Destinul unui compozitor (1)

In 9 ianuarie 1890 s-a nascut Karel Capek, unul dintre primii doi scriitori cehi, cel de-al doilea fiind Jaroslav Hasek 

In cinstea lui, voi urca in serial bijuteria postuma "Destinul unui compozitor". Azi, marturia lui Simek.

SIMEK, JUDECĂTOR LA TRIBUNALUL DISTRICTULUI

I. Un prieten din tinereţe

     L-am cunoscut pe Beda Folten cînd trecusem puţin de şaisprezece ani — bineînţeles, pe atunci semna încă Bedrich Foltyn pe caietele de şcoală. Venisem din altă parte în clasa a şasea a liceului unde învăţa Folten şi întîmplarea care hotărăşte de atîtea ori soarta tinerilor a făcut să mă aşez lîngă el în aceeaşi bancă scrijelită şi stricată.

      Îmi aduc aminte de elevul Foltyn din clasa a şasea de liceu de parcă l-aş fi văzut ieri: era un băiat deşirat, cu ten delicat şi cu părul brun-auriu ondulat mărunt de care era din cale afară de mîndru, avea ochii bulbucaţi de miop, albaştri, nasul lung şi bărbia foarte mică, mîini mari mereu asudate cu care nu ştia ce să facă şi în general manifesta şubrezenia dezarticulată a băieţilor la vîrsta pubertăţii. Arăta mereu de parcă ceva l-ar fi ofensat, la care el răspundea printr-un dispreţ tăcut şi plin de suspiciune. La prima vedere nu prea mi-a plăcut, dar imediat mi-am dat seama că nu are în clasă niciun prieten şi că evită cu un aer de superioritate orice contact cu ceilalţi băieţi.

    Eu nu eram nici pe departe un elev eminent, dar înfruntam măcar şcoala, învăţătura şi profesorii cu o îndărătnicie posacă: eram un băiat aproape scund, şchiop şi urît, neajunsuri ce îmi imprima­seră sentimentul agresiv de a nu capitula. Poate de aceea am trecut prin şcoală cu chiu cu vai, cu numeroase cicatrice, dar totuşi cu capul sus. Cu Foltyn era mai rău: dorea cu înfocare să şe re­marce, dar era în acelaşi timp un timid iremedia­bil; acasă tocea ca un nebun, dar la şcoală, cînd îl scoteau la lecţie, bărbia începea să-i tremure şi nu putea să scoată un cuvînt, înghiţind nervos în sec pînă ce i se vedea mărul lui Adam zvîcnind în gîtul lung şi slab.

—  Foltyn, ia loc, îi spunea profesorul printre dinţi, aproape cu dezgust. Ar fi mai bine să te ocupi de matematică decît de frizură.

Foltyn se aşeza distrus, înghiţea în sec; ochii de un albastru spălăcit i se umpleau de lacrimi, iar buzele i se mişcau necontenit de parcă abia atunci formula răspunsul corect. Ca să nu arate că e pe cale să izbucnească în plîns se încrunta ofen­sat şi lua un aer groaznic de îngîmfat; în felul acesta lăsa să se înţeleagă că dispreţuieşte cu în­verşunare nota patru pe care a căpătat-o, profe­sorul, matematica şi în general întreaga şcoală. Profesorii nu îl iubeau deloc şi îl necăjeau ori de cîte ori aveau prilejul. Mi-era milă de el cînd îl vedeam stînd lîngă mine cu bărbia care-i tre­mura şi cu mărul lui Adam zvîcnind şi  încercam să îi suflu. La început cine ştie de ce s-a simţit ofensat.

—   Păstrează-le pentru tine, da? îmi şopti, fu­rios cu ochii plini de lacrimi, într-o zi, cînd pro­fesorul nostru de latină îi spuse să se aşeze după cc-i dăduse o notă proastă. Eu nu cer nimănui nimic.

In curînd însă s-a deprins cu ideea că îl ajut: continua să înveţe cu mai multă conştiinciozitate şi rîvnă decît mine, era dotat şi deosebit de re­ceptiv, dar îi lipsea orice încredere în sine sau cam aşa ceva; eu nu ştiam nimic ca lumea, dar aveam mai mult curaj. Pe scurt, Foltyn se bizuia pe mine ba chiar începuse să accepte totul ca un serviciu firesc ce i se cuvine; îl jigneam de moarte cînd uneori nu îi scriam tema şi îşi lua un aer atît de trufaş şi de nenorocit totodată încît mai că nu îi ceream iertare. Şi astfel îl ser­veam în continuare.

După cîte ştiu era ca şi mine dintr-o familie nevoiaşă; tatăl lui trebuie să fi fost un fel de conţopist sau aşa ceva. Locuia la o mătuşă, o fată bătrînă care aparţinuse elitei locale de odini­oară, dar care Dumnezeu ştie din ce trăia, poate închiria camere; dar cum poate trăi cineva din chiria unui student sărac nu pot să pricep. Îmi amintea întotdeauna de o molie care se hrăneşte cu pelerine şi şaluri vechi de lînă. Îl adora nespus de mult pe Bedrisek al ei — cum îi spunea — şi îl răsfăţa aşa cum se poate într-o asemenea mizerie.

     — Pe Bedrisek îl persecută, se văita ea, fiindcă este mult mai înzestrat decît ei; într-o zi le va arăta el de ce este în stare şi toţi se vor ruşina.

— Nu-mi pasă de ce gîndesc oamenii despre mine, mătuşico, răspundea Fricek îndurerat şi tru­faş, scuturîndu-şi pletele îngrijite. Dacă n-ar fi fost tata, de mult aş fi fugit de la şcoala aceea tîmpită. Ştiu eu ce-aş face, de-ar rămîne toţi cu gura căscată!

Veneam la ei să fac temele cu Fricek. Locuiau într-o cămăruţă şi o bucătărioară; o jumătate din cameră era ocupată de un pian care scîrţîia plăcut, amintire a timpurilor cînd mătuşica cu părul cîrlionţat — după cum o arăta o veche fotografie, învăţa să cînte Rugăciunea fecioarei şi Clopo­tele de seară. Încetul cu încetul am început să ne împrietenim mai îndeaproape, aşa cum li se întîmplă băieţilor la vîrsta pubertăţii. Formam o pereche bizară: el prea înalt şi slab, cu obraji de fată, ochii albaştri şi părul lînos auriu de berbec, eu bondoc, negricios, cu părul pieptănat perie, — si­gur că această pereche făcea să rîdă toată clasa. Odată eram la ei şi ne povesteam de cîte în lună şi în stele; se lăsa seara, focul dogorea în cămin, iar pe mine aproape mă durea inima de o emoţie excesivă, neaşteptată şi necunoscută, ce mă cuprin­sese. Fricek tăcu deodată, trecîndu-şi mîna lungă şi palidă prin păr:

—   Aşteaptă o clipă, îmi şopti misterios, dispărînd în bucătărie.

După o clipă se întoarse; îmbrăcase un fel de jachetă violetă de mătase şi păşea ca un somnam­bul, de parcă ar fi plutit. Fără să scoată un cuvînt, ridică capacul pianului, se aşeză pe un ta­buret şi începu să improvizeze. Ştiam că învaţă să cînte la pian, dar ceea ce vedeam era o sur­priză pentru mine. Fricek cînta, trecînd de la o melodie la alta, cu capul dat pe spate şi cu ochii închişi, apoi se apleca din nou pînă la claviatură de parcă se frîngea, iar clapele abia murmurau sub degetele sale. De îndată ce melodia creştea se îndrepta şi el de parcă acel forte l-ar fi înălţat şi purtat cu sine; apoi bubuia un ultim acord trium­fal şi din toate puterile, aruncîndu-şi capul pe spate; rămînea aşa cu ochii săi visători, larg deschişi, de parcă privea în altă lume şi respira greu, istovit, pînă ce se stingea ultima notă.

Eu nu înţeleg muzica; flaşneta mă poate emo­ţiona la fel de mult ca şi muzica sferelor, dar sunt incapabil să apreciez care e mai bună. Ex­tazul muzical al lui Foltyn aproape mă înspăi mînta: îmi era puţin ruşine fără să ştiu de ce, dar eram în acelaşi timp copleşit.

—  A fost minunat, m-am pronunţat eu recunos­cător. Fricek păru că se trezeşte dintr-un vis, îşi trecu mîna peste frunte şi se ridică.

—   Scuză-mă, se dezvinovăţi el, dar cînd mă cuprinde asta trebuie... Este ceva mai puternic decît mine.

—   Şi de ce-ţi pui jacheta asta violetă? i-am spus.

Fricek dădu din umeri.

—  O îmbrac întotdeauna cînd cînt. Fără ea nu pot să creez, înţelegi?

Nu înţelegeam nimic, dar nu eram tocmai sigur ca aceasta nu are o anumită legătură cu muzica. Foltyn s-a apropiat de mine, întinzîndu-mi mîna.

—   Ascultă Simek, nu sufli nimănui o vorbă. Ăsta e secretul nostru.

—   Ce secret? am întrebat eu fără să înţeleg

   —   Că sunt artist, îmi şopti Foltyn. Ştii, băieţii şi-ar bate joc de mine, iar profesorii ar fi şi mai porniţi... Şi aşa ştiu că nu dau doi bani pe în­văţătura lor în clasă... Nu poţi să-ţi închipui cît de umilit sunt cînd trebuie să tocesc cuvintele şi formulele lor. Eu stau acolo în clasă şi aud mu­zică... muzică.

—   Şi de cînd ştii că eşti artist?

—  De multă vreme. Cu doi ani înainte am fost la un concert. A fost ceva extraordinar. Omul acela cînta pînă ce părul îi cădea pe clape... Acolo am înţeles. Aşteaptă, şopti misterios, pune-mi mîna aici pe tîmple. Nu simţi nimic?

—  Ce? am întrebat eu cu mirare. Degetele mele simţeau numai părul lui ondulat şi des ca blana unui pudel.

—  Nu simţi ce tîmple proeminente am? Acesta este semnul unui talent muzical anormal. E un lucru de altfel cunoscut adăugă el cu nonşalanţă. La fel ca şi extensia degetelor. Eu pot să cuprind zece clape ca pe nimic. Crede-mă, vreau să am certitudinea că voi ajunge undeva în artă. Şi simt asta, Simek, o ştiu cu siguranţă.

     Îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întîmplat ieri. În camera mătuşii se lăsase întunericul şi numai din timp în timp se aprindea cîte o scînteie cînd un cărbune incandescent cădea sub gră­tar. Stăteam mînă în mînă ca doi băieţi sărmani şi speriaţi; mîna lui era neplăcut de rece şi de umedă, dar în clipa aceea i-o strîngeam subjugat cu inima plină de dragoste şi înflăcărare.

—  Fricek, şopteam, Fricek.

—  Spune-mi Beda, m-a corectat Foltyn deli­cat, dar nu în clasă, numai între noi, ştii? Acesta e numele meu de artist: Beda Folten. Nimeni nu trebuie să ştie. Beda Folten, repetă el cu încîntare. Şi tu ce pseudonim ţi-ai alege?

—  Simion, am răspuns fără ezitare. Spune-mi, Beda, tu nu scrii versuri?

—  Versuri, răspunse cu o voce nesigură. De ce aş scrie... Tu scrii?

—  Scriu. Şi aşa dădusem la iveală ceea ce de cîteva clipe mă rodea cu gelozie. Să nu crezi, Fricek, că numai tu ai marele tău secret, şi am adăugat cu modestie: deocamdată n-am decît cîteva caiete.

—   Fricek îmi trecu mîna pe după gît.

—   Deci tu eşti pctet. Vezi, nu mi-aş fi închi­puit — Simone, îmi arăţi poeziile tale?

        —   Da, poate într-o zi, am mormăit eu încurcat. Dar tu de ce nu scrii?

Fricek îşi aţinti privirea în întuneric.

—  Eu? E ceva curios, dar eu uneori gîndesc în versuri; încep deodată să îngîn ceva pentru mine şi apare cîte o poezie. Eu n-aş avea timp să aştern cuvintele pe hîrtie; ele răsună în mine şi dispar de la sine.

      Mă necăjea puţin că el are atîta uşurinţă; eu îmi elaboram versurile cu trudă, cu sudori de sînge, muşcînd tocul şi ştergînd cu furie ceea ce scri­sesem; asta se întîmpla, pesemne, fiindcă eram un băiat de proletar, o fire încăpăţînată şi posomorită căruia îi lipsea poate acea gingăşie in­terioară autentică? Niciodată nu-mi făcusem iluzii despre versurile mele; dar acum începusem să mă frămînt că poate nu am nimic comun cu poezia şi că mă forţez numai să scriu versuri. Astăzi ştiu că totul nu era decît o exaltare a adolescenţei; băieţii de astăzi depăşesc această criză a vîrstei mai degrabă prin sport şi cinism, dar în tinereţea mea nu se făcea mult sport, iar această transformare se petrecea mai curînd pe plan spiritual şi moral; aproape jumătate din elevii clasei scriau versuri în taină. Ei, dar am renunţat repede ca şi ceilalţi; e adevărat că mai tîrziu am publicat ici şi colo cîte o poezioară, dar despre ele nimeni nu mai ştie nimic — nici măcar eu. Mă gîndesc nu­mai cît de stîngace şi de juvenile trebuie să fi fost versurile mele scrise în clasa a şasea.

— Ştii, de pildă, asemenea versuri, se auzi vo­cea lui Fricek din întuneric: „Stăteai goală în luminişul argintiu de mesteceni”.

Am roşit chiar şi pe întuneric.

—  Tu ai văzut...

—   Sigur că da.

—  Unde?

—  Nu pot să-ţi spun. Se numea Manuela. Işi trecu mîna prin păr. Nu poţi să-ţi închipui, Simone, prin cîte am trecut eu. Un artist trebuie să trăiască cumplit de intens.. Eu cunosc deja atîtea femei...

—   Aici? am izbucnit eu sceptic.

Mi se părea curios; cunoşteam totuşi sfiala şi timiditatea lui Fricek în contact cu ceilalţi.

—   Nu, la noi acasă. La noi se află castelul unui conte şi ştii, tatăl meu este intendentul lui; într-o seară, contesa m-a auzit improvizînd la pian... şi de atunci mă invită la castel. Mestecenii sunt cei din parc, înţelegi?... Eu am cheia de la parc, cheia mea personala. Aici, ei aş! Aici n-aş vorbi cu nimeni... Ăsta nu e un loc pentru mine. Acolo la castel au un clavecin vechi de mai bine de două sute de ani şi cînt la el; în salonul roşu ard numai lumînări în sfeşnice de argint... Con­tesa este o muziciană extraordinară; îmi trece mereu mîna prin păr. Şi Fricek suspină voluptos.

—  E frumoasă? Aici, în întuneric şi la distanţă totul mi se părea posibil.

—  Este o frumuseţe matură, admise Foltyn cunoscător. De fapt... dau lecţii de pian fiicei sale care a fost educată într-o mănăstire spaniolă.

—  Ea este cea care se numeşte Manuela?

—  ...Nu. O cheamă Isabel Maria Dolores. Dar, omule, este încă un copil, are doisprezece ani, spuse cu îngăduinţă bărbătească. E adevărat, cred că s-a îndrăgostit de mine; dar, eu, ştii... Strînse din umeri. Contele are atîta încredere în mine. Este un lucru serios. N-am sărutat-o decît o sin­gură dată, dar n-ai idee ce foc e în ea. Dar ce? Artistul nu este obligat de nimeni. Dreptul său la viaţă e nelimitat; doar el se inspiră numai din ce a trăit... E un lucru mare să fii artist! Simon, jură-mi că nu spui nimănui... despre contesă şi în general despre tot. Pe cuvînt de onoare?

—  Pe cuvînt de onoare! Mîna lui era mai rece şi mai umedă ca de obicei şi tremura de emoţie. Şi ca să ştii... ca să ştii... contesa mi-a dăruit şi ea dragostea ei. Tu eşti poet, Simone, tu poţi să înţelegi... Nici ţie nu-ţi pasă de prejudecăţi, nu-i aşa? Dacă ai şti cît de frumoasă poate fi Isabela, Simek, tu n-ai idee ce viaţă dublă duc, mă ştii numai de la şcoală; ca să ştii, eu... eu trăiesc ca un artist, înţelegi? Nebuneşte... dez­lănţuit... cu toţi nervii. În timp ce vorbea îşi în­chidea şi îşi deschidea spasmodic mîinile sale mari de adolescent de parcă ar fi prins ceva cu ele. Eram pus în încurcătură şi gata să cred poveştile cele mai romantice din lume, dar aveam sentimen­tul chinuitor a ceva nenatural şi ireal şi în acelaşi timp mă ruşinam teribil pentru lipsa mea de fan­tezie şi de încredere în prietenul meu.

   —  Spune mai departe, am mormăit eu moro­cănos.                                           

   — După cum îţi spuneam, izbucni Fricek cu înfrigurare, cel mai bine creez cînd sunt pe cale să trăiesc nişte sentimente profunde. O mare dragoste... sau un mare păcat. Şi asta face parte din artă — ai cunoscut şi tu asta, nu? Trebuie să-mi povesteşti într-o zi tot ce ai trăit în viaţa ta de poet. Dar muzica este ceva mai mult, muzica este... inefabilul din noi, înţelegi? Ştii, Simon, eu sunt un temperament dionisiac. Eu sunt — aş­teaptă o clipă, spuse deodată cu o altă voce. Vine mătuşa.

   Domnişoara bătrînă deschise uşa bucătăriei şi intră ţinînd în mînă o lumînare aprinsă.

   — Băieţi, băieţi, voi staţi aici pe întuneric?

  — Repetam numai la istorie, mormăi Fricek, clipind din ochii săi de miop, orbiţi de lumină.

   Cu gîtul său lung şi alb şi cu bărbia teşită îmi păru deodată un gînsac jignit şi succeptibil.

   Era între noi o prietenie pe viaţă şi pe moarte; prima mare prietenie este ceva aproape la fel de mare şi de frumos ca prima dragoste. Aveam ro­lurile bine stabilite; Foltyn era un temperament dionisiac, debordînd de elanuri şi vise, dezlănţuit, orgiastic şi extaziat; îşi lăsase să-i crească chica ca un papuaş şi umbla cu şapca în mînă şi pletele îngereşti răvăşite de vînt. Spre marea mea mulţu­mire, pentru mine s-a găsit un temperament hefaistic; eram un băiat oacheş şi ciufulit, îmi fău­ream versurile pe nicovală şi întruchipam forţa cumpătată, banală, aspră şi sceptică; ba chiar mă sileam să şchiopătez, ca Hefaistos. Aşa pierdeam vremea, hoinărind prin orăşel şi prin împre­jurimile lui ca două divinităţi; nutream un dispreţ fără margini pentru toţi ceilalţi Beoţieni şi Fenicieni, seara întîlneam pe promenadă nimfe sfioase sau bacante pasionate şi uneori ne furişam în apropierea localului rău famat al oraşului penţru ca să zărim, cu inima bătînd, măcar printr-o cră­pătură a uşii, luminiţa roşie din grota lui Venus.

   Ce reprezenta în faţa acestei beţii antice un doi luat la greacă şi latină! La şcoală, Dionisos o scălda disperat, cu mărul lui Adam zvîcnind şi cu bărbia tremurînd în timp ce Hefaistos mohorît vîna cu înfrigurare, pe sub bancă, frînturi de cunoştinţe din manualele de şcoală sau din tradu­cerile prohibite. În sfîrşit, Dionisos se prăbuşea în tăcere din cauza verbelor neregulate, aşezîndu-se cu ochii plini de lacrimi şi cu o demnitate rigidă în timp ce Hefaistos îi strîngea pe sub bancă ferm şi devotat mîna asudată.

       Dar zeii nu sunt cruţaţi de invidie. Toată ple­bea din clasa a şasea urmărea cu o bucurie răută­cioasă ciocnirile noastre cu scorpiile de profesori; la ce altceva se pot aştepta zeii din partea Mir­midonilor săraci cu duhul! O singură dată Dio­nisos a înfruntat eroic această lume mărginită care nu îl înţelegea şi care îl persecuta; aceasta s-a întîmplat într-o zi cînd profesorul nostru de cehă, un tip chel, s-a oprit lîngă el, zicîndu-i cu un ton de dojană:

      — Foltyn, Foltyn cînd o să mergi să-ţi tunzi chica ca să se aerisească ceea ce ai în cap în loc de creier?

    Fricek s-a înroşit atunci, a sărit în picioare şi, cu ochi arzători, a lovit cu pumnul în bancă.

    —  D-le profesor, strigă el cu o voce isterică, tremurătoare, suntem la liceu şi nu la frizer! Nu vă interesează frizura mea şi vă interzic să vă legaţi de ea!

    Această replică i-a adus o admonestare din partea directorului pentru impertinenţă, iar Fricek deveni pentru un timp eroul liceului. Dar el îşi apăra dreptul de a purta plete de artist, ba chiar îşi completa ţinuta, legîndu-şi o cravată în acelaşi stil; acum profesorii îl lăsau în pace chiar şi atunci cînd în timpul lecţiei îşi trecea pieptenul ostentativ prin pletele sale galbene.

    După un timp m-am despărţit de Fricek - aceasta s-a întîmplat de fapt datorită versurilor mele. A insistat atît de mult să i le dau încît, în­tr-o zi, i-am dus cu destulă neplăcere şi ezitare caietele mele mînjite şi acoperite de un scris des; încă pe atunci simţeam aversiune să mă produc în faţa cuiva. Nu am vrut să îl întreb ce părere are despre versurile mele, iar el singur nu a adus vorba despre ele. Pînă cînd după mai multe luni i-am amintit în treacăt că ar putea să mi le înapoieze.

     Fricek a părut surprins.

     — Care versuri?

     — Caietele acelea pe care ţi le-am împrumutat

    — A, da, îşi aduse aminte Fricek, simţindu-se jignit. Ţi le aduc mîine dacă n-ai încredere în mine, bombăni el şi se îngîmfă cu un aer de reproş.

     Mergeam mai departe fără să schimbăm o vorbă; Fricek fornăia indignat şi dădea din cap ca un om care s-a lovit de o dureroasă ingratitudine şi de lipsă de înţelegere. Se opri brusc şi îmi întinse o mînă rece.

     — Salut, eu mă duc.

     — Stai, te rog, ce ţi-am făcut?

    — Nimic, zise pe un ton respingător, înghiţindu-şi lacrimile. Eu... eu vroiam să pun pe muzică unele versuri de-ale tale, iar tu... de parcă aş fi vrut să ţi le fur!

     — Dar nu mi-ai spus nimic despre intenţiile tale.

    — Vroiam să-ţi fac o surpriză. Aproape am ter­minat poezia aceea care începe cu: „Din nou singur, din nou singur sub cerul înnegurat.

     I-am strîns braţul plăpînd.

    —  Nu trebuie să te superi, Fricek, n-aveam habar de nimic. Mă bucur atît de mult că unele poezii ţi-au plăcut cît de cît, mai ales că nu mi-ai vorbit niciodată despre ele.

     —  Eu sunt atît de obsedat de... îmi sună mereu în minte iar tu... Un artist nu s-ar fi purtat aşa! strigă el cu o voce plîngăreaţă. N-ai de loc încre­dere în mine. N-ai teamă, îţi voi înapoia caietele. Nu am nevoie de nimeni. Pot trăi singur.

    Şi ca din senin se răsuci pe călcîie, îndepărtîndu-se în direcţia opusă. L-am ajuns din urmă şi i-am vorbit mai mult de o oră: că nu m-am gîndit în felul ăsta, că îşi poate păstra caietele mele, cît timp vrea...

     —  Nu ar fi trebuit de loc să spui asta, Simek, repetă el rănit. Ştii doar că un boem... Cum pot eu să ţin minte cui şi ce trebuie să-i aduc! Aşa i se întîmplă omului cînd se adună cu oameni care... care nu-s de nivelul lui.

     Pe scurt, ce era de făcut? Între noi tot farmecul dispăruse. Fricek aproape că nu vorbea cu mine. Era tocmai perioada examenelor semestriale, iar Foltyn culegea doi după doi; zadarnic încercam să îi suflu, refuza cu îndîrjire să ia în seamă ajutorul meu şi se aşeza, înghiţind din greu, cu lacrimi în ochi şi o expresie tragică de reproş; avea scris pe vîrful nasului, de-a dreptul patetic, că numai eu sunt vinovat de toate. În primul se­mestru din clasa a şaptea a căzut la trei materii; pălise în faţa carnetului de note, iar bărbia în­cepuse să-i tremure jalnic, dar mi-a întors spa­tele cînd am vrut să-i zic să nu-şi facă sînge rău din atîta. Este numai vina ta, părea să spună spatele lui ce se cutremura din cauza plînsului cu sughiţuri pe care şi-l înăbuşea. Îmi părea nespus de rău de el... şi de mine însumi.

    Curînd după aceea Fricek a legat o nouă şi mare prietenie. De data asta cu premiantul cla­sei noastre, un elev model şi preferatul profe­sorilor: un băiat delicat, palid şi firav, frumos ca o fetiţă, îngrijit şi elegant... în clasă trecea drept fricos şi colegii încercau pentru el un uşor dispreţ şi o oarecare neîncredere în perfecţiunea lui de şcolar. Cum s-au împrietenit şi ce i-a legat unul de celălalt nu ştiu; eu însă eram gelos cu dispe­rare şi turbare, poate fiindcă în adîncul sufletului tînjeam să devin prietenul acestui Adonis desăvîrşit al clasei noastre. Mă simţeam nespus de ne­fericit şi părăsit cînd îi vedeam pe cei doi, plimbîndu-se împreună. Odată am strigat dinadins gro­solan în urma lui Fricek.

     — Ai face mai bine să-mi aduci caietele!

    Fricek nu mi-a răspuns, exprimîndu-şi dispreţul doar printr-o ridicare de umeri. A doua zi, în timpul lecţiei, păli de moarte şi se ridică în pi­cioare, bîjbîind de parcă îi venea să leşine.

     — Ce ai, Foltyn? l-a întrebat profesorul.

     — Mă scuzaţi, domnule profesor, răsuflă Fol­tyn, nu mai pot sta aici. Simek pute.

     Am roşit de parcă m-ar fi pălmuit.

     — Nu e adevărat, m-am apărat eu scos din fire de ruşine şi ofensă. Să spună ceilalţi...

     — Miroase a nespălat, a repetat Fricek cate­goric.

     Profesorul se încruntă.

     — Aşezaţi-vă, atunci, în altă parte şi nu mai întrerupeţi ora...!

    Foltyn şi-a adunat cărţile şi, cu un mic surîs triumfător s-a mutat, mergînd în vîrful picioare­lor lîngă prietenul său, premiantul clasei; era în al noulea cer. De atunci n-am mai vorbit cu el. Iar caietele nu mi le-a înapoiat.

    Nu ştiu dacă amintirile mele despre Beda Folten nu sunt marcate de această întîmplare care pe atunci m-a rănit şi m-a umilit atît de îngrozitor. Astăzi profesia de judecător m-a învăţat să privesc comportarea semenilor mei cu mai multă îngăduinţă şi mai ales nu iau în tragic minciunile şi înşelăciunile tinereţii; m-am deprins să nu văd în tinereţe decît un grad atenuat de responsabi­litate penală. Pe atunci însă eram teribil de dis­trus; vroiam să mă arunc în rîu sau să-mi iau cîmpii. Astăzi aş putea spune că Foltyn vroia poate să se aşeze lîngă premiantul clasei care putea să îl ajute mult mai eficace şi mai sigur decît putea s-o facă un elev atît de mediocru ca mine. De asemenea e adevărat că notele lui Fricek s-au îmbunătăţit din acel moment. Dar poate era ceva mai mult între ei, interese comune şi pasionate, sau una din acele prietenii exaltate cum se întîlnesc la această vîrstă. Îmi aduc aminte că odată au fost convocaţi amîndoi la director: a fost o anchetă confidenţială; dar despre ce s-a discutat de fapt, nu s-a aflat niciodată în clasă.

     Nu pot să pretind că în urma acestor expe­rienţe din adolescenţă aş cunoaşte cu adevărat ca­racterul lui Bedrich Foltyn; viaţa şi meseria m-au deprins cu o anumită prudenţă în aprecierea su­fletului uman. Astăzi aş rezuma constatările mele cam în felul următor: băiat hipersensibil, ambiţios şi puţin răsfăţat, cu înclinaţii artistice şi poate cu un talent muzical real — nu sunt eu cel în mă­sură să aprecieze aceasta; vanitate dusă pînă la megalomanie şi dublată de un complex de infe­rioritate socială şi fizică resimţită dureros şi de neîncredere în sine; înclinaţie sporită către ipo­crizie şi lăudăroşenie, neobişnuită de altfel la această vîrstă. În condiţii normale ar fi putut să devină într-adevăr un bărbat, fără îndoială, puţin dotat pentru acţiune, dar animat de preocupări nobile şi superioare mediocrităţii. Înclinaţie evi­dentă spre voluptăţile intelectuale. Tip astenic şi sentimental. Aceasta este tot ce pot sa declar cu certitudine.