înfloreşte în perioada iulie-septembrie. Florile apar la subsuoara frunzelor din partea de sus a plantei şi au culoarea, de obicei, alb-roză, uneori albă. Nalba mare creşte pe terenuri nisipoase, sărăturoase, pe marginea apelor curgătoare. Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina, în primul rând, dar şi florile şi frunzele.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(24)

Proiectele

Plimbîndu-se printr-un întins parc singuratic, îşi zicea: „Ce frumoasă ar fi într-un costum de curte, încărcat şi fastuos, coborînd, în atmosfera unei seri frumoase, treptele de marmură ale unui palat, în faţa marilor peluze şi a bazi­nelor! Căci are în chip firesc înfăţişarea unei prinţese."

Mai tîrziu, trecînd pe o stradă, se opri înaintea unei prăvălii de gravuri, şi, găsind într-un carton o stampă cu un peisaj tropical, îşi spuse: „Nu! Nu într-un palat aş vrea să mă bucur de scumpa ei viaţă. Nu ne-am simţi la noi. De altfel, pereţii cernuţi cu aur n-ar lăsa niciun loc ca să-i agăţ portretul; în galeriile solemne n-am găsi nici un loc pentru intimitate. Neapărat, ca să mă îndeletnicesc cu visul vieţii mele, aici ar trebui să locuiesc."

Traversarea

Dacă te duci prin centrul oricărui mare oraş, fie el din România, din Italia, din Germania sau de aiurea, îi întâlneşti negreşit. Nu-ţi trebuie să aştepţi prea mult, nici măcar o oră, ca să apară măcar unul. Tot ce trebuie să faci e să te aşezi pe o bancă şi să priveşti strada. În dreapta ori în stânga, depinde cum te-ai aşezat, semaforul îşi schimbă culorile cu regularitate. În timp ce maşinile se scurg, pietonii aşteaptă cuminţi verdele. Când apare, se grăbesc să treacă, apoi vine din nou rândul maşinilor. Acelaşi lucru, de dimineaţă până seara târziu, zi după zi, an după an. Pare că niciodată nu va fi altfel, gândul la rutina asta îţi intră în sânge, te plictiseşte, aproape te adoarme, când.... iată cum apare şi personajul despre care vorbeam. Poate fi un bărbat, poate fi o femeie, asta nu ai cum să anticipezi, dar nici nu are vreo importantă. Se mişcă foarte încet, pentru că are o vârstă respectabilă, o vârstă la care omului îi pasă de mult prea puţine lucruri. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta. Păşeşte pe carosabil şi începe traversarea. Semaforul e la 20 de metri distanţă, arată roşu, sau arată verde, bătrânului pieton nu-i pasă de aceste detalii. El trece strada, pe-acolo e drumul lui, direcţia lui. Nu are importanță că din ambele părţi vin maşini care ar putea să-l lovească, nu contează nimic altceva decât că el trebuie să îşi continue drumul către casă, ori către brutărie, ori către parcul înverzit.
Nimeni nu-l claxonează, nimeni nu scoate capul pe fereastră să-l admonesteze. Toţi opresc şi îl aşteaptă să treacă. Toţi ştiu că bătrânul pieton nu mai are demult nimic de pierdut.
În sfârşit, a trecut. Uite-l cum se pierde în mulţime.

Poveste de iubire (6)

Ray Stratton mi-e drag.

S-ar putea să nu fie un geniu, sau cine ştie ce glorie sportivă (cam mălai mare la fotbal), dar mi-a fost întotdeauna prieten sincer şi bun tovarăş de cameră. Dar câte n-a avut de îndurat din partea mea în ultimul an de colegiu! Mă întreb unde se aciua să studieze de atâtea ori când, venind acasă să se apuce de carte, pe clanţa de la intrare îl întâmpină cravata mea (semnal convenţional pentru: "Atenţie, înăuntru se lucrează"). Recunosc că nu se omora cu învăţătura, dar din când în când n-avea încotro, căci veneau examenele. Să spunem că mergea să înveţe în sala de lectură a căminului, sau la Lamont, sau chiar la "Pi Eta Club". Dar unde mergea să se culce în nopţile acelea de sâmbătă spre duminică, în care Jenny şi cu mine hotăram să încălcăm regulamentul şi să rămânem totuşi împreună? Săracul Ray era nevoit probabil să umble cu bogdaproste prin vecini, în presupunerea că ei n-aveau vreo combinaţie a lor. Noroc, cel puţin, că toate astea se petreceau în sezonul mort de fotbal. Aş fi făcut şi eu acelaşi lucru pentru el.

Colhozul

Am facut, zilele astea, un test rapid: i-am intrebat pe unii dintre prietenii mei virtuali cu care imi duc in comun viata de internaut, ce inseamna cuvantul "colhoz". Inainte de a pune intrebarea, i-am pregatit - le-am spus ca vreau un raspuns imediat, nu unul sosit dupa un minut si purtator al unui text gasit cu GOOGLE. Din cinci, niciunul nu a stiut sa-mi spuna. Cu totii stiau ca e ceva sovietic legat de agricultura, dar atat.

Ei bine, daca l-as fi intrebat pe Crin Antonescu, el ar fi stiut cu precizie ce inseamna colhoz, ca doar a fost profesor de istorie. Mi-ar fi spus ca e vorba de un mod de a presta munci agricole in fosta Uniune Sovietica, a carui esenta era plata in produse, in functie de numarul zilelor-munca. Daca erai colhoznic si munceai 28 de zile intr-o luna, primeai mai mult decat ala care muncise doar 26 de zile in luna respectiva. Mai exista si sovhozul, in cadrul caruia, spre deosebire de colhoz, erai platit in bani. O forma de organizare pe care Antonescu trebuie ca o uraste: daca ar fi platit ca un sovhoznic, probabil ca ar muri de foame din prima luna, intrucat n-ar avea nici macar o zi-munca.

O poveste vietnameza

Povestea arborelui de capoc

Tînărul şi chipeşul Trinh Trung Ngo, vlăstar al unei avute familii din ţinutul de miazănoapte, închiria deseori o joncă pentru a coborî în părţile de miazăzi să facă negoţ. După ce-şi ancora ca de obicei corabia sub podul Lieu-Khe (podul Sălciilor), se îndrepta către tîrgul din Nam Xang. în calea lui întîlnea adesea, venind dinspre Cătunul de Răsărit, o fată de-o frumuseţe răpitoare, în­soţită de-o mică slujnică. Deşi îi căzuse tare dragă, nu ştia cum să se apropie de ea, necunoscînd obiceiurile locului. Într-o zi, întîlnind-o din nou şi luîndu-şi inima în dinţi spre a-i vorbi, o auzi spunînd slujnicei sale, în timp ce grăbea pasul: 

—  E mult de cînd, amăgită de vinurile ameţitoare ale primă­verii şi ţintuită în patu-mi feciorelnic, n-am mai putut ieşi să mă plimb pe podul Lieu-Khâ; şase luni au şi trecut şi mă întreb dacă peisajul o fi rămas acelaşi! Pentru că în noaptea asta sunt liberă, n-ai vrea, draga mea, să mă-nsoţeşti pînă acolo? Poate prive­liştea acelui loc să-mi aline tristeţea.

Din povestirile lui Dürrenmatt(5)

Bătrînul

Formaţiunile de tancuri veneau cu atîta forţă de peste colină încît orice rezistenţă devenise imposibilă. Cu toate acestea oamenii luptau, crezînd poate într-o minune. Împărţiţi în grupe, se ascundeau în gropi săpate în pămînt. Unii s-au predat, majoritatea au căzut în luptă şi doar cîţiva au scăpat în păduri. Apoi lupta a încetat la fel de brusc cum se întîmplă uneori cu furtuna. Cei care mai trăiau au aruncat armele şi s-au îndreptat cu mîinile ridicate spre inamic. Spaima îi paralizase pe oameni. Soldaţii străini s-au răspîndit în ţară ca lăcustele. Au intrat în vechile oraşe. Băteau cu pasul lor greu uliţele şi îi băgau pe oameni în case, cînd se făcea seară.

Tinte inalte

Dupa ce mi-am cumparat, asta vara, celebra bicicleta Bocas, m-am dat cu ea cateva saptamani, iar rezultatul a fost nul: n-am slabit, nu am capatat constitutie atletica, nu am descoperit sensul vietii. Asa ca mi-am propus, pentru anul care vine, tinte inalte, conform teoriei ca daca ating macat un sfert din nivelul lor, tot inseamna ca am ajuns departe. Iata despre ce tinte inalte este vorba:

Aventurile lui Tom Sawyer(11)

Cam pe la amiază, întreg orăşelul fu zgâlţâit ca de un curent electric de înspăimântătoarea veste. Fără telegraf, despre care în zilele acelea nici nu se visa încă, vestea zbura din gură în gură, de la grup la grup, din casă în casă, cu o iuţeală nu mult mai mică decât a telegrafului. Fireşte că învăţătorul îi lăsă liberi pe şcolari în după-amiaza aceea; tot târgul l-ar fi socotit drept un om ciudat, de n-ar fi făcut-o.

Lângă cel ucis fusese găsit un cuţit plin de sânge închegat. Cineva îl recunoscuse ca fiind al lui Muff Potter, aşa zicea lumea. Se mai spunea ca un cetăţean întârziat dăduse peste Potter pe când se spăla la gârlă, în ceasul întâi sau al doilea al dimineţii, Potter încercase să se ascundă, apoi îşi luase iute tălpăşiţa. Toate astea dădeau de bănuit, dar mai ales spălatul, care, nu prea făcea parte din obiceiurile lui Potter. Se mai spunea că oamenii cotrobăiseră peste tot în oraş ca să-l găsească pe „ucigaş". (E ştiut că lumea nu se prea codeşte când e vorba să-şi dea părerea asupra vreunei mărturii şi să condamne.) Totuşi nu se putuse da de urma lui. Pâlcuri de călăreţi plecaseră pe toate drumurile din preajma târgului, iar şeriful “spera” că-l va aresta pe Potter înainte de lăsarea întunericului.

Portretul lui Dorian Gray (11)

Ani de zile Dorian Gray nu s-a putut elibera de influenţa acestei cărţi. Sau, mai precis, nu s-­a străduit să se elibereze de ea. Şi-a procurat de la Paris nu mai puţin de nouă exemplare cu hîrtie ultrafină din prima ediţie, şi le-a legat în diverse culori pentru a fi în ton cu stările lui variate şi fanteziile schimbătoare ale unei firi asupra căreia părea, uneori, să-şi fi pierdut aproape în întregime controlul. Eroul, minunatul tînăr parizian, în care se amesteca în mod atît de curios temperamentul romantic şi cel ştiinţific, deveni un fel de tip care îi prefigura propria personalitate. Şi, într-adevăr, îi părea că întreaga carte conţine povestea propriei vieţi, scrisă înainte ca el s-o fi trăit.

Intamplari mici cu Carola Clift (2)

Izbirea

Prima dată când voinţa mea s-a confruntat cu voinţa unor necunoscuţi a fost, pot să spun cu oarecare exactitate, pe când aveam între 13 şi 15 ani. Ştiu asta pentru că evenimentul s-a petrecut în sala B a cinematografului din Sinaia, în timp ce aşteptam să înceapă filmul "Walking Tall", care rula în România sub numele de "Legenda şerifului din Tennessee". Ori, filmul a avut premiera în 1973, când eu aveam 13 ani.

De-ale lui Zoscenko (40)

La post

Grea meserie au şi medicii ăştia. Vezi că azi pacientul e cam mitocan. Nu se jenează deloc. Cum nu pricepe ceva, sare la bătaie sau îl omoară pe medic cu ce-i vine la îndemînă.

Or, medicul poate e un intelectual şi poate nu-i place să fie omorît. De-aia poate e şi nervos.

Oricum, la noi, la consultaţii, nu e obiceiul să fie omorîţi medicii. La noi stă neschimbat la post, poate chiar de cînd a început revoluţia, acelaşi medic. N-a fost omorît niciodată.

Felcerul, e adevărat, a încasat-o odată la mu­tră, dar de medic nu s-a atins nimeni.

Intamplari mici cu Carola Clift (1)

Nils Holgersson (19)

Capul de la sudul insulei Öland

La extremitatea de miazăzi a insulei Öland se află un vechi domeniu regal, numit Ottenby. E o proprietate destul de mare, care se întinde de la un ţărm la altul, de-a curmezişul insulei, şi e renumită prin faptul că aici exista înainte vreme mult vânat. În secolul al XVII-lea, când regii veneau la vânătoare pe această insulă, întregul domeniu nu era decât un parc mare de cerbi. În secolul al XVIII-lea se afla acolo o herghelie pentru prăsirea cailor de rasă şi o stână cu câteva sute de oi. Azi nu mai există la Ottenby nici cai de rasă, nici oi, ci numai herghelii mari de cai de remontă pentru regimentele de cavalerie.

Mici intamplari cu animale (122)

Vînătorul de capre negre care a sosit la munte pe vreme rea, dacă vede caprele negre ieşind din pădure şi năzuind la deal spre creste, e vesel, fiindcă ştie cu siguranţă că în curînd va străluci soarele. În schimb, toamna, oricît de lipsit de nori ar fi cerul, dacă observă caprele negre că se trag în jos spre pădure, se va grăbi şi el să coboare, viforul şi zăpada fiind în prag.