O poveste venusiană a lui Ray Bradbury

Ploaia cea lungă

Ploua într-una. O ploaie deasă, o ploaie perpetuă, o ploaie pătrunzătoare ca un abur, ca o năduşeală — un adevărat potop, care-ţi biciuia ochii şi-ţi năpădea gleznele. O ploaie care îneca toate ploile şi le ştergea amintirea. Cădea cu nemiluita, litri şi tone întregi de apă, care se abăteau asupra junglei, retezând ca un foarfece copacii, tunzând iarba, scobind pământul, topind tufişurile. Din pricina ei mâinile oamenilor ajunseseră zbârcite ca labele unor maimuţe. Era o ploaie cristalină, vârtoasă, care nu mai contenea.

— Mai e mult, locotenente?

— Nu ştiu. O milă, zece mile, poate o mie.

— Nu eşti sigur?

— Cum aş putea să fiu?

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(27)

O moarte eroică

Fanciullo era un bufon admirabil, şi aproape unul din prietenii prin­ţului. Dar pentru persoanele închinate prin îndeletnicire comicului, lucrurile serioase au fatale atracţii, şi, cu toate că ar putea părea ciudat ca ideile de patrie şi libertate să stăpînească despotic creierul unui histrion, într-o zi Fan­ciullo intră într-o conspiraţie alcătuită din cîţiva gentilomi nemulţumiţi.

Pretutindeni se află binevoitori ca să denunţe puterii pe aceşti indivizi de-o fire posomorîtă care vor să-i detroneze pe prinţi şi să opereze, fără s-o consulte, răsturnarea unei societăţi. Seniorii de care e vorba fură arestaţi, ca şi Fanciullo, şi hărăziţi unei morţi sigure.

O lupta descrisa de Buzzati

Tiranul bolnav

La ora obişnuită, adică la şapte fără un sfert seara, în aşa-numita zonă de construcţii, între strada Marocco şi strada Casserdoni, câinele fox Leo îl văzu pe dulăul ciobănesc Tronk, dus în lesă de profesor, stăpânul său.

Bestia avea urechile ciulite ca de obicei şi scruta orizontul extrem de îngust al acelui câmp murdar dintre case. El era împăratul locului, tiranul. Şi totuşi, bătrânul fox plin de resen­timente simţi pe dată că nu era Tronk cel de pe vremuri, nici cel care era cu o lună în urmă, nici dulăul rău pe care îl văzuse cu trei sau patru zile înainte.

Era un lucru neînsemnat, poate felul în care îşi sprijinea labele, sau o oarecare înceţoşare a privirii, sau o arcuire a spinării, sau lipsa de strălucire a blănii, sau, mai probabil, o umbră - umbra cenuşie, care este un semn teribil - ce i se prelingea din ochi până la colţurile atârnânde ale buzelor.

Aventurile lui Tom Sawyer (17)

Pe la miezul nopţii Joe se deşteptă şi-i strigă şi pe ceilalţi. Se lăsase o zăpuşeală apăsătoare, care părea să prevestească ceva. Băieţii se ghemuiră laolaltă, aproape de tovărăşia prietenoasă a focului, cu toate că în aerul fără de suflare mocnea o căldură înăbuşitoare. Şedeau nemişcaţi şi aşteptau cu încordare. Dincolo de văpaia focului bezna înghiţise totul. Curând scapără pe cer, în zare, o flacără tremurătoare, luminând o clipă, tulbure, frunzişul şi pierind; peste puţin timp, alta, mai puternică. Şi iar alta. Apoi un vaier slab şuieră printre ramurile pădurii şi băieţii simţiră o adiere trecătoare pe obraji şi se înfiorară că trecuse Duhul Nopţii.

Călcarea poruncilor de către copaci

De câte ori merg cu mașina și trec printre lungi șiruri de arbori, mă întreb ce-or zice ei când văd camioanele pline cu trunchiuri de copaci doborâte de ne-sațiul omenesc. Cum ar fi, mă întreb mai departe, să stau pe marginea unui drum și să văd trecând camioane pline cu corpuri omenești, fără să am habar de unde vin și unde se duc, de ce nu au viață, cine le-a decapitat, ce n-au făcut bine... Chiar așa, mă duc încă și mai departe cu gândul, cu ce au greșit copacii? Ce nu au făcut cum trebuie? Au călcat vreo poruncă de-a lui Dumnezeu? Le-a spus Creatorul să se ridice și să umble, iar ei n-au ascultat? Mie mi se pare că dacă se pune problema greșelii, nimeni nu-i poate sta omului alături.

O, da!

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Destinul unui compozitor (2)

DOAMNA JITKA HUDCOVA

II Ariel

    L-AM CUNOSCUT PE DOMNUL Beda Foltyn pe cînd era în clasa a şaptea de liceu. Şi fiindcă într-un mic oraş nu se poate întîmpla alt­fel, nouă fetişcanelor ne-a stîrnit interesul de tim­puriu, chiar dacă numai de la distanţă. Noi îl numisem „frumosul din a şaptea” şi sporovăiam pe seama lui că dispreţuieşte fetele şi cîte şi mai cîte, ceea ce era pentru noi un motiv în plus de curiozitate.

Avea un păr ondulat splendid, ochii mari, de un albastru senin şi o siluetă zveltă, mai degrabă subţire; umbla cu un aer visător, cu ochii pier­duţi în depărtări, cu şapca în mînă şi pletele blonde în vînt. Nouă liceenelor ne plăcea nespus de mult; aşa şi nu altfel ne închipuiam că arată un poet. La vîrstă aceea ingrată şi pe timpurile de-atunci aceasta însemna ceva. Fetele de astăzi - văd bine după fiica mea - au idealuri cu to­tul diferite, mai puţin nesăbuite şi mai puţin sen­timentale. Poate că aceasta reprezintă un pro­gres; dar eu cred că nu îl înţeleg.

Giacometti

La 11 ianuarie 1966, murea Alberto Giacometti, unul dintre cei mai importanti sculptori moderni. Nefiind critic de arta, nu pot comenta asupra operelor lui, asa ca pun numai cateva poze.

Frectionarii

In vremea lui Ceausescu, circulau glumite de genul "Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese", ori "Ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim". Mi se parea firesc ca lumea sa gandeasca asa - munca era obligatorie, cine nu avea servici era dat prin ziare, dar era o uriasa criza de supraproductie, asa ca ori munceai, ori nu, pana la urma era acelasi lucru. Pierderea serviciului era aproape imposibila, intrucat orice cetatean avea obligatia sa fie incadrat in "campul muncii". Asa ca foarte multi romani se duceau la lucru ca sa frece menta. Si de aici, desigur, glumitele de care pomeneam. 

Poveste de iubire (9)

Mr. William F. Thompson, prodecan al facultăţii de Drept nu-şi putea crede urechilor.

- Nu ştiu dacă v-am înţeles exact, Mr. Barrett.

- Da, domnule prodecan.

Nu-mi venise la îndemână s-o spun nici prima oară. N-avea cum să-mi vină mai uşor să i-o repet.

- Am venit să vă solicit o bursă pentru viitorul an şcolar, domnule prodecan.

- Vorbiţi într-adevăr serios?

Din pozele lui Burt Glinn

Dupa cincizeci de ani

Tot citind povesti, cred ca am inteles de ce devin ele atat de atractive pentru oamenii de varsta a doua. 

Cand esti copil, sigur ca te atrag toate personajele fantastice - zane, monstri, animale care vorbesc si tot asa. E lumea care ti se pare naturala, lumea cu care poti comunica, nu vezi niciun impediment in a conversa cu spiridusii de sub brusturi, in a te intalni cu vrajitoarele, ori in a te transforma in albina. Totul este perfect posibil in copilarie.

Din povestirile vesele ale lui Hasek (5)

Obiecţii împotriva confiscării

In faţa curţii de apel în problemele presei se judecă în clipa de faţă o cauză referitoare la confiscarea unei bro­şuri. Procuratura generală a descoperit în incriminata bro­şură încălcări ale legii privind liniştea şi ordinea publică.

Membrii completului dc judecată se află aşezaţi la o masă lungă şi, din locul în care altădată stă avocatul, tînărul şi entuziastul autor, redactor al unei publicaţii coti­diene socialiste, îşi apără singur broşura cu pricina.

E în toiul expunerii pledoariei sale şi vorbeşte ca un în­ger. În expunerea sa explică ce înseamnă revoluţie şi ce-i aia evoluţie, arătînd că tocmai cutare şi cutare aliniat din textul broşurii nu putea să stîmească revoltă sau indig­nare, pentru simplul motiv că sunt citate din istorie, aşa cum aceasta e predată în şcoli.

De-ale lui Zoscenko (41)

Ambalaj slab
   Azi nu se mai ia şperţ. Înainte, da: nu puteai face un pas fără să dai ori să iei.

Acuma, firea oamenilor s-a schimbat mult în­spre bine.

Într-adevăr, şperţ nu se mai ia. Zilele astea am expediat nişte lăzi de la gara de mărfuri.

Stăm noi în gară şi ni se înfăţişează următo­rul tablou rafaelian:

O gheretă. La uşa ei, vezi bine, coadă. Şi un cîntar decimal. Cantaragiul — lîngă el. E un slujbaş cît se poate de prezentabil. Îi turuie gura turnînd la cifre. Notează mereu în condică, pune greutăţile pe cîntar, lipeşte etichete pe lăzi şi dă tot soiul de explicaţii.

Numai îl auzi zicînd cu vocea lui simpatică:

— Patruzeci. O sută douăzeci. Cincizeci. Dă-o jos. Ia-o. Dă-te la o parte... Nu pune aici, tontule! Pune dincoace.

Ce tablou plăcut de muncă intensă!

Uselisti de multe feluri

Daca ar fi sa exprim intr-o formula diferenta dintre votantii de stanga si cei de dreapta, ea ar fi urmatoarea: votantii stangii vor sa li se dea, cei de dreapta vor sa produca. Asta e esenta esentelor in materie de diferente stanga-dreapta.

Teoreticienii, desigur, au de facut o multime de distinctii si nuantari, care in cele din urma te duc in zona in care nu mai ai niciun criteriu pentru a deosebi un om de stanga de unul de dreapta. Asta pentru ca si cel de dreapta primeste de la stat anumite ajutoare, pe cand cel de stanga este si el chemat sa presteze ceva in schimbul banilor acordati de la buget. Eu nu o sa intru in asemenea detalii. Pentru mine votantul de stanga e ala care asteapta sa primeasca, cel de dreapta e ala care produce. Si, in Romania, ala care asteapta sa primeasca se numeste uselist. 

Din articolele mele sinaiene(4)

Cine intră în biserică?

Recent, una din televiziunile româneşti a programat un reportaj interesant şi trist despre Maria Callas. Această femeie, de o frumuseţe distinsă, una din cele mai mari voci ale operei secolului nostru, a fost multă vreme amanta oficială a miliardarului grec Onasis. Din păcate pentru ea, Onasis nu a vrut să o ia de soţie. El spunea că, de la un anumit nivel încolo, banii nu mai contează, ci cu totul altfel de lucruri, cum ar fi, de exemplu, ambiţia de a te căsători cu o fostă soţie de preşedinte al Americii. Aşa se face că Maria Callas a trebuit să se retragă din viaţa lui Onasis, acesta căsătorindu-se cu Jacqueline Kennedy. Maria Callas, cu timpul, şi-a pierdut şi vocea. Tot ce i-a mai rămas de făcut a fost să se retragă într-o locuinţă izolată, unde şi-a aşteptat sfârşitul în tăcere.

Cosul

Ce mi-a placut in mod deosebit la la Spitalul Orasenesc Sinaia, a fost igiena. Domne'... jos palaria. Intra omul in spital (dupa ce a platit trei lei la poarta), ia niste papuci de unica folosinta peste pantofi, mai merge cativa metri si imbraca un fel de pelerina albastra, parca facuta din panza de paianjen, dupa care poate sa-si viziteze linistit rudele sau prietenii. Sigur, nu toata lumea poarta pelerina aia, unii o pun doar pe jumatate, deh, ca romanu'. Papucii, insa.... ei sunt o adevarata incantare. Au asa, un fel de elastic, se intind dupa cum e piciorul omului, iar la sfarsit - n-o sa ma credeti - se arunca. Si nu oriunde, ci intr-un cos special amenajat, aflat la iesire (iesirea e totuna cu intrarea, deci cine vine vede cosul si, daca la inceput nu pricepe ce-i cu el, la sfarsit se lamureste pe deplin). Ia uite:

Cosul

Interiorul cosului - papucii

Portretul lui Dorian Gray (20)

     Era o noapte frumoasă, atît de caldă încît îşi aruncă haina pe braţ şi nici nu-şi mai înfăşură eşarfa în jurul gîtului. Cum mergea agale spre casă, fumîndu-şi ţigara, doi tineri în haine de seară trecură pe lîngă el. Îl auzi pe unul şoptindu-i celuilalt:

-  Acesta-i Dorian Gray.

     Îşi aminti cît de mulţumit era cînd lumea arăta spre el, sau îl privea, sau vorbea despre el. Acum obosise să-şi audă rostit propriul nume. Jumătate din farmecul satului în care fusese adesea în ultima vreme era că nimeni nu ştia cine e. Deseori îi spusese fetei pe care o făcuse să se îndrăgostească de el că e sărac, iar ea îl crezuse. O dată i-a spus că e rău, iar ea rîsese de el şi răspunsese că oamenii răi sunt întotdeauna foarte urîţi şi bătrîni. Ce rîs mai avea! - ca un sturz cîntător. Şi ce frumoasă era în rochiile ei de bumbac şi pălăriile cu boruri largi! Nu ştia nimic, dar avea tot ceea ce el pierduse.

Nils Holgersson (23)

Un oraș pe fundul mării

Noaptea era calmă şi senină. Gâştele sălbatice nu se gândiră nicio clipă să-şi caute adăpost în vreuna din peşteri, ci adormiră pe culmea muntelui. Năpârstoc se întinse lângă ele pe iarba scurtă şi uscată, socotind c-o să-l fure şi pe el somnul.

Vezi însă că în noaptea aceea era lună plină şi lumina ei puternică îl împiedica pe băiat să adoarmă. Stând aşa tolănit pe iarbă, prichindelul se gândea câtă vreme trecuse de la plecarea lui de acasă şi, făcând socoteala, constată că pornise la drum de trei săptămâni. Ba îşi aduse chiar aminte că în acea zi era sâmbăta mare.

Destinul unui compozitor (1)

In 9 ianuarie 1890 s-a nascut Karel Capek, unul dintre primii doi scriitori cehi, cel de-al doilea fiind Jaroslav Hasek 

In cinstea lui, voi urca in serial bijuteria postuma "Destinul unui compozitor". Azi, marturia lui Simek.

SIMEK, JUDECĂTOR LA TRIBUNALUL DISTRICTULUI

I. Un prieten din tinereţe

     L-am cunoscut pe Beda Folten cînd trecusem puţin de şaisprezece ani — bineînţeles, pe atunci semna încă Bedrich Foltyn pe caietele de şcoală. Venisem din altă parte în clasa a şasea a liceului unde învăţa Folten şi întîmplarea care hotărăşte de atîtea ori soarta tinerilor a făcut să mă aşez lîngă el în aceeaşi bancă scrijelită şi stricată.