Aseara, la emisiunea lui Turcescu de la B1Tv, se discuta, cum cred ca se intampla pe la toate postrurile in aceste zile, despre rateul Schengen. Chiar daca, asa cum am aflat ulterior, exista niste sondaje din care reiese ca romanii habar nu au ce e ala Spatiul Schengen, toata lumea au aflat ca am ratat intrarea in el. Dupa care, politicienii s-au prezentat in studiourile televiziunilor si s-au apucat de discutii pe aceasta tema.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
marți, 5 martie 2013
Demisia dracilor
5 martie este ziua în care, în 1953, a crăpat - fie-i țărâna grea că uraniul - Iosif Vissarionovici Stalin, cel mai mare criminal din istoria lumii noastre și a tuturor lumilor paralele, posibile și imposibile. Îmi închipui că atunci când s-a întâmplat acest fericit eveniment, dracii din iad au vrut să-și dea demisia, din cauza spaimei că vor fi omorâți în chinuri de acest nemernic. Din 1922, când a preluat scaunul lui Lenin la cârma partidului comuniștilor și până la moarte, acest om a omorât multe milioane de compatrioți de-ai lui. Cu toate astea, când hoitul lui mizerabil a intrat în putrefacție, alte milioane de ruși indobitociti l-au plâns ca pe Cristos. Aici duc incultura și lipsa de educație. Unul dintre cei care au scris despre Stalin este celebrul disident iugoslav Milovan Djilas, care l-a cunoscut pe sângerosul criminal ca membru al unor delegații iugoslave, una din ele conduse chiar de Tito. Cartea lui Djilas, intitulată „Convorbiri cu Stalin” este, după cum spun specialiștii, una dintre cele mai importante încercări de a contura un portret al asasinului planetar. Reproduc un scurt fragment din această carte:
luni, 4 martie 2013
Foamea (9)
Kierulf
Ziua următoare a
nins şi mai mult; o zăpadă grea, amestecată cu ploaie, fulgi mari, albăstrui
care cădeau şi se prefăceau în noroi. Vremea era rece şi umedă.
M-am trezit
destul de târziu, zăpăcit de emoţiile din seara precedentă, cu inima fermecată
de minunata întâlnire. În încântarea mea, am rămas încă un timp culcat, dar, de
fapt, absolut treaz, închipuindu-mi că Ylajali se află în apropierea mea; mi-am
întins mâinile, m-am îmbrăţişat pe mine însumi şi am sărutat aerul. M-am sculat
în cele din urmă, am băut încă o ceaşcă de lapte şi îndată după aceea am mâncat
un biftec - şi astfel mi-a trecut foamea; doar nervii îmi erau din nou foarte
încordaţi.
Taras Bulba (7)
N-apucase soarele să urce în
creştetul cerului, că toţi zaporojenii se şi adunară roată. Sosise veste de la
Seci că tătarii, folosindu-se de plecarea cazacilor, jefuiseră tot ce lăsaseră
ei acolo, dezgropaseră bunurile tăinuite de ei sub pămînt, omorîseră şi
robiseră pe toţi cei rămaşi pe loc, luaseră turmele şi hergheliile zaporojenilor
- şi acum erau în drum spre Perekop. Un singur cazac, pe nume Maxim Goloduha,
izbutise să scape din mîna tătarilor, înjunghiase un mîrzac, îi luase săculeţul cu ţechini,
se îmbrăcase cu straie tătăreşti, încălecase un cal tătăresc şi vreme de o zi
şi jumătate şi două nopţi fugise de urmărirea duşmanilor; tot gonind aşa,
omorîse calul, se urcase pe-un altul, îl omorîse şi pe acesta şi numai pe-un al
treilea ajunsese în tabăra zaporojenilor, despre care aflase pe drum că sunt
lîngă Dubno. Cazacul nu apucă să spună decît numai că s-a întîmplat o
nenorocire; dar cum de s-a abătut o asemenea urgie asupra lor... dacă
zaporojenii rămaşi la Seci s-au dedat la chefuri, după obiceiul căzăcesc, şi
s-au lăsat robiţi, pentru că erau beţi, şi cum de-au aflat tătarii locul unde
fuseseră îngropate bunurile oştirii — despre toate
astea nu apucă să sufle o vorbă. Era rupt de oboseală cazacul; se umflase tot
şi avea faţa arsă de vînt; căzu la pămînt şi fu cuprins pe loc de un somn
adînc.
Dumnezeiescul spectacol din magazin
Acum câteva zile, am fost să cumpăr diverse lucruri trebuincioase de la magazinul din cartier. Cu ocazia asta, am văzut ceva care m-a făcut să mă întreb din nou dacă ideea unui Dumnezeu ale cărui căi ne rămân inaccesibile este o idee compatibilă cu principiile creştine. Dacă nu cumva El acţionează necreștinește, precum păgânii din vechime, care unde îi prindeau pe creştini îi jupuiau de vii şi îi frigeau pe grătare, pentru că bieţii oameni nu acceptau să treacă la venerarea unor chipuri cioplite.
duminică, 3 martie 2013
Piesa scurta, cu doua personaje
AUTOSTOP
Personaje: AUTOSTOPISTA,
BĂRBATUL
AUTOSTOPISTA face semn pentru
a opri o maşină. Maşina trece fără să se oprească.
Apare BĂRBATUL. Şi el face
autostopul.
O altă maşină trece fără să se
oprească.
BĂRBATUL (strigînd după maşină) – Să vă ia dracu'! (Pauză).
(Către AUTOSTOPISTĂ.) I-ai văzut pe porcii ăştia? Nici măcar nu ne-au privit.
AUTOSTOPISTA – Ba da...
BĂRBATUL – Unde mergi?
AUTOSTOPISTA – La
Carson City.
Asimov si omuletul din metrou
Staţiile de metrou sunt locuri unde oamenii obişnuiesc să coboare;
de aceea, atunci când nimeni n-a coborât din primul vagon în staţia Atlantic
Avenue, conductorul Cullen a început să-şi facă griji. Din vagonul respectiv nu
coborâse nimeni de când începuse cursa spre Flatbush – deşi suiau zeci de
pasageri.
Ciudat! Foarte ciudat! Era genul de întâmplare care îi făcea pe
conductorii binecrescuţi să-şi scoată şepcile şi să se scarpine în cap. Aşa a
procedat şi Cullen. Nu l-a ajutat cu nimic, dar a repetat gestul la Bergen
Street, următoarea staţie, unde, iarăşi, din primul vagon n-a coborât nimeni.
Iar la Grand Army Piaza, bărbatul a adăugat scărpinatului câteva rare cuvinte
irlandeze, transmise de sute de ani, din tată în fiu. Acestea au ionizat
atmosfera din cabină, dar nu au schimbat situaţia.
Faceti-va bine (222)
Păpădia
Denumire ştiinţifică: Taraxacum officinale.
Denumiri populare: lăptucă, păpălungă,
guşa găinii, floarea turcului.
Prezentare. Păpădia este o
erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor şi poate atinge înălţimea
de 15 – 20 cm. Rizomul păpădiei este vertical. Tulpina, care este foarte scurtă,
formează la bază o rozetă de frunze. Florile, grupate într-o inflorescenţă colorată
în galben auriu, au un parfum dulce. Păpădia înfloreşte din aprilie şi până în octombrie.
Întreaga plantă conţine un suc lăptos. Păpădia creşte pretutindeni în România –
pe pajişti, pe fâneţe, pe terenurile necultivate, pe maidane, pe marginea
drumurilor, fiind o plantă meliferă. Valoare medicinală au rădăcinile şi
frunzele de păpădie, din care se prepară, în primul rând, infuzie şi decoct. În
practica medicinală curentă, păpădia se utilizează şi sub alte forme.
Tarzan of the apes (23)
Frăţia umană
Cînd D'Arnot îşi reveni în simţiri,
se pomeni zăcînd pe un culcuş de ferigi moi şi de ierburi, sub un umbrar din
crengi, clădit în formă de A. La picioarele lui, prin deschizătura umbrarului,
se vedea o pajişte verde şi, la mică depărtare mai încolo, zidul compact al
junglei şi al pădurii.
D'Arnot şchiopăta, tot trupul îi era numai o durere, se
simţea foarte slăbit şi pe măsură ce reintra în deplinătatea facultăţilor
mintale, suferea supliciul cumplit al numeroaselor răni şi al junghiurilor ascuţite
în fiecare muşchi şi în fiecare os, ca urmare a loviturilor groaznice pe care
le primise.
Chiar şi o simplă întoarcere a capului însemna o adevărată
tortură, aşa încît rămase multă vreme nemişcat, cu ochii închişi.
Doua povesti surori ale lui André Gide (5)
Scoala femeilor(e)
26 octombrie.
De cîteva zile duc o viaţă
grozav de agitată... Am sperat mereu să pot găsi puţin timp pentru a nota ceva
în acest caiet. Dar nu duc lipsă numai de timp. Chiar în clipele cînd sunt
singură, nu pot să mă reculeg, să-mi adun gîndurile şi să le aştern pe hîrtie.
Sunt prinsă într-un vîrtej: vizite, cumpărături, mese, spectacole, la care,
spre norocul meu, Robert nu şovăie să vină cu mine, deşi e în doliu, căci, aşa
cum obişnuieşte să spună, sentimentele sincere nu au de ce să se supună convenienţelor
sociale. De altfel, cred că fericirea de a se simţi iubit atîrnă mai greu în
balanţă decît durerea lui. Mă întovărăşeşte în prăvălii şi comandă pentru mine
o mulţime de lucruri, încercând să mă convingă că vom avea mare nevoie de ele.
Pare să-i facă atîta plăcere, şi bucuria lui de-a mă răsfăţa este atît de
evidentă, încît nici nu mai încerc să-l opresc.
sâmbătă, 2 martie 2013
Foamea (8)
Tânăra din faţa porţii
Mâncarea a început să-şi facă efectul;
mi-a fost tare rău din cauza ei şi bineînţeles că nu am putut s-o reţin multă
vreme. Îmi deşertam stomacul în fiecare ungher întunecat pe lângă care treceam,
luptam din răsputeri să-mi potolesc greaţa care mă chinuia întruna, strângeam
pumnii şi încercam să mă reţin, băteam cu piciorul în caldarâm şi înghiţeam cu
furie tot ce-mi venea în sus - zadarnic! În cele din urmă, am intrat sub o
poartă, m-am aplecat, orbit de lacrimile care-mi umpluseră ochii, şi am vomitat
din nou.
Din povestile lui Mircea Eliade (2)
Douăsprezece mii de capete de vită
Omul înălţă sticla
goală în aer şi, clătinînd-o cu înţeles, făcu semn cîrciumarului să-i mai
aducă vin. Apoi scoase o batistă colorată din buzunarul hainei şi începu să se
şteargă, absent, pe frunte. Era un bărbat între două vîrste, bine legat,
aproape gras, cu o faţă rotundă, congestionată, fără expresie.
Cîrciumarul se
apropiase tîrşindu-şi uşor piciorul.
— Dacă n-au venit pînă acum, nu mai vin, spuse,
aşezîndu-i carafa în faţă. E aproape douăsprezece...
Omul îl privi,
zîmbind, răsucind nedumerit batista colorată între degete.
— Nu mai vin! repetă
cîrciumarul rar, apăsîndu-şi cuvintele.
Să bem în cinstea lui Dimitrie Cantemir
Pe 2 martie 1716, Dimitrie Cantemir isprăvea de scris "Descrierea Moldovei", în limba latină. Titlul complet era "Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei" (Descriptio antiqui et hodierni Status Moldaviae). Pentru a sărbători împreună evenimentul, urc aici capitolul 17 al acestei lucrări, intitulat "Despre năravurile moldovenilor". Ce vreau să spun e că azi fiind sâmbătă, cititorii acestui blog (între care eu sunt cel dintâi), vor sta liniștiți în fața monitoarelor, vor citi despre frații lor moldoveni - care nu cred să-și fi schimbat năravurile din 1716 și până azi - și vor închina în cinstea lor pahar după pahar până vor cădea în sprâncene. Dar mai întâi trebuie să pun și un portret al marelui cărturar. Uite:
Adevăraţii stăpâni ai Germaniei
Cobor în bucătărie, încă puţin buimac după somnul cam scurt. Cadavrul e acolo - mai precis ceea ce a mai rămas din el după ce aseară l-am rupt în bucăţi şi l-am mâncat. Văd doar câteva ciolane, nişte resturi de piele, cuşca pieptului cu coastele aproape complet descărnate şi mă gândesc „ah, ce bunătate de oase, ce resturi apetisante, cum le-ar mai fi mâncat el Rax, în iarba curţii de la Sinaia”. Aici însă, toate sunt cu susu-n jos. Am doi câini care n-au voie să mănânce oase, ci doar anumite grăunțe pentru vârsta fiecăruia, care conţin minerale şi vitamine în proporţii stabilite ştiinţific şi care, mare atenţie, sunt de la o anumită firmă şi nu de la alta. Mă uit peste gard - nu văd niciun câine comunitar, niciun dulău cu cicatrici pe bot, dar cu ochii blânzi şi înfometaţi. Nu găseşti aşa ceva oricât ai umbla. Departe, în zare, se zăreşte liziera pădurii din marele parc hanovrez prin care aleargă nemţii ca turbaţi, întru păstrarea condiţiei fizice şi a sănătăţii. Mă gândesc că nici acolo nu e în ordine - oricât ai umbla printre arbori şi tufe, nu vei întâlni fiinţele fără de care pădurea, pentru mine, nu mai e pădure: un lup hămesit, un urs, o vulpe costelivă. Nimic, doar păsări legănate, cu tălpi portocalii.
vineri, 1 martie 2013
Taras Bulba (6)
In tabăra cazacilor era mare
frămîntare şi zarvă. La început nimeni nu putea răspunde lămurit cum de au
pătruns în oraş oştile de sprijin. Dar mai pe urmă ieşi la iveală că tot
curenul Pereiaslavski, ce-şi avea locul de aşezare în faţa porţii lăturalnice
a oraşului, a fost beat turtă, şi iată că astfel nu mai e de mirare că jumătate
din oamenii lui au fost măcelăriţi, iar cealaltă jumătate legaţi burduf, mai
înainte chiar să se fi dumirit cum stau lucrurile, şi pînă să pună mîna pe armă
ceilalţi cazaci din curenele vecine, treziţi de zgomotul încăierării, oastea
duşmanului izbutise să treacă aproape toată pe poarta cetăţii, iar cele din
urmă rînduri se apăraseră cu focuri de flinte împotriva cazacilor somnoroşi şi
pe jumătate ameţiţi de băutură, ce se năpustiseră în neorînduială asupra lor.
Hatmanul oştirii dădu poruncă să se strîngă toată căzăcimea, şi cînd oamenii
făcură roată în jurul lui şi se liniştiră, stînd cu capetele descoperite,
cuvîntă:
Faceti-va bine (221)
Păducelul
Denumire ştiinţifică: Crataegus monogyna; Crataegus laevigata; Crataegus oxyacantha.
Denumiri populare: gherghinar,
mălai moale, mărăcine alb, mărăcine.
Prezentare. Sub denumirea de păducel
sunt identificate câteva specii de arbuşti foarte asemănători, aparţinând
familiei rozaceelor. În mod obişnuit, păducelul poate ajunge la trei-patru
metri înălţime. Unele specii, cu înălţimea de până la opt metri, au chiar înfăţişare
de arbori. Păducelul este un arbust rămuros, ghimpos, cu frunze mici şiflori
albe. Înfloreşte primăvara, în aprilie-mai. Fructele au culoarea roşie. Păducelul
creşte în zone ceva mai deschise şi libere, adică pe la marginea pădurilor, pe
câmpuri, pe dealuri, în perdele vegetale de protecţie, pe terenuri frământate,
singuratic sau în grupuri mari ce pot forma spinări. Varietăţile cu flori roz pot
fi întâlnite şi sub formă cultivată, mai ales pentru ornament. Cel mai cunoscut
păducel este cel denumit ştiinţific Craetegus monogyna. Culegătorii de
plante medicinale recoltează de la arbustul de păducel florile, vârfurile cu
frunze şi flori, fructele şi, uneori, coaja ramurilor tinere.
Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(43)
Supa şi norii
Mica
mea scumpă nebună îmi dădea să cinez şi, prin fereastra deschisă a sufrageriei,
contemplam nestatornicele arhitecturi pe care Dumnezeu le face din aburi,
minunatele alcătuiri ale impalpabilului. Şi, contemplîndu-le, îmi spuneam:
„Toate aceste fantasmagorii sunt aproape la fel de frumoase ca ochii scumpei
mele frumoase, mica nebună monstruoasă cu ochi verzi".
Şi deodată mă pomenii în spate cu o straşnică lovitură
de pumn, şi auzii un glas înăsprit şi încîntător, un glas isteric şi răguşit
parcă de rachiu, glasul micii mele preascumpe, care zicea: „Nu-ţi mănînci odată
supa, dracii tăi de negustor de nori?"
Tutunul - dedicatie de 1 martie
Tutunul
In prima zi de martie, Luş se
sculă stăpânit de-o bucurie proaspătă, răcoroasă, revărsată în toate simţurile.
Faţa lui rotundă, cu pielea de-un roşu-trandafiriu, fragedă după somn,
împrumuta ceva din răvăşeala paşnică a lucrurilor din odaie.
Înjură vesel greierul care
cânta tihnit după sobă, se îmbrăcă şi ieşi în cerdac. Vântul se oprise, aerul
pocnea de ger şi sta să ningă. In cerul atârnând la două palme deasupra
salcâmilor croncăneau nevăzute cârduri de stăncute.
Pe balustrada care înconjura
cerdacul, Luş zări un ciur cu nuci, uitat acolo de maică-sa, de Caterina, sau
de Ilinca, sora lui geamănă. Se gândi să-l răstoarne peste căsuţa câinelui,
aşezată sub scară, ca să-l vadă pe Hublou - botezat astfel de Vasile Popescu,
care făcuse armata la marină - cum sare îngrozit şi dă să rupă lanţul. Se opri.
Bunica Didina, căreia toţi din casă îi spuneau Turcoaia, din pricină că bea cafele,
obicei deprins de la boieroaica Vărăscu, pe care o slujise treizeci de ani,
spăla scările, răzuind întâi gheaţa de pe ele cu un satâr vechi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)