Destinul unui compozitor (2)

DOAMNA JITKA HUDCOVA

II Ariel

    L-AM CUNOSCUT PE DOMNUL Beda Foltyn pe cînd era în clasa a şaptea de liceu. Şi fiindcă într-un mic oraş nu se poate întîmpla alt­fel, nouă fetişcanelor ne-a stîrnit interesul de tim­puriu, chiar dacă numai de la distanţă. Noi îl numisem „frumosul din a şaptea” şi sporovăiam pe seama lui că dispreţuieşte fetele şi cîte şi mai cîte, ceea ce era pentru noi un motiv în plus de curiozitate.

Avea un păr ondulat splendid, ochii mari, de un albastru senin şi o siluetă zveltă, mai degrabă subţire; umbla cu un aer visător, cu ochii pier­duţi în depărtări, cu şapca în mînă şi pletele blonde în vînt. Nouă liceenelor ne plăcea nespus de mult; aşa şi nu altfel ne închipuiam că arată un poet. La vîrstă aceea ingrată şi pe timpurile de-atunci aceasta însemna ceva. Fetele de astăzi - văd bine după fiica mea - au idealuri cu to­tul diferite, mai puţin nesăbuite şi mai puţin sen­timentale. Poate că aceasta reprezintă un pro­gres; dar eu cred că nu îl înţeleg.

     Ne-am cunoscut la cursul de dans; am fost prima dansatoare pe care a invitat-o domnul Fol­tyn. Îl văd pînă şi azi cum s-a înclinat stîngaci în faţa mea ca un cocostîrc, mormăindu-şi nu­mele. Cred că eram la fel de încurcată ca şi el, dar sper să nu se fi văzut atît de mult. Trebuie să spun că nu a fost niciodată un bun dansator; imediat după primii paşi s-a posomorît şi a început să bombăne că nu poate să sufere dansul, că nu suportă zdrăngăneala la pian, adăugînd imediat:

     —   Domnişoară, vă place muzica?

Pe atunci eu mă luptam cu disperare cu metoda de pian a lui Fibich-Malatov şi detestam muzica din tot sufletul, dar fără să ezit, am afirmat că ador muzica mai mult decît orice pe lume. Astăzi mă minunez de ce tinerilor le place de fapt atît de mult să mintă. Domnul Foltyn parcă radia.

     —    Ei, atunci ne vom înţelege bine, spuse el cu înflăcărare şi mă călcă pe picior.

În clipa aceea mi-a displăcut îngrozitor, poate şi fiindcă mi-am dat seama că mint; mi se părea că are nasul prea lung, bărbia prea mică, mîinile prea mari — şi nici eu nu mai ştiu ce. Cu această puternică repulsie a început prima mea dragoste; pînă la el mai fusesem îndrăgostită ne­buneşte de cel puţin două ori, dar asta nu con­tează. Intr-adevăr prima dragoste nu e numai sen­timentul de a fi îndrăgostit ci şi  conştiinţa de a fi găsit un suflet potrivit.

Mă însoţea după orele de dans şi uneori ne plimbam; seara, plimbările erau mai importante fiindcă mă obligau să mint acasă că ies cu Maria sau Eliska. Astăzi e altfel; cînd o întreb pe fiica mea, îmi răspunde liniştită că iese cu un băiat. Îmi plăcea grozav de mult cînd mergea lîngă mine, legănîndu-se uşor, grav şi cînd îmi vorbea mormăind. Mă grozăveam faţă de fete că l-am cucerit pe frumosul dintr-a şaptea. Maria umbla cu un băiat din a opta, dar el nu avea părul lung şi în general era mai puţin interesant; ba, Eliska s-a arătat odată cu un cadet în uni­formă care nu era însă decît vărul ei. Eram din cale afară de mîndră că am sedus un artist; îmi mărturisise că este poet şi că trece printr-o te­ribilă criză spirituală, fiindcă se întreabă dacă trebuie să se consacre în întregime muzicii sau poeziei.

     —  N-ai idee, Jitka, îmi spunea, aruncîndu-şi pletele pe spate, ce alegere insuportabil de grea este asta pentru mine. Ce-ai alege în locul meu?

Mie mi-era indiferent; în adîncul sufletului ve­deam în poezie şi în muzică numai ceva ce tre­buie să înveţe fetele fiindcă face parte din educa­ţie; dar poate tocmai de aceea şi una şi cealaltă mă impresionau grozav.

   —  Ascultă, Beda, i-am răspuns eu cu acea se­riozitate profundă de care e capabil omul numai la şaisprezece ani, de ce trebuie să renunţi la una sau la cealaltă? De pildă... de pildă ai putea scrie tu însuţi libretul şi partitura operelor tale... ca Richard Wagner, nu? (Eram pe atunci foarte mîndră că ştiu asta despre Wagner).

Beda s-a înroşit de plăcere şi pentru prima oară în viaţă m-a luat de braţ; dar a făcut-o, poate, mai curînd fiindcă ajunsesem departe la capătul unei alei, mai departe decît altă dată şi ne sim­ţeam aproape ca pe altă lume.

     —  Jitka, şopti emoţionat şi exaltat, niciodată o femeie nu m-a înţeles aşa de bine ca tine.

Apoi totul veni ca de la sine, mă luă de umeri, încercînd să mă sărute; dar, în starea aceea de emoţie, m-am pomenit cu sărutul undeva pe nas. Dar nu-mi păsa de loc; eram din cale afară de mîndră că înţeleg un asemenea spirit ca al lui Beda şi că am primit primul meu sărut. Încercam un sentiment neaşteptat de maturitate sau de bi­ruinţă — nu ştiu cum să îl numesc. Apoi îmi aduc aminte că mi-a spus: niciodată o femeie nu m-a înţeles atît de bine. Am început să mă pre­fac geloasă cu toate că de fapt nu eram: mi-am smuls cotul şi am luat-o pe partea cealaltă a aleii cu un aer îndărătnic, într-o tăcere ce trebuia sa pară enigmatică. Beda a rămas nedumerit şi de-a dreptul neno­rocit...

     —    Jitka, mă ruga cu o voce tremurătoare, ce s-a întîmplat?

Priveam fix înainte şi speram ca în amurg să par de o paloare tragică.

     —    Beda, am zis încet, v-a iubit deci şi o altă femeie?

Abia am pronunţat aceste cuvinte şi am sim­ţit că intru în pămînt de ruşine; m-am speriat aproape de cum îmi ardeau obrajii. Dumnezeule, cum am putut să scap o asemenea prostie! Vroiam să o păstrez — o doream categoric — pentru clipa cînd el mi-o va cere. Şi apoi, pentru prima oară în viaţă m-am numit femeie; simţeam asta, Dum­nezeu ştie cum, ca pe ceva teribil şi aproape ame­ţitor, undeva în adîncul sufletului meu.

Beda probabil n-a observat tulburarea mea; îşi lăsase capul în piept şi-şi trecea mîna prin păr.

     —   Da, spuse întunecat, a existat o femeie care m-a iubit.

     —   Cum o chema?

     —    Simonka, a mormăit cu ezitare..

Cum poate cineva să ne numească Simonka, mă gîndeam; dar la urma urmelor este un nume fru­mos, mai frumos decît Jitka.

     —     Ai iubit-o nespus de mult?.

     —     Pot spune cu... pasiune, spuse el, gesticulînd. Jitko, tu eşti încă un copil... nu poţi să înţelegi...

    —   Nu mai sunt copil, am izbucnit eu jignită, străduindu-mă să fiu geloasă pe ceva, căruia i se spune pasiune. Cred că n-am reuşit, cu toate că mi-am încreţit fruntea de atîta osteneală.

     —      Poţi să mă ierţi? mormăi Beda umil.

I-am strîns mîna fără un cuvînt. Mare prost, dar este extraordinar că ai atîta experienţă! Dacă fetele ar şti, ce ochi ar mai face! Eşti sigură, Jitka? Şi cum era această Simonka?. Şi eu le-aş fi răspuns că avea douăzeci de ani şi că era frumoasă ca Madona de Toricelli. Nu, de Boticelli, fiindcă Toricelli sunt nişte tuburi. O frumuseţe enigmatică şi palidă. Pe atunci, se credea foarte mult în mister, în visuri macabre şi_vîn alte stări asemănătoare; fetele de astăzi sunt altfel, sănă­toase şi prozaice ca nişte sfecle roşii dar, ca mamă, cred că aşa e mai bine.

Din acea seară memorabilă ne-a legat o mare, ne­mărginită dragoste; ne plimbam pe o alee pe malul rîului şi cum s-ar spune, sufletele noastre se contopeau, mai ales că începea să se întunece. Apoi trebuia să fug cu sufletul la gură, să fiu la timp acasă şi să mint pe unde am hoinărit atîta vreme — ce tulburător era! Eram îndrăgostită de Beda pînă peste urechi, dar ciudat, mi-era ne­plăcut cînd încerca să mă ia de mînă sau să mă sărute pe furiş. Mîinile lui mi se păreau reci, prea mari şi mă simţeam prost şi penibil cînd începea să-i ardă obrazul şi să-i tremure nervos bărbia. Vai de mine, mă îngrozeam eu, cu un chicot înă­buşit — fiindcă simţeam un fel de compătimire chinuitoare şi neliniştită, precis nu ştiu ce anume. Vai de mine, acum o să mă sărute din nou; de ce o tot face! Abia mult mai tîrziu am înţeles ce înseamnă un sărut, dar pe atunci îmi întorceam obrazul cît puteam mai mult. În cele din urmă nasul rece al lui Beda îmi ajungea neîndemînatic undeva pe lîngă ureche; mie îmi venea mai de grabă să-mi şterg obrazul numai să se termine odată!

— Eşti atît de rece, mormăia Beda cu un re­proş; iar eu, pe de o parte, mă ruşinam grozav că sunt atît de rece — Simonka, desigur, nu era ca mine — dar pe de altă parte, vedeam în asta o trăsătură oarecum romanţioasă şi insolită pe care încercam s-o etalez cît mai interesant cu putinţă, îndeosebi în faţa fetelor. Încă mult timp după aceea am crezut că sunt un temperament rece şi inaccesibil. Mă întreb de ce tinerii sunt atît de preocupaţi de propriile lor calităţi şi defecte — mai ales de cele pe care numai ei înşişi şi le atri­buie.          

 Oricum, era o dragoste mare. Simţeam o bucu­rie orgolioasă că am deja un băiat cu care ies, un băiat cu un cap mai înalt decît mine, artist şi poet, că are părul atît de frumos şi că poartă cu mine discuţii literare. Mă plimbam alături de el, fe­ricită, cînd îmi vorbea despre muzică, despre pla­nurile sale şi despre el însuşi. Mi se destăinuia cu plăcere despre ceea ce numea el destinul artistului; cred că suferea, probabil, mult din cauza me­diului care îl apăsa şi a vieţii de la şcoală, unde, cum spunea el, libertatea lui artistică şi imaginaţia îi erau înăbuşite. În această privinţă, gîndeam eu, eram foarte de acord cu el, cel puţin în ceea ce priveşte mediul ostil şi şcoala; şi mie mi-ar fi plăcut mult mai mult să alergăm împreună pe pa­jiştile înflorite, liberi ca păsările, fără să ne pese de mama şi de examene.

—  Cît de bine mă înţelegi, Jitka, suspina Beda cu admiraţie.

Despre mine nu aveam mare lucru să-i spun; aşa că nici nu crîcneam cînd începea să vorbească despre crizele sale spirituale şi despre chinurile sale de creaţie.

 — Mă inspiri atît de mult, îmi mărturisea une­ori şi eu încercam o bucurie de nespus.

Alteori mi se destăinuia prin aluzii vagi că pînă să mă cunoască a dus o viaţă urîtă şi desfrînată.

      — Sunt, de fapt, un om grozav de pasionat, Jitka, mormăia el, încleştîndu-şi pumnii. Artiştii sunt teribil de instinctivi şi de senzuali.

Prin urmare, am conchis eu, a fi pasionat în­seamnă să roşeşti pînă în vîrful urechilor şi să-ţi tremure mîinile; altfel, Beda cu cîrlionţii lui de miel şi cu labele lui stinghere îmi părea un heruvim. Nu ştiu de unde şi pînă unde poate să apară acest sentiment la o fetişcană, dar dragostea mea pentru el avea ceva matern: un fel de ne­voie de a-l alina şi de a-l încuraja, de a admira cît este de mare pentru a-i face plăcere. În faţa prietenelor mă grozăveam însă, povestindu-le cît de pasionat este Beda şi că de dragul meu a re­nunţat la o viaţă destrăbălată, cît de nebuneşte suferă şi cîte şi mai cîte nu îşi spun fetele între ele! Le citeam de asemenea poeziile pe care mi le dedicase. Am regăsit nu de mult una dintre ele; începea cu cuvintele: „Din nou singur, din nou singur sub cerul înnegurat". Soţul meu spune că ar fi ceva în aceste versuri, dar fiica mea a început să rîdă: le găseşte de o sensibilitate comică. Cred că am ars poezia; mi-a fost, probabil, ruşine că această critică m-a împuns undeva în inimă, după atîţia ani.

Ceea ce îl chinuia cel mai mult pe Beda era că nu putea să-mi interpreteze la pian, fie ceva din Chopin pe care îl adora (şi eu, îl asiguram entuziasmată), fie o compoziţie proprie despre care îmi povestise mult şi confuz; o intitulase Ariel. Aproape că-şi smulgea părul cînd discuta despre ea: că nu ştiu nimic despre el de vreme ce nu îi cunosc muzica şi cît de inspirat ar fi dacă ar putea să cînte în prezenţa mea. În ce mă priveşte, muzica cultă aproape mă înspăimînta, dar mi-l închipuiam pe Beda la pian, aruncîndu-şi pletele blonde pe spate şi mi-era de ajuns. Eram grozav de nefericiţi că aceasta nu se poate împlini pînă ce, într-o zi, mi s-a făcut foarte milă de el.

— Beda, i-am zis plină de curaj, am să vin într-una din zile la tine; ai mei n-au să mă omoare pentru atîta.

S-a înroşit de jenă şi mi-a spus, bîiguind, că nu se poate, că el locuieşte la o mătuşă şi că cine ştie ce şi-ar putea închipui ea; dar apoi revenea iarăşi şi iarăşi la aceeaşi idee că ar vrea măcar o singură dată în viaţă să-mi demonstreze că e ar­tist.

Odată s-a întîmplat că părinţii mei au plecat pentru cîtva timp. Planul meu a fost imediat gata.

     — Beda, am spus, mîine după amiază vino la mine şi cîntă-mi Ariel. Părinţii mei sunt plecaţi. Mă aşteptam să-i fac cine ştie ce mare bucurie; dar el se înroşi, îşi pierdu răsuflarea şi-mi spuse că nu poate face totuşi una ca asta, că ce va crede lumea şi cîte şi mai cîte. Deci, mă gîndesc în sinea mea, cît de simplu este astăzi; cînd mă întorc acasă, văd un lungan ridicîndu-se de pe scaun şi aproape că atinge lustra cu capul.

       —  E Honza, mamă, îmi spune simplu fiica mea, iar eu îi întind mîna şi nici nu ştiu cum să mă adresez.

În douăzeci de ani s-au schimbat multe.

— Nu-i nimic, îi spun, vreau să ascult Arielul tău.

Mai trebuia însă să aranjez cu servitoarea; i-am spus că trebuie să vină în după amiaza aceea un domn, muzicant, să încerce pianul dacă nu e dezacordat. Dar Ankăi noastre totul îi era vizibil in­diferent. După amiaza, a început să mi se pară că n-ar fi trebuit totuşi să fac una ca asta. Şi cul­mea, am surprins-o pe Anka, îmbrăcîndu-şi hainele de duminică.

—  Unde te duci, Anka?

—     Ies afară, rînji Anka, arătîndu-şi dinţii ca­riaţi. Sunt liberă cînd stăpînii nu sunt acasă, nu?

     Eram deprimată, dar nu mai aveam ce să fac. Pentru prima oară mă simţeam singură acasă, într-o stare apăsătoare şi enervantă, iar Beda tre­buia să sosească dintr-o clipă într-alta. Îmi era ciudă pe mine că-mi bate inima atît de tare şi mi-era urît de liniştea mormîntală din aparta­mentul gol. Deodată soneria ţîrîi timid. Trebuia să merg să deschid. Beda stătea în pragul uşii ca un hoţ.

 —  A, tu eşti? am reuşit eu să spun pe un ton ce trebuia să sune cît mai firesc, dar mă simţeam de parcă o bilă de plumb mi se urca în gît; în acelaşi timp simţeam cu groază şi furie că roşesc ca un mac.

 —  Eu sunt, şopti Beda, palid şi tulburat, de parcă îi venea să leşine şi se furişă înăuntru în vîrful picioarelor, parcă prea în vîrful picioa­relor.

Era atît de emoţionat că deodată mi-am adunat forţele şi am reuşit chiar să fac pe marea doamnă.

—   Intraţi domnule Foltyn, şi am debitat alte formalităţi de felul acesta; nu ştiu de unde îmi veneau, poate că e ceva înnăscut în femei. Mă bucur atît de mult că voi asculta Arielul tău!

—     Jitka, şopti Beda, eşti... chiar singură în casă?

—      Evident, am răspuns eu cu un aer matur şi firesc. Şi acum cîntă, Beda; de aceea ai venit aici.

Am reuşit în cele din urmă să-l fac să se aşeze pe taburetul din faţa pianului. Îşi trecu amîndouă mîinile prin păr şi atinse în treacăt cu vîrful degetelor cîteva clape. Şi atît.

—   Acest Ariel, începu el cu o voce nesigură. Trebuie să ştii că sunt chiar eu. Este viaţa mea in­terioară mîntuită, purificată. Ştii, de cînd te cu­nosc... mă simt mult mai curat...

În acest timp lovi claviatura cu degetele, scoţînd cîteva acorduri.

— Acesta ar fi începutul. Jitka nu trebuie să te superi, dar nu este încă gata. Am terminat nu­mai allegro şi rondo-ul.

—     Atunci poate îmi cînţi allegro.

    Lovi clapele din registrul grav pînă la cel acut şi apăsă de cîteva ori pe clapa cea mai de sus.

—  Nota asta sună rău, spuse încruntat, şi am atîta nevoie de ea! Ştii, pentru motivul rîsului triumfător al lui Ariel... Ştii ce? O să-ţi cînt o nocturnă de Chopin.

—  Şi Ariel nu?

— Astăzi nu, Jitka. Astăzi... nu pot. Îşi înfipse cu disperare amîndouă mîinile în păr. Eşti prea aproape de mine. Nu mă gîmdesc decît la tine. Te implor, de ce mă chinuieşti?

Gîtul i se înroşea văzînd cu ochii. Dumnezeule, mă gîndeam, acum o să vrea din nou să mă sărute.

      —  Beda, am izbucnit eu, atunci, cîntă-mi ceva! Cîntă ce vrei!

        Se ridică de la pian, tremurînd ca o frunză.

     —  Jitka, şopti el şi îşi ridică spre mine mîinile reci şi umede. Jitka, tu mă iubeşti, totuşi!

Bărbia îi tremura de enervare şi pete roşii îi apărură pe obraji. Dumnezeu ştie de ce, eram îndrăgostită de el, dar în clipa aceea mi s-a părut dintr-o dată atît de urît şi de jalnic, încît sunt convinsă că dacă ar mai fi făcut un pas i-aş fi dat o palmă.

Cred că mi-a citit-o pe faţă; eu însămi sim­ţeam ceva groaznic de dur şi de încordat în col­ţul gurii. El rămăsese înmărmurit şi roşi atît de tare încît m-a cuprins mila; încordarea din mine slăbise şi desigur că aş fi făcut orice ca să nu se simtă rănit atît de tare. Dar Beda a înghiţit în sec cu greu, de cîteva ori, îşi luă un aer ofensat şi mă privi, holbîndu-şi ochii cu duşmănie.

      —  Nu ştiam că eşti o mic-burgheză, zise printre dinţi, întorcîndu-se spre fereastră.

    Mi-a sărit inima din loc. Nu ştiu dacă asţăzi mai pot să descriu exact ce am simţit atunci; mi-era o ciudă cumplită pe mine şi pe el şi în ace­laşi timp îmi venea să plîng cu disperare. Numai să nu plîng, îmi spuneam, numai asta nu!

    —     Pleacă, Beda, am reuşit să spun. Pleacă! Pleacă!

Se întoarse spre mine: avea ochii plini de la­crimi, bărbia îi tremura şi înghiţea cu greu. Mi s-a făcut groază cînd mi-am închipuit că ar în­cerca sa mă sărute.

   — Pleacă odată, am strigat eu cu lacrimi în ochi; şi cînd în urma lui s-a auzit clanţa ţăcănind, cu prudenţă, poate cu prea multă prudenţă, am iz­bucnit într-un plîns cu hohote. De umilinţă, de necaz... şi poate şi de părere de rău.

Am vrut apoi să îi scriu o scrisoare lungă — nu mai ştiu ce vroiam să-i scriu — dar probabil că i-aş fi reproşat purtarea, iertîndu-l în acelaşi timp — pe scurt o probă de diplomaţie feminină; e de mirare cît de repede se maturizează o fată. Dar l-am întîlnit pe Beda pe stradă înainte de a-i trimite scrisoarea. Eram cu Maria şi am început să chicotim dinadins de nu ştiu ce prostie ca să nu-şi închipuie că sufăr; dar îmi simţeam bătăile inimii cum mi se urcă în gît de spaimă şi de dra­goste; Beda a trecut, cu mersul său legănat, cu un aer înfumurat şi ofensat fără să îmi arunce o privire.

Maria s-a oprit din mers, făcînd ochii mari.

        —    Jitka, voi nu mai vorbiţi?

Pentru prima oară în viaţă n-am putut să năs­cocesc ceva ca să epatez o prietenă.

—  Fiindcă e un nesuferit, am izbucnit eu cu asprime, mă dezgustă!

Acum îmi scăpase şi spusesem adevărul. Ma­ria a povestit apoi fetelor că mă făcusem palidă de moarte. N-am ştiut-o; dar între noi totul se terminase. Am mai plîns o singură dată cînd am auzit că i-a spus undeva lui Ela plin de dispreţ:

—  Jitka? Mic-burgheza aia!

Acum îmi face impresia că am vorbit mai mult despre mine decît despre domnul Foltyn. Dar fără îndoială n-aş putea face altfel; eram foarte tînără pe atunci, iar tinerii sunt preocupaţi mai mult de ei înşişi decît de orice altceva: ceilalţi oameni le servesc mai degrabă drept pretexte de care se fo­losesc pentru a înţelege propria lor viaţă. De aceea, tinerii nu prea se uită cu cine se împriete­nesc; pentru ei aceasta este un lucru mai degrabă din domeniul hazardului şi al ocaziei decît al unei alegeri adevărate. Astăzi cred că nu eram de loc făcută pentru domnul Foltyn: el era cu sigu­ranţă un artist, un temperament poetic şi puţin obişnuit în calităţile şi în defectele şale; era mai delicat, mai profund şi mai sensibil decît o fată obişnuită şi superficială cum eram eu. Poate că avea dreptate că eram o mic-burgheză; astăzi sunt împăcată cu această idee şi îmi vine aproape să rîd că pe atunci m-a durut atît de mult. Toţi tinerii îşi închipuie despre sine Dumnezeu ştie ce. Poate că şi trăsătura care m-a şocat instinctiv la el, aceea că era „grrroaznic de erotic" — cum s-ar exprima fiica mea — făcea parte din struc­tura lui exaltată de artist; dar, dacă îmi aduc aminte cît de stîngaci şi de caraghios era cînd vroia de pildă să mă sărute, mă gîndesc, fetiţo, că nu era pe atunci cu nimic mai versat sau mai matur în această privinţă decît tine, poate că vroia să insufle admiraţie  jucînd pe cine ştie ce marele seducător şi depravat. Astăzi, poate ţi-ar spune că pilotează un automobil de curse sau că face parte dintr-o organizaţie politică clandestină. Cu douăzeci de ani în urmă se punea mai mult preţ pe literatură şi pe alte lucruri asemănătoare. Timpurile se schimbă, dar tinerii au nevoie întotdeauna să se remarce şi să se fălească cu ceva ce poate fi total opus pentru fiecare generaţie.