Nils Holgersson (21)

Vijelia 

Gâştele sălbatice petrecuseră noaptea pe capul de nord al insulei Öland şi erau acum în drum spre ţărmul suedez al provinciei Kalmar. În strâmtoarea Kalmarsund bătea un vânt puternic dinspre miazăzi, astfel că păsările fuseseră împinse către nord. Ele zburau totuşi destul de bine spre uscat. Când se apropiară însă de primele stânci de lângă ţărm, auziră un zgomot puternic, ca şi cum ar fi venit în zbor un stol de păsări cu aripi de fier, iar apa de sub ele se înnegri deodată. Akka încetă în clipa aceea să mai dea din aripi şi parcă plutea prin văzduh. Apoi se lăsă în jos, până la suprafaţa mării. Nu ajunseseră gâştele să atingă bine apa, că se şi pomeniră cu o vijelie dinspre apus. După ce mânase valvârtej nori de praf, munţi de spumă sărată şi tot felul de păsărele, vijelia se năpusti acum asupra gâştelor sălbatice, le dădu peste cap şi le împinse înapoi spre mare.

Se stârnise o vijelie cumplită. Gâştele încercară de câteva ori să se întoarcă, spre uscat, dar nu fură în stare. Erau duse mereu spre Marea Baltică. Se şi aflau acum dincolo de insula Öland. Marea se întindea pustie în faţa lor. N-aveau încotro, trebuiau să meargă înainte.

Mici intamplari cu animale (123)

Cînd se zguduie pămîntul la cutremur a fost des observată spaima animalelor de casă, spaimă care s-a manifestat prin comportări ciudate şi care au premers binişor cutremurului sim­ţit de oameni. Păcat că aceste observări au fost prea rar cu­prinse în scris, au circulat oral şi s-au pierdut în uitare. Profesorul universitar dr. V. S. din Cluj ne scria: Doctorul L. din Capitală avea o căţeluşă pe care o ţinea în casă. În noaptea marelui cutremur din 10 noiembrie 1940, la orele trei şi un sfert, doctorul e trezit din somn; căţeluşa urla, a sărit pe pat, a început să zgîrie uşa. Stăpînul i-a deschis-o, mirat şi indignat că a fost tulburat. Animalul a alergat pe scări în jos, dar îndată s-a întors dînd semne de mare nelinişte. Apoi iarăşi a năvălit pe scări pînă în stradă, urlînd sinistru. Intri­gat de aceste manifestări neobişnuite, doctorul şi-a luat degrabă pe el o haină şi a coborît în stradă ca să-şi caute cîinele. La cîteva minute după ce a ajuns afară s-a produs cutremurul.

Sfinţii lui Buzzati

Sfinţii

Sfinţii au fiecare câte o căsuţă pe plajă, cu balcoane care dau înspre ocean şi oceanul acela e Dumnezeu.

Vara, când căldura e mare, plonjează în apele proaspete ca să se răcorească şi apele acelea sunt Dumnezeu.

La vestea că trebuie să sosească un alt sfânt, imediat începe construirea unei noi căsuţe alături de celelalte. Astfel că acestea ajung să alcătuiască un şir foarte lung pe ţărmul mării. Fără doar şi poate, spaţiul nu lipseşte. Iar sfântul Gancillo, cum ajunse la faţa locului, după numire, îşi găsi căsuţa pregătită, la fel ca toate celelalte, cu mobilă, lenjerie, farfurii, câteva cărţi bune şi toate cele trebuincioase. Agăţat de zid, era chiar şi un plici de muşte drăguţ, fiindcă în zonă erau destule muşte, însă nu dintre cele supărătoare.

Faceti-va bine (201)

Napul

Denumire ştiinţifică: Brassica napus; Brassica campestris.

Denumire populară: curechi chinezesc.

Prezentare. Napul este o plantă erbacee bienală, aparţinând de familia cruciferelor. Poate ajunge până la înălţimea de un metru. Cea mai importantă parte de plantei este rădăcina, de formă aproape sferică, netedă. Frunzele sunt ascuţite, lanceolate, iar florile au culoare galbenă. Pentru nevoi medicinale se foloseşte nu numai rădăcina, valoroase fiind, de asemenea, frunzele şi seminţele. Seminţele conţin un ulei comestibil. Din rădăcina de nap se extrage un suc, iar din frunze se prepară infuzie sau decoct.

O povestire foarte scurta de-a lui Tudor Octavian

Jumătatea de neamţ

În martie 1990, un sculptor român, stabilit de mai bine de două decenii în Germania, a aterizat la Bucureşti ca să-şi revadă prietenii şi să se intereseze de soarta unor lucrări de-ale sale, instalate cu mulţi ani în urmă în cîteva oraşe din ţară.

La Galaţi, în faţa unui grup statuar mare, care fusese gîndit să se înfăţişeze privirilor de pe Dunăre, crescuse un copac rămuros. Din larg, nimeni nu-şi dădea seama că în spatele copacului se găsea o operă de artă. Iar de aproape, nici atît, deoarece frunzişul său des îmbrăca părţi întregi din ansamblu care-l făceau de neînţeles. 

Minkkinen

Aventurile lui Tom Sawyer (13)

           Acum Tom se hotărâse definitiv. Era abătut şi deznădăjduit din cale afară. Îşi spunea că e un băiat părăsit şi fără de prieteni, că nimeni nu-l iubea. S-or căi poate, când or auzi la ce-l împinseseră. El unul încercase să fie băiat de treabă, să meargă pe calea cea bună, dar cei din jur mereu i se puseseră de-a curmezişul. Bine! Dacă voiau cu tot dinadinsul să scape de el, fie şi-aşa!... Tot pe el or să-l scoată vinovat de urmări şi n-aveau decât. Nici nu se putea altminteri. El, sărmanul, singur pe lume, ce drept avea să se plângă? Da, da, până la urmă îl siliseră să facă pasul ăsta şi al lor va fi vina dacă de aci înainte va duce o viaţă plină de nelegiuri. Altă cale nu-i rămânea. Tot vorbindu-şi aşa, coborâse mult la vale pe Drumul Poienii şi auzea slab, din depărtare sunetul clopoţelului care vestea şcolarilor începerea lecţiilor. Îl podidiră lacrimile la gândul că în veci n-avea să mai audă acest sunet prietenos, atât de binecunoscut urechii sale. Era cumplit, dar n-avea încotro. De vreme ce-l alungau în lumea rece şi haină, el nu putea decât să se supună, dar îi ierta pe toţi. Aci, sughiţurile de plâns se înteţiră.

Plânsul

Fericiți copiii care n-au fost iubiți de părinții lor. Nu vor avea de suferit, nu vor tânji după dragostea aceea pe care, după moartea celor care le-au dat viață, nu le-o va mai oferi nimeni, niciodată.
Oh, dacă am ști lucrul asta, dacă n-am fi obligați întâi să-l trăim și abia apoi să-l înțelegem.
Și cât de rău ne purtăm, uneori, cu ei, cu părinții noștri care ne iubesc așa cum nimeni, niciodată, nu o va mai face...
Mă gândesc la mama și la tata, acum, în ziua Crăciunului, și-mi vine să plâng cu lacrimi de sânge. Cât i-am făcut să sufere și ei, săracii, îndurau toate, pentru că mă iubeau cu dragostea aceea pe care nimeni, niciodată, nu ne-o mai poate oferi.
Aș vrea să le pot spune, acum, Crăciun fericit, să îi invit la masă, să torn în pahare, să pun colinde, să aprind, ca pe vremuri, lumânarelele din brad... și să mă bucur, simplu, că sunt cu ei, să mă umplu de sentimentul acela de bine și de siguranță pe care numai părinții pot să i-l dea unui om.
Dar vai, acel sentiment a dispărut, s-a stins, degeaba îl mai caut. Cât l-am avut la îndemână, nu mi-a păsat de el. Acum, că nu mai e, îl doresc cum nimic altceva nu-mi doresc pe lume.
Mamă, tată, oriunde-ați fi acum, priviți-mă cum plâng, așa cum n-am mai plâns până azi.

Crăciunul în viziunea lui Buzzati

Poveste de Crăciun

Posomorât şi hieratic este palatul episcopal, cu zidurile ce-şi picură sarea; să stai înăuntru e un supliciu în nopţile de iarnă. Şi catedrala de lângă el este imensă, ca s-o străbaţi toată nu ţi-e de-ajuns o viaţă şi dai peste o asemenea învălmăşeală de capele şi sacristii, încât, abandonate de secole, unele au rămas aproape necercetate. Ce va face în seara de Crăciun - se întreabă lumea - uscatul arhiepiscop, de unul singur, în timp ce oraşul petrece? Cum îşi va învinge melancolia? Cu toţii au câte o consolare: copilaşul are un tren şi coconari, surioara are o păpuşă, mama are copiii pe lângă ea, bolnavul - o nouă speranţă, bătrânul celibatar - pe tovarăşul de petreceri, puşcăriaşul - vocea unuia din celula alăturată. Cum o să se descurce arhiepiscopul? Sârguinciosul don Valentino, secretarul Excelenţei Sale, zâmbea auzind ce vor­beşte lumea.

Din peisajele lui Ansel Adams (2)

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(25)

Frumoasa Doroteea

Soarele copleşeşte oraşul cu o lumină dreaptă şi groaznică; nisipul îţi ia ochii şi marea străfulgeră. Lumea buimacă se prăbuşeşte mişelnic şi îşi face somnul de după-amiază, somn care e un fel de moarte fără saţ, unde adormi­tul, trezit pe jumătate, îşi gustă voluptăţile piericiunii.

În acest timp, Doroteea, tare şi mîndră ca soarele, înaintează pe strada pustie, singură trează la această oră sub nemărginitul azur, şi aruncînd pe lumină o pată izbitoare şi neagră.

Merge înainte, legănîndu-şi molatic atît de subţirele tors pe şoldurile atît de largi. Rochia de mătase turnată pe trup, de-un ton luminos şi tranda­firiu, contrastează puternic cu întunecimea pielii şi scoate în văz boiul înalt, spatele scobit şi sînii ascuţiţi.                                   

Din articolele mele sinaiene(3)

Pe cine reprezintă consilierii locali?

La fiecare patru ani, când vin alegerile locale, o sumedenie de oameni se înghesuie pe listele diferitelor partide, pentru a obţine un post de consilier local. În sine, fenomenul ar putea fi considerat pozitiv, pentru că o ofertă numerică mare ne permite să alegem cu mai multă responsabilitate. Astfel spus, cu cât candidează mai mulţi, cu atât avem de unde alegem mai bine. Din păcate, de multe ori se întâmplă să nu putem alege pe cine vrem. 

Nils Holgersson (20)

Fluturele cel mare

Gâştele zburau de-a lungul insulei, care se zărea desluşit sub ele. Năpârstoc era voios şi-şi simţea inima uşoară. Era tot atât de mulţumit pe cât fusese de trist şi de necăjit în ajun, când cutreierase insula în căutarea gâscanului.

De sus, băiatul vedea acum că interiorul insulei era de fapt un tăpşan sterp, cu o cunună lată de pământ bun şi roditor de-a lungul coastelor, şi începu să priceapă rostul anumitor lucruri pe care le auzise în seara din ajun.

In a gadda da vida

Ştirea zilei de azi, 23.12.2012 este că a murit Lee Dorman.
Dacă mă întrebai ieri, pe vremea asta, cine este Lee Dorman, aş fi răspuns sec: "nu ştiu". Există oare o ruşine mai mare decât ca un iubitor şi fan al trupei Iron Butterfly să nu fi auzit niciodată de Lee Dorman?
Adevărul e că eu nu am fost niciodată fan Iron Butterfly. Am fost, dacă mi se permite să mă exprim aşa, fan al unei piese: IN A GADDA DA VIDA. Atât și nimic mai mult.

Am ascultat piesa asta pe vremea când idolii mei erau Jimi Hendrix și Deep Purple. Și pot spune că mi s-a întâmplat să îmi reneg idolii, căzând la picioarele altor chipuri cioplite. 

Legendele Olimpului (53)

Nimfa Pitis         Zeul s‑a retras după aceea într‑o pădure‑ntunecoasă. Lăsase nimfele în pace. Cânta necontenit din nai. I se părea că stă de vorbă cu draga lui, cu nimfa Sirinx. Nimfele îi aud cântarea şi sunt mişcate de durerea care îl macină pe Pan şi de credinţa ce i‑o păstrează nefericitei sale Sirinx.

Vin din desişuri, furişate, şi‑l văd cum sade pe un trunchi şi suflă‑n nai, slăvind pe nimfa care se prefăcuse‑n trestii.

Sub cântul lui, nimfele toate se prind de mijloc şi dănţuiesc. Când Pan porneşte trist spre munte, în pâlcuri nimfele‑l urmează, purtând în plete flori şi frunze şi cântă‑n cor, ca altădată.

Povestiri din volumul Cuore (7)

Virtute cetăţenească
La orele douăsprezece punct, eram toţi cu profesorul di­naintea primăriei, ca să vedem cum i se dă înmînează "Virtutea cetăţenească" unui copil care salvase pe un camarad al său din Pad, unde era să se înece. Un steag mare tricolor fâlfâia pe balconul faţadei.

Intrarăm în curtea primăriei. Era înţesată de lume. Vă­zurăm în fundul curţii o masă învelită cu postav roşu, hârtii deasupra, şi, în jurul mesei, un rând de fotolii poleite, pen­tru primar şi pentru consilieri.

În dosul fotoliilor erau uşierii primăriei, îmbrăcaţi în tu­nici albastre şi cu ciorapi albi. La dreapta, în curte, se afla rânduită în şir, o companie din garda municipală. Soldaţii din acea companie aveau multe decoraţii. Alături de ei era o companie de grăniceri. În partea cealaltă erau pomperi în uniformă de sărbătoare şi mulţi soldaţi, care veniseră acolo numai ca să privească; vânători, călăraşi, tunari.

Poveste de iubire (7)

Ipswich, Massachussetts, e la aproximativ 40 de minute de Mystic River Bridge - depinde de cum conduci şi de starea vremii. Personal, mi se întâmplase o dată să parcurg distanţa şi în 29 de minute. Un anume domn şi foarte distins bancher din Boston susţine că ar fi parcurs-o într-un timp mai scurt; dar atunci când intră în discuţie cronometraje sub 30 de minute între Bridge şi vila Barrett devine foarte greu să poţi deosebi realitatea de fantezie. Părerea mea rămâne că 29 de minute reprezintă aici o limită absolută. Mă refer şi la faptul că stopurile de pe autostrada 1 nu pot fi ignorate de nimeni, nu ştiu ce credeţi dumneavoastră.

- Conduci ca un dement, îmi spuse Jenny.

- Suntem la Boston, am replicat. Toţi conduc ca nişte demenţi.

O poveste din goana trenului a lui Cehov

O fire enigmatică

Un compartiment de clasa întâi.

Pe canapeaua îmbrăcată în catifea zmeurie, stă pe jumătate întinsă o cuconiţă frumuşică. Evan­taiul scump, cu ciucuri, trosneşte în mânuţa ei, care-l strânge cu înfrigurare, pince-nez-ul alunecă mereu de pe năsucul drăgălaş, broşa din piept se ridică şi se lasă întruna, ca o barcă pe valuri. Cuconiţa este vădit tulburată… Pe canapeaua din faţa ei, stă ataşa­tul special de pe lângă cabinetul guvernatorului, un tânăr scriitor debutant, care publică în buletinul guber­niei schiţe cu subiecte din viaţa mondenă, pe care le intitulează „novelle”… Acum se uită în ochii ei, se uită ţintă, cu un aer de cunoscător. Observă, studiază, prinde taina firii ei excentrice, enigmatice, o desci­frează… Îi vede ca în palmă sufletul, cu toate ascun­zişurile lui.

Din peisajele lui Ansel Adams (1)

Din povestirile lui Dürrenmatt(5)

Tabloul lui Sisif

Întîmplarea a făcut să ajung, iarna aceasta, într-un sat din Elveţia franceză, însă perioada de izolare petre­cută acolo mi-a rămas destul de confuză în memorie. Îmi reamintesc cu claritate numai colina albă, cu pante largi, însă cele cîteva căsuţe s-au restrîns, fantomatic, la o aglomerare de scări, coridoare şi camere neprietenoase, prin care cutreieram agitat, încoace şi încolo. Doar o sin­gură întîmplare din aceste săptămîni uitate mi-a rămas în minte, cam ca atunci cînd, după ce ne-am uitat din neatenţie la soare, multă vreme în faţa ochilor avem o pată cenuşie. Privisem atunci de pe o scară întortocheată, care se pierdea undeva în întuneric, printr-o fereastră pe jumătate acoperită cu gheaţă, într-o încăpere viu lu­minată, unde vedeam clar tot ce se petrecea, dar nu au­zeam niciun zgomot. Astfel, fiecare amănunt mi-a ră­mas în minte şi aş putea să spun şi culoarea hainelor pe care le purtau atunci copiii, îmi amintesc îndeosebi de o jachetă roşu aprins, vîrstată cu auriu, a unei fete blon­de.