De-ale lui Zoscenko (41)

Ambalaj slab
   Azi nu se mai ia şperţ. Înainte, da: nu puteai face un pas fără să dai ori să iei.

Acuma, firea oamenilor s-a schimbat mult în­spre bine.

Într-adevăr, şperţ nu se mai ia. Zilele astea am expediat nişte lăzi de la gara de mărfuri.

Stăm noi în gară şi ni se înfăţişează următo­rul tablou rafaelian:

O gheretă. La uşa ei, vezi bine, coadă. Şi un cîntar decimal. Cantaragiul — lîngă el. E un slujbaş cît se poate de prezentabil. Îi turuie gura turnînd la cifre. Notează mereu în condică, pune greutăţile pe cîntar, lipeşte etichete pe lăzi şi dă tot soiul de explicaţii.

Numai îl auzi zicînd cu vocea lui simpatică:

— Patruzeci. O sută douăzeci. Cincizeci. Dă-o jos. Ia-o. Dă-te la o parte... Nu pune aici, tontule! Pune dincoace.

Ce tablou plăcut de muncă intensă!

   Numai că, la un moment dat, băgăm de seamă că, deşi lucrează aşa de frumos, cantaragiul prea se ţine de litera legii. Prea apără cu foc intere­sele cetăţenilor şi ale statului. Dacă nu chiar la fiecare, dar la a doua, la a treia persoană refuză să primească coletul. Cum e ambalajul ceva mai slab, nu primeşte. Deşi se pare că o face cu toată părerea de rău.

Ăia cu ambalajul slab, vezi bine, se vaietă şi se milogesc.

Cantaragiul zice:

— În loc să vă văicăriţi, mai bine întăriţi-vă ambalajele. E pe-aicea unul cu nişte cuie. Duceţi-vă la el. Bate colea două cuie şi leagă lada cu o sîrmă. După aia veniţi înapoi; vă primesc fără rînd.

Adevărat, în dosul gheretei stă un om. Omul ţine în mînă un ciocan şi nişte cuie. Munceşte de se speteşte, întărind ambalajele clienţilor. Aia re­fuzaţi se uită la el rugători şi-i oferă prietenia şi banii lor.

Dar iată că-i vine rîndul unui cetăţean. Unul blond, cu ochelari. Nu e un intelectual, e numai miop. Sau poate că are conjunctivită şi şi-a pus ochelari ca să nu se vadă. Ori poate că face ser­viciu la o fabrică de produse optice şi ăia de-acolo le dau ochelari pe gratis la salariaţi.

Uite-l că-şi pune lăzile, şase de toate, pe de­cimal.

Cantaragiul cercetează atent cele şase lăzi şi zice:

— Ambalajul e slab. Nu merge. Dă-le jos.

La auzul acestor vorbe, ochelaristul se amărăşte rău de tot. Dar înainte de a se amărî, sare cu gura la cantaragiu:

— Ce vrei de la mine? Astea nu-s lăzile mele — zice. Sînt lăzile statului, de la fabrica de pro­duse optice. Ce să fac eu acuma cu ele? Unde găsesc o căruţă? De unde să iau o sută de ruble ca să le duc înapoi?

Cantaragiul zice:

— Eu de unde să ştiu? Şi-i face semn cu mîna să se dea la o parte.

Alălalt, miop cum e, şi pentru că i s-au aburit şi lentilele ochelarilor, interpretează gestul într-alt fel. Se face roşu la faţă, aducîndu-şi aminte de ceva de mult uitat. Apoi se scotoceşte prin bu­zunare şi scoate vreo cinci ruble, tot în hîrtii de cîte-o rublă. Şi dă să-i dea banii cantaragiului.

La vederea banilor, cantaragiul se face stacojiu la faţă.

— Asta ce mai e? ţipă. Nu cumva vrei să-mi dai şperţ, bou cu ochelari ce eşti!

Ochelaristul înţelege pe loc, vezi bine, în ce bucluc s-a băgat.

— Nu — zice — am scos banii numai aşa. Voiam să mi-i ţii dumneata pînă dau jos lăzile de pe cîntar.

S-a fîstîcit cu totul, vorbeşte aiurea, îşi cere mii de scuze şi chiar pare dispus să accepte o mo­rală zdravănă.

Cantaragiul zice:

— Ruşine! Aici nu se ia şperţ. Dă jos lăzile de pe cîntar, că m-apucă dracii cînd le văd. Dar avînd în vedere că sînt lăzile statului, du-te la omul de colo să-ţi întărească ambalajul. Cît priveşte banii, mulţumeşte cerului că n-am eu timp să mă ocup de dumneata.

Dar cantaragiul nu se opreşte aici. Mai cheamă un funcţionar şi-i zice:

— Ştii, adineauri a vrut unul să mă mituiască. Auzi, absurditate! Îmi pare rău că n-am primit şi n-am luat banii aşa, de formă; acuma e greu s-o dovedesc.

Celălalt funcţionar răspunde:

— Da, păcat! Trebuia făcut caz. Să nu-şi în­chipuie unii că la noi se mai umblă cu chestii din astea.

Ochelaristul, muiat rău de tot, se foieşte cu lăzile lui. Bătute în cuie, puse la punct, sunt aduse iar tîrîş la cîntar.

Atunci mie începe să mi se pară că şi ambala­jul meu e slab.

Fără a mai aştepta să-mi vină rîndul la cîn­tar, mă duc la omul acela şi-l rog, pentru orice eventualitate, să-mi bată în cuie ambalajul cam dubios. Pentru treaba asta omul îmi cere opt ruble.

— Ce, aţi căpiat cu toţii? zic eu. Opt ruble pentru trei cuie?!

Omul îmi zice pe un ton confidenţial:

— Ai şi dumneata dreptate. Eu ţi le-aş bate şi pentru o hîrtie de trei ruble, dar gîndeşte-te că trebuie să împart şi eu banii cu căpcăunul ăla de colo.

Acuma încep eu să pricep cum devine cazul.

— Adicătelea — zic eu — împarţi cu can­taragiul?

Omul pare puţin jenat că l-a luat gura pe dinainte, se apucă să-mi îndruge cîte şi mai cîte, că leafa-i mică, că scumpetea-i mare, îmi face o reducere serioasă şi se apucă de lucru.

Iată că-mi vine şi mie rîndul.

Pun lada pe cîntar şi admir ambalajul bine prins în cuie.

Cantaragiul zice:

— Cam slab ambalajul. Nu merge.

— Da' de unde! zic. Adineauri mi l-a bătut în cuie omul acela cu cleştele.

— Ah, pardon! zice cantaragiul. Scuzele mele. Acuma ambalajul dumitalc e bun, dar era slab de tot. Eu observ dintr-o ochire. S-avem pardon!

Primeşte lada şi-i face scrisoarea de trăsură.

Iau foaia şi citesc: „ambalaj slab”.

— Ce-i asta, tîlharilor? zic. Păi, cu eticheta asta, îmi golesc hoţii lada pe drum. Şi nici n-am să pot cere despăgubiri, dacă scrie aşa. Acuma — zic — văd eu ce şmecherii învîrtiţi voi aici.

Cantaragiul zice:

— S-avem pardon. Scuzele mele.

Şi şterge menţiunea asta, după care plec şi eu acasă. Pe drum mă gîndesc la complexa construcţie spirituală a concetăţenilor mei, la res­tructurarea caracterelor, la şmecheriile la care recurg stimaţii mei concetăţeni cedîndu-şi în silă poziţiile vechi.

De-aşa treabă, chiar s-avem pardon!