Poveste de iubire (9)

Mr. William F. Thompson, prodecan al facultăţii de Drept nu-şi putea crede urechilor.

- Nu ştiu dacă v-am înţeles exact, Mr. Barrett.

- Da, domnule prodecan.

Nu-mi venise la îndemână s-o spun nici prima oară. N-avea cum să-mi vină mai uşor să i-o repet.

- Am venit să vă solicit o bursă pentru viitorul an şcolar, domnule prodecan.

- Vorbiţi într-adevăr serios?

  - Acesta e motivul pentru care mă aflu în biroul dumneavoastră, domnule prodecan. Mă adresez dumneavoastră în calitate de responsabil al serviciului social pentru studenţi.

- Da, dar mi se pare cumva curios. Tatăl dumneavoastră...

- Asta nu-l mai priveşte, domnule prodecan.

- Pardon? Prodecanul Thomson îşi scoase ochelarii de pe nas şi începu să le şteargă lentilele, folosind extremitatea cravatei.

- Tata şi cu mine am intrat, ca să spun aşa, într-un fel de dezacord.

Prodecanul îşi puse la loc ochelarii, şi mă privi cu acea expresie inexpresivă pe care trebuie să fii prodecan ca s-o poţi stăpâni cu desăvârşire.

- Acesta-i un fapt deosebit de regretabil, Mr. Barrett, spuse el.

"Pentru cine?" îmi venea să-l întreb. Tipul începuse să mă calce pe nervi.

- Da, domnule prodecan. Deosebit de regretabil. Acesta este şi motivul pentru care am venit la dumneavoastră. Mă însor luna viitoare. Peste vară soţia mea şi cu mine vom lucra. Apoi Jenny - soţia mea - o să înceapă să predea la o şcoală particulară. Fireşte, va fi un salariu. Dar taxa de frecvenţă e cu totul altceva. Ştiţi, taxele dumneavoastră sunt cam piperate…

- Hmm... da, a răspuns la aceasta prodecanul.

Eu unul, începusem să mă satur. Ce, tipul nu pricepea încotro băteam? Ce naiba credea c-am venit să caut la el în audienţă?

- Domnule prodecan, am venit să vă rog să-mi acordaţi o bursă. I-am spus-o direct. Era pentru a treia oară. Sunt complet pe geantă, n-am nici un fel de venit, şi am fost totuşi înmatriculat.

- Ah, da, răspunse Mr. Thomson, acţionând acum coarda birocratică. Dar trebuie să ştiţi că ultimul termen pentru cererile de acest fel este demult expirat.

Ce naiba voia individul? Să-i povestesc toată porcăria de-a fir a păr? Voia scandal? Ce dracu' voia de la mine?

- Domnule prodecan, în momentul când am făcut cererea de înscriere, n-aveam de unde să-mi închipui ce-o să se întâmple.

- E-n ordine; de altfel, Mr. Barrett, trebuie să vă spun că, după părerea mea, serviciul social nu are nici o competenţă de a se amesteca în disensiuni de familie. În cazul de faţă, o disensiune, trebuie s-o spun, deosebit de dureroasă.

- O.k., domnule prodecan, i-am replicat sculându-mă în picioare. Înţeleg unde bateţi. Dar vă pot declara că n-am să sărut picioarele tatălui meu doar de hatârul dumneavoastră, ca să puteţi beneficia de gloria unui "Barrett Hall" în plus la şcoala de Drept.

I-am întors spatele şi am plecat. Din uşă, l-am auzit îngăimând:

- Dar nu-i corect...

Eram întru totul de acord.

*

Miercuri, Jennifer şi-a primit diploma într-un cadru festiv. O mulţime de neamuri din Cranston, de la Fall River - ba chiar şi o mătuşă din Cleveland - veniseră la Cambridge pentru ceremonie.

Înţelegerea fusese să nu fiu prezentat drept "logodnic"; la rândul ei, Jen nu purta inel: asta ca să nu se simtă nimeni (prematur) ofensat că nu lansăm invitaţii la nuntă.

- Tanti Clara, ţi-l prezint pe prietenul meu Oliver, spunea Jenny, fără a uita să adauge: Dumnealui nu e încă absolvent!

S-a cam şuşotit şi s-au împuns ghionturi în dreapta şi-n stânga, ba chiar s-au dat şi presupusuri făţişe, dar rubedeniile n-au putut afla nimic precis, nici de la ea, nici de la mine, cu atât mai puţin de la Phil, care, cred eu, trebuie să fi fost încântat că nu era nevoit să poarte cu nimeni discuţii despre "iubirea dintre doi atei".

Joi am devenit - academic vorbind - egalul lui Jenny, luându-mi diploma de la Harvard, magna cum laudae, ca de altfel şi ea. Ce-i mai mult, am fost ales maestru de ceremonii şi, în această calitate, îmi revenea sarcina de a conduce pe fiecare absolvent la locul lui în cadrul solemnităţii. Asta însemna că eu deschideam cortegiul, trecând înaintea tuturor - până şi a "super-stelelor" dintre colegi. Îmi venea să le spun acestor tipi că prezenţa mea în frunte era dovada peremptorie a adevărului că o oră de sport la Dillon Field face cât două la biblioteca Widener. Totuşi, m-am abţinut. Să nu stricăm bucuria nimănui.

N-am nici cea mai mică idee dacă Oliver Barrett III a fost şi el de faţă. Peste 17.000 de oameni se înghesuie de obicei la Harvard Yard cu prilejul acestei festivităţi de înmânare a diplomelor şi, desigur, n-aveam să m-apuc să scrutez cu ocheanul mulţimea, rând cu rând. Cele două permise de intrare pentru părinţi le dădusem, fireşte, lui Phil şi lui Jenny. În definitiv, ca absolvent, bătrânul "Stonyface" n-avea decât să ia loc împreună cu colegii lui de promoţie din '26. Si-apoi, la urma urmei, nu scria nicăieri că trebuia neapărat să vină. Băncile aveau program şi în dimineaţa aceea.

Cununia a avut loc duminica următoare. Motivul pentru care n-am invitat nicio rudă din partea lui Jenny se datora pur şi simplu solicitudinii noastre ca omisiunea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, să nu pună la grea cumpănă pe nişte oameni cumsecade şi catolici practicanţi. Locul acţiunii era Philips Brooks House, un edificiu bătrânicios, în partea de nord a Harvard Yard-ului. Prezida Timothy Blauvelt, capelanul unitarian al colegiului. Evident, de faţă era şi Ray Stratton; îl invitasem şi pe Jeremy Nahum, un bun prieten de la Exeter, care mersese mai departe nu la Harvard, ci la Amherst College. Jenny invitase o prietenă de la Briggs Hall şi - cine ştie - poate din motive sentimentale, pe lungana aceea timidă cu care fusese cândva de serviciu în sala bibliotecii de la Radcliffe. Şi, desigur, pe Phil.

Phil era în grija lui Ray Stratton. Vreau să spun că Ray avea sarcina să-l facă să se simtă cât mai în largul lui. Nu ca Stratton ar fi fost mai stăpân pe situaţie! Stăteau taciturni amândoi, înfipţi locului şi teribil de stânjeniţi, fiecare părând să întărească prejudecata celuilalt ca această "auto-cununie" (cum îi zicea Phil) avea să se dovedească (cum îi dădea într-una Ray) un "show" de groază. Şi asta numai şi numai pentru că Jenny şi cu mine urma să ne adresăm în public câteva cuvinte! Adevărul e că văzusem în primăvară o ceremonie asemănătoare, când o colegă de a lui Jenny de la Conservator, Marya Randall, se cununase cam în acest fel cu un student de la arte decorative, Eric Levenson. Fusese într-adevăr frumos, şi asta ne-a şi dat ideea.

- Sunteţi gata? a întrebat capelanul.

- Da, am răspuns eu pentru amândoi.

- Dragii mei, se adresă el atunci asistentei, ne-am adunat aici spre a asista la unirea prin căsătorie a două vieţi omeneşti. Vă propun să ascultăm împreună cuvintele pe care prietenii noştri şi le-au ales ei înşişi pentru această clipă sfântă.

Mai întâi mireasa. Jenny, care stătea înaintea mea, recită poemul pe care şi-l alesese. Era foarte emoţionant, mai ales pentru mine, căci sonetul era de Elizabeth Barrett Browning.

Când sufletele noastre falnice şi tari

Stau în tăcere faţă-n faţă din ce în ce mai apropiate

Pân' ce aripile li se-mpreună-n flăcări…

Mă uitam cu coada ochiului la Phil, care era palid şi tras la faţă, cu privirea copleşită de un amestec de uluire şi adoraţie. O ascultam pe Jenny terminând poemul - în felul lui o rugăciune pentru

Sălaşul dragostei unde să poposim o zi,

Împresuraţi de bezna timpului şi a morţii.

Apoi a fost rândul meu. Avusesem multă bătaie de cap ca să găsesc un poem citibil care să nu mă facă să roşesc. Vreau să spun că n-aş fi putut să recit cine ştie ce înzorzonări cu pompon. Aşa ceva mi-era peste putinţă. În schimb, un fragment din Walt Whitman - "Cântecul drumului larg" - deşi poate cam scurt, spunea pentru mine totul:

... îţi dăruiesc mâna!

Îţi dăruiesc iubirea –

Mai de preţ ca tot aurul din lume,

Mă dăruiesc pe mine însumi ţie –

Mai înainte de legi şi de predici.

Doreşti să mi te dărui şi tu?

Drumeţi să fim pe-acelaşi drum?

Alături unul altuia pe viaţă?

Am terminat pe un moment de minunată reculegere şi tăcere. Apoi, Ray Stratton mi-a înmânat inelul, iar Jenny şi cu mine - noi doi împreună - am rostit cu glas tare jurământul de căsătorie: să ne iubim şi să ne fim aproape unul altuia până în ziua când moartea ne va despărţi.

În virtutea puterii încredinţate lui de autorităţile statului Massachussetts, capelanul ne-a declarat apoi soţ şi soţie înaintea legii.

Dacă stau să mă gândesc bine, masa care a urmat "partidei" (aşa numea Stratton ceremonia) a fost cât se poate de pretenţioasă, cu toată afişata încălcare a etichetei de rigoare. Jenny şi cu mine respinsesem categoric tradiţia cupelor de şampanie şi, întrucât eram atât de puţini încât am fi putut încăpea într-un separeu, ne-am dus pur şi simplu să bem la berăria Cronin. Pe cât îmi aduc aminte, patronul, Jim Cronin în persoană, ne-a făcut cinste cu un rând de halbe, în semn de omagiu adus "celui mai mare jucător de hochei al Universităţii Harvard, de la fraţii Cleary încoace".

- La oase, huo! a sărit Phil Cavilleri, bătând cu pumnul în masă. E mai bun ca toţi alde Cleary laolaltă!

Philip voia să spună, cred eu (de fapt nu asistase în viaţa lui la o partidă de hochei) că oricât de bine ar fi jucat la vremea lor Bobby sau Billy Cleary, niciunul dintre ei nu o luase de soţie pe fermecătoarea lui fiică. De fapt, eram cu toţii bine chercheliţi: era o scuză şi totodată un motiv să-i dăm mai departe.

Nu m-am opus când Phil a ţinut să se ocupe el de nota de plată, o hotărâre care avea să-i prilejuiască lui Jenny, ceva mai târziu, unul dintre rarele ei complimente la adresa "intuiţiei mele" ("N-aş fi crezut să ai atâta înţelegere!")

Lucrurile s-au complicat însă puţin în clipa când l-am condus la staţia de autobuz. Mă refer la micul moment lacrimogen. Al lui, al lui Jenny, al meu chiar; nu-mi amintesc clar niciun detaliu, dar ştiu că momentul a fost "lichid".

În sfârşit, după o sumedenie de urări şi binecuvântări părinteşti, s-a urcat în autobuz şi noi am stat să fluturăm un lung la-revedere, până când Phil nu s-a mai văzut. Abia în acea clipă, cutremurătorul adevăr mi se înfăţişa limpede de tot:

- Jenny, eşti soţia mea legitimă!

   - Întocmai. De-acum încolo pot să fiu caţă!