Poveste de iubire(2)

Oliver Barrett IV                                        Senior

Ipswich, Massachussetts                            Philips Exeter

Vârsta: 20 ani1,                                          78m    83 kg

Ştiinţe Sociale

Reprezentativa colegiului: 1961, 1962, 1963

Selecţionata universitară: 1962, 1963

Se pregăteşte să urmeze cariera juridică.

În clipa asta Jenny trebuie să fi luat cunoştinţă de datele mele biografice din program. În trei rânduri îl pisasem pe Vic Claman, antrenorul, să se asigure dacă puştoaica şi-a primit ţidula.

- Pentru numele lui Dumnezeu, Barrett, parc-ai fi la prima întâlnire!

- Gura, Vic, că-ţi mut fălcile din loc.

Mici intamplari cu animale (120)

Dacă vetrele de foc ale oamenilor nu le sperie pe unele animale, incendiile de pădure sunt pentru ele primejdie şi groază de moarte. În vara secetoasă din 1946, în munţii în care îmi petreceam vacanţa a izbucnit un incendiu aproape de aşezarea noastră. Ziua soarele abia răzbătea palid prin ceaţa de fum şi de şperlă, noaptea ni se deschideau privelişti apoca­liptice şi totuşi feerice în toată grozăvia lor. Pe coastele mun­telui, ca într-o linie de bătaie neîntreruptă, se trăgea încet avangarda bobotaiei de la spate. Se strecura şi aprindea stratul gros de frunze, muşchi şi crăci uscate de pe jos, parcă pipăind pas de pas. Cînd ajungea la trupul unui molid, se urca încet pe trunchi, punea jar în coaja răşinoasă şi deodată, ca explozia unei rachete uriaşe, ţîşnea flacăra pînă în vîrful copacului, pre­lungindu-se de acolo în jerbă de scîntei pînă în bolta învăpă­iată a cerului. Ardea apoi torţa uriaşă, ca să se prăbuşească în pojarul de jos.

Faceti-va bine (197)

Muşeţelul

Denumire ştiinţifică: Matricaria chamomilla.

Denumiri populare: romaniţă, morună.

Prezentare. Muşeţelul aparţine familiei compozitelor. Creşte, în mod obişnuit, în flora spontană de pe tot cuprinsul României. Totuşi, dată fiind importanţa sa pentru industria alimentară şi farmaceutică, muşeţelul a devenit plantă de cultură. Poate creşte până la înălţimea de 40 cm, dar sub formă cultivată ajunge şi până la 80 cm. Muşeţelul este o plantă anuală, cu o tulpină ramificată şi flori galben-aurii, cu petale albe. Muşeţelul înfloreşte pe toată durata verii. Fructul este o achenă. Pentru terapii medicinale se recoltează florile, care se usucă. Din flori uscate se face renumita infuzie de muşeţel, care este atât de eficientă încât există părerea potrivit căreia acestei plante ar trebui să i se spună nu muşeţel, ci „Bună ziua, doctore!”

Nils Holgersson (15)

Scara cu trei trepte

Gâştele sălbatice aveau de gând să zboare a doua zi pe deasupra districtului Alibo din Smoland şi de aceea trimiseră într-acolo pe Yksi şi pe Kaksi în recunoaştere. Ele se întoarseră însă cu vestea că în acel district toate apele erau îngheţate şi că pământul zăcea pretutindeni sub zăpadă.

— Mai bine să rămânem pe loc! ziseră gâştele sălbatice. Nu putem trece prin nişte meleaguri unde nu se găseşte apă şi păşune.

Portretul lui Dorian Gray(7)

Dintr-un motiv sau altul, teatrul era aglomerat în acea seară şi faţa directorului evreu, gras, care îi întîmpină la uşă, strălucea toată cu un zîmbet unsuros, patetic de nesigur. Îi însoţi pînă la lojă cu un fel de umilinţă pompoasă, gesticulînd cu mîinile grase, încărcate de inele şi vorbind foarte tare. Dorian Gray îl detesta mai mult ca oricînd. Se simţea de parcă venise să o caute pe Miranda şi fusese întîmpinat de Caliban. Pe de altă parte, lordul Henry îl plăcea. Cel puţin aşa declară şi insistă să-i strîngă mîna, asigurîndu-l că e mîndru să întîlnească un om care descoperise un geniu autentic şi dăduse faliment din cauza unui poet. 

Aventurile lui Tom Sawyer(6)

Capitolul VI

Luni dimineaţa, Tom Sawyer se trezi amărât. Aşa era el întotdeauna luni dimineaţa - altă săptămână de şcoală. De obicei, Tom începea ziua asta gândindu-se că mai bine n-ar mai fi fost sărbătoare; după joacă şi libertate, tare greu îi venea să intre iar în robie şi lanţuri.

Culcat în pat, Tom cugeta, Îşi spunea că ar fi bine dacă s-ar îmbolnăvi. Atunci ar putea să lipsească de la şcoală. Iată o posibilitate! Începu să privească chestiunea mai de aproape. Nu-l durea nimic. Se cercetă din nou. De data asta i se păru că simte un fel de crampe la stomac. Îşi puse toate nădejdile în ele. Curând îl mai lăsară şi după câtva timp nu mai simţi nimic. Tom continuă să mediteze. Ia stai! I se clătina un dinte de sus. Ce noroc! Tocmai când se pregătea să se tânguie, îşi dădu seama că dacă vine cu o asemenea chestie, mătuşa o să-i scoată dintele şi asta o să-l doară. De aceea se hotărî să nu sufle o vorbă despre dinte deocamdată, şi să caute altceva. Câtăva vreme nu se ivi nimic, apoi îşi aduse aminte că-l auzise pe doctor vorbind de o anumită boală, care-l făcea pe pacient să zacă vreo două-trei săptămâni şi-l ameninţa cu pierderea unui deget. Aşa că scoase repede de sub cearceaf degetul cu buba şi-l cercetă atent. Buclucul era că nu cunoştea simptomele bolii. Totuşi, i se păru că ar merita să încerce, aşa că se porni să geamă din răsputeri.

         

Din povestile lui Emil Garleanu (13)

Patima

Din fundul canapelei unde stam împreună, eu şi căpitanul, se vedea tocmai în a treia odaie, unde începuse jocul de cărţi. Se vedea bine faţa slabă, suptă de nesomn, a gazdei. Îi zăream mişcările nervoase ale capului, puţin piezişe, îndreptate către vecinul din stânga, un profesor, venit de curând în oraş, al cărui fel de joc nu se cunoştea încă. Se lămurea, în toată grosimea lui, în celalt capăt al mesei, trupul maiorului, plecat peste masă, într-aceeaşi înclinare caraghioasă cum obişnuia să se lase peste gâtul calului, la instrucţie, pe câmp. În vreme ce partenerul al patrulea, prefectul judeţului, cu spatele la noi, sălta din când în când, cu aceeaşi săritură de om înţepat pe neaşteptate. Am privit câtăva vreme acest tablou tăcut: nu se auzea o vorbă. Apoi căpitanul îmi trecu o mână pe după mijloc, îmbiindu-mă în odaia din fund, tocmai în sufragerie. Aici cerurăm două pahare cu ceai. M-am aşezat la masă. Căpitanul era însă nervos, nu îşi găsea astâmpăr. Mă întrebă deodată:

Poveste de iubire(1)

Ce-ar fi de spus în legătură cu o fată de 25 de ani care a murit?

Că era frumoasă. Şi inteligentă. Că-i plăceau Mozart şi Bach. Şi The Beatles. Şi eu. Într-o zi, când mă înnebunise mai mult decât de obicei cu aceste preferinţe ale ei, am întrebat-o care era în definitiv ordinea. Mi-a răspuns cu un surâs: "Alfabetică". Zâmbeam şi eu pe atunci. Când stau acum să mă întreb, nu ştiu dacă în ordinea ei alfabetică ţinea cont de numele meu sau de prenumele meu: în primul caz, aş fi venit după Mozart; în al doilea, undeva între Bach şi The Beatles. Oricum, nu eram cel dintâi, ceea ce, dintr-un motiv stupid, mă cam scotea din sărite: fusesem deprins de mic cu ideea că trebuie să fiu întotdeauna primul la toate. Moştenire de familie, dacă puteţi pricepe una ca asta.

Pîrţul lui Ţuţea

Cu patru zile in urma, pe 3 decembrie, s-a stins din viata, la varsta de 89 de ani, Petre Tutea. M-am tot gandit sa il omagiez urcand aici anumite vorbe de-ale lui. Pana la urma am renuntat. Motivul? Nu prea-l mai suport pe acest om pentru care, la un moment dat, am avut aproape un cult. 

Cand mi-am dat seama de asta, intai m-am ingrozit. "Cum, cine esti tu ca sa nu-l mai suporti pe unul care a facut, a dres, a ajuns, a reprezentat, a rostit, a formulat?" imi tot soptea o voce interioara. Apoi m-am gandit asa: "Dar in fond cine ar trebui sa fiu eu ca sa pot sa nu mai suport un alt om? Oare nu exista libertatea gandirii si a constiintei? Oare oamenii se impart in doua - cei pe care trebuie sa-i suporte toata lumea si cei pe care ai voie sa nu-i suporti? Dar asta e o mostra de gandire totalitara!" 

Doi bemoli

Cehov - Triumful învingătorului

Triumful învingătorului

Povestea unui fost arhivar

În vinerea săptămânii de lăsata secului, s-au dus cu toţii la Alexei Ivanîci Cozulin, să mănânce blinele. Sigur că nu-l cunoaşteţi pe Cozulin şi pentru dumneavoastră el nu înseamnă nimic, e un zero, dar pentru noi ăştia, care nu plutim în înălţimi side­rale, e un om mare, atotputernic şi de o adâncă înţe­lepciune. Carevasăzică, s-au dus la el toţi cei ce alcătuiau – ca să zic aşa – piedestalul lui. M-am dus şi eu cu tata.

Din povestirile lui Dürrenmatt(1)

Crăciunul

Era în noaptea de Crăciun. Străbăteam cîmpia întinsă. Zăpada era ca de sticlă. Era frig. Aerul, mort. Nicio mişcare, niciun sunet. Orizontul era rotund. Cerul, negru. Stelele, moarte. Luna fusese îngropată ieri. Soarele nu răsărise. Am strigat. Nu m-am auzit. Am strigat din nou. Am văzut un corp pe zăpadă. Era copilul Isus. Membrele-i erau albe şi rigide. Aureola, un disc galben, îngheţat. Am luat copilul în mîini. I-am mişcat braţele încoace şi încolo. I-am deschis pleoapele. Nu avea ochi. Mi-era foame. Am mîncat aureola. Avea gust de pîine veche. I-am muşcat din cap. Marţipan vechi. Am plecat mai departe.

Jocul cu milioanele

Asta vara, cand devenea tot mai limpede ca referendumul pentru demiterea lui Basescu era un esec al triadei malefice Voiculescu-Antonescu-Ponta, liderii USL au incercat sa ne convinga, prin orice mijloace, ca de fapt le-a iesit pasienta. Ba ca 7,5 millioane au votat pentru demitere si Basescu nu mai e legitim, ba ca cinci oameni - judecatorii de la CCR - nu pot sa intoarca vointa milioanelor de anti-basei. Pana la urma, realizand ca aceste elucubratii nu pot fi acceptate nici in Botswana, s-au gandit ei ca solutia sta in recalcularea numarului romanilor cu drept de vot. 

Nils Holgersson (14)

Pe vreme ploioasă

Şi iată că se ivi prima zi ploioasă din timpul călătoriei. Când se aflaseră prin părţile lacului Vomb, gâştele sălbatice se bucuraseră de vreme frumoasă, dar în ziua în care porniră spre miazănoapte începu să plouă. Năpârstoc stătuse ceasuri întregi ud leoarcă pe spinarea gâscanului şi dârdâia de frig. În dimineaţa zilei în care plecaseră la drum era senin şi vreme liniştită. Gâştele se înălţaseră în văzduh fără nicio grabă, cu Akka în frunte, celelalte urmând-o în două şiruri oblice, după cum cerea rânduiala. Din pricină că se grăbeau, nu avuseseră răgaz să ocărască vietăţile rămase pe pământ. Neputând totuşi să stea mute, cântau neîncetat, în tact cu bătaia aripilor, cântul lor obişnuit de ademenire:

— Unde eşti? Eu sunt aici! Unde eşti? Eu sunt aici!

Aventurile lui Tom Sawyer(5)

Pe la zece şi jumătate, clopotul răguşit al bisericuţei începu să dăngăne şi curând credincioşii prinseră a se aduna la slujba de dimineaţă. Elevii şcolii de duminică se răspândiră prin biserică şi luară loc în bănci, în preajma părinţilor, pentru a putea fi supravegheaţi de aproape. Mătuşa Polly sosi şi ea, iar Tom, Sid şi Mary se aşezară lângă dânsa; lui Tom i se dădu locul de lângă trecerea laterală, pentru ca să fie cât mai departe de fereastra deschisă şi de ispitele priveliştii de vară. Unul câte unul se perindau enoriaşii printre intervalele dintre bănci: bătrânul diriginte al poştei, un om nevoiaş care apucase zile mai bune, primarul cu soţia—târgul avea şi un primar printre alte lucruri de prisos—judecătorul de pace; apoi doamna Douglas, o văduvă bălaie şi dichisită, în vârstă de patruzeci de ani, femeie cu dare de mână şi bună la suflet. (Locuinţa ei, aşezată pe o colină, era cea mai somptuoasă casă din orăşel, casa cea mai primitoare şi mai darnică în petreceri cu care se putea făli St. Petersburgul). 

Chemarea balaurului

La poalele unui munte nu foarte înalt, se află un mic orăşel în care aproape toţi oamenii se cunosc între ei. Sunt oameni ca toţi oamenii: unii muncesc în fabrici, alţii în şcoli şi spitale, o parte lucrează la pădure, o altă parte în hoteluri, unii au mici magazine, alţii... dar ce sens are să descriu atât de precis astfel de lucruri, nu-i  de ajuns că am spus drespre ei că sunt oameni ca toţi oamenii?
Dincolo de munte, într-o anumită vale greu accesibilă, într-o peştera întortocheată, trăieşte un balaur. Toţi cei din micul orăşel ştiu acest lucru şi nimeni - cu rare excepţii - nu-i pune la îndoială nicio clipă existenţa. Dovada cea mai bună în favoarea existenţei este că de-a lungul timpului, fiecare dintre cei care s-au născut vreodată în micul orăşel a plecat, mai devreme sau mai târziu, în căutarea văii, a peşterii şi a balaurului, dar nimeni nu s-a mai întors vreodată. Au fost, sunt şi cu siguranţă vor mai fi din cei care spun că nu vor să plece, însă, la un moment dat, fiecare simte o chemare irezistibilă, este atras cu o forţă căreia nu i se poate opune şi până la urmă începe urcuşul. Unii, care înţeleg din capul locului despre ce e vorba, spun limpede unde se duc, alţii însă, bieţii de ei, sunt convinşi că se vor opri în cine ştie ce poiana de unde vor culege flori sau plante de leac, fără să aibă habar că odată ajunşi acolo, chemarea se va face cu mult mai puternică şi atunci nu vor mai avea nicio posibilitate de întoarcere.

Portretul lui Dorian Gray(6)

-  Bănuiesc că ai auzit veştile, Basil? spuse lordul Henry în timp ce Hallward era condus în separeul de la Bristol unde fusese aranjată o masă pentru trei persoane.

-  Nu, Harry, răspunse artistul, întinzîndu-i chelnerului pălăria şi pardesiul. Despre ce e vorba? Sper că nu-i vorba de politică. Nu mă interesează. Niciun membru din Camera Comunelor nu merită pictat, deşi multora le-ar prinde bine o mică zugrăveală.

-  Dorian Gray s-a logodit şi urmează să se însoare, spuse lordul Henry, urmărindu-l în timp ce-i vorbea. Hallward tresări şi apoi se încruntă. 

Advent afternoon

Duminica, la scoala Mariei:

Aventurile lui Tom Sawyer(5)

CAPITOLUL V

Pe la zece şi jumătate, clopotul răguşit al bisericuţei începu să dăngăne şi curând credincioşii prinseră a se aduna la slujba de dimineaţă. Elevii şcolii de duminică se răspândiră prin biserică şi luară loc în bănci, în preajma părinţilor, pentru a putea fi supravegheaţi de aproape. Mătuşa Polly sosi şi ea, iar Tom, Sid şi Mary se aşezară lângă dânsa. Lui Tom i se dădu locul de lângă trecerea laterală, pentru ca să fie cît mai departe de fereastra deschisă şi de ispitele priveliştii de vară. 

O poveste cumplita a lui Mario Soldati

Concert 

De cîteva clipe inginerul Dallasia simţea că-l deranjează ceva prin somn. Îi răsunau în cap ecouri ciudate, rezonanţe, acorduri; acorduri ca de pian. Se trezi şi, după lumina slabă, înţelese că era mult mai devreme ca de obicei. Alături de el soţia, aşezată pe pat, numai pe jumătate, cu pleoa­pele lăsate şi cu mătăniile împletite pe degete, mişca buzele în tăcere.

Într-o cameră depărtată, acorduri adevărate de pian se succedau lent, amplu, cu dezacorduri frec­vente, arpegii, pauze, ca nişte încercări repetate de a fixa anumite note în octavă, cînd foarte jos, cînd foarte sus.

— Aţi înnebunit? spuse inginerul foarte iritat soţiei. Chemaţi acordorul la ora asta!? E şase!

Doamna Dallasia ridică o clipă ochii spre tavan pentru a cere lui Dumnezeu învoirea de a între­rupe rugăciunea, apoi se întoarse spre soţ :

— E Laura care repetă La Cathedrale engloutie. Nu auzi orga, cîntecele călugărilor, apele care se despart? Ştii bine că azi are concert.