Foamea (10)

A doua zi m-am trezit scăldat în sudoare; febra mă vlăguise. La început nu mi-am dat bine seama ce se petrecuse cu mine. Am privit mirat în jur, m-am simţit cu totul schimbat în felul meu de a fi, nu m-am recunoscut. Mi-am pipăit braţele şi picioarele, am rămas mut de uimire că fereastra se afla pe peretele ei şi nu pe cel opus şi auzeam tropotul cailor jos în curte, de parcă acest zgomot ar fi venit de undeva, de sus. În plus, îmi era şi greaţă.

Părul scăldat în sudoare rece mi se lipise de frunte. M-am sprijinit în coate şi am privit spre pernă: era plină de şuviţe de păr umed. În cursul nopţii, picioarele mi se umflaseră în pantofi; dar nu mă dureau. În schimb, nu puteam să-mi mişc degetele.

Nils Holgersson (36)

Karr

Cu vreo doisprezece ani înainte de plecarea în călătorie a lui Nils Holgersson cu gâştele sălbatice, proprietarul unei forje din Kolmården voi să se descotorosească de unul din câinii săi de vânătoare. Drept aceea, chemă la el pădurarul şi-i spuse că nu mai putea să ţină câinele, deoarece nu izbutise să-l dezbare de prostul nărav de a vâna toate oile şi găinile pe care le întâlnea în cale, aşa că-l rugă să-l ducă în pădure şi să-i facă de petrecanie.

Pădurarul puse zgardă câinelui, ca nu cumva să-l scape, şi se pregăti să-l ducă într-un anume loc în pădure, unde toţi câinii care nu mai erau buni de nimic erau împuşcaţi şi îngropaţi. Pădurarul nu era om rău, dar ştia că hoţomanul ăsta nu vâna numai oi şi găini, ci că de multe ori intra în pădure şi punea ghearele pe câte un biet iepuraş sau pe câte un cocoşel de sihlă.

Faceti-va bine (223)

Păpălăul

Denumire ştiinţifică: Physalis alkenkengil

Prezentare. Păpălăul – o plantă mai puţin cunoscută, este o erbacee perenă ce face parte din familia solanaceelor. Tulpina subpământeană este un rizom, iar tulpina aeriană este uneori simplă, alteori ramificată. La maturitate, această tulpină are între 25 şi 60 cm înălţime. Frunzele, de formă ovală, sunt păroase ca şi tulpina. Florile sunt alb-gălbui, iar fructul este o bacă roşie-portocalie, de dimensiunile unei cireşe. 

Taras Bulba (8)

Nimeni dintre cei din oraş nu prinsese de veste că o jumătate din zaporojeni plecase în urmărirea tătarilor. Doar straja din turnul primăriei băgase de seamă că o parte din căruţe se îndreptase în şir lung dincolo de pădure, dar îşi zise că zaporojenii şi-au făcut acolo un loc de pîndă. La fel îşi zise şi inginerul franţuz. Intre timp, începură a se adeveri vorbele hatmanului oştirii: în oraş nu se ajungea merindea. După obiceiul veacu­rilor trecute, oştile nu socotiseră bine cît le trebuia. Atunci leşii încercară să iasă din cetate, dar o bună parte din îndrăzneţii care se încumetaseră s-o facă fură măcelăriţi pe loc de cazaci, iar cealaltă parte fu alungată înapoi în oraş cu mîna goală. Ovreii însă se folosiră de acest prilej pentru a afla totul: unde şi pentru ce au plecat zaporojenii, ce polcovnici s-au dus cu ei, ce curene şi cîţi cazaci la număr, cîţi cazaci au rămas pe loc şi ce au de gînd să facă, într-un cuvînt, nu trecură bine cîteva minute şi cei din oraş aflară tot.

Tarzan of the apes (24)

Comoara pierduta

           Cînd expediţia se întoarse din zadarnica-i strădanie de a-l salva pe D'Arnot, căpitanul Dufranne îşi exprimă dorinţa de a ridica ancora cît mai repede cu putinţă şi toţi, cu excepţia Janei, se arătară de acord.

— Nu, spuse ea cu hotărîre, eu nu plec şi nici voi n-o să plecaţi, pentru că în jungla aceasta avem doi prieteni care or să apară într-o bună zi, sperînd ne găsească aşteptîndu-i. Ofiţerul dumneavoastră, domnule căpitan Dufranne, este unul dintre aceştia doi şi omul pădurii, care a salvat pe rînd viaţa fiecărui membru din grupul tatălui meu, este al doilea. M-a părăsit acum două zile la liziera junglei, grăbindu-se să alerge în ajutorul tatălui meu şi al domnului Clayton, după cum socotea el, şi a rămas să-l salveze pe locotenentul D'Arnot; puteţi fi sigur de aceasta. Dacă ar fi ajuns prea tîrziu pentru a-l mai ajuta pe locotenent, s-ar fi întors pînă acum şi faptul că încă nu a revenit constituie pentru mine o dovadă suficientă că a întîrziat pentru că locotenentul D'Arnot e rănit sau pentru că a trebuit să-i urmărească pe răpitori dincolo de satul atacat de oamenii dumeavoastră.

Doua povesti surori ale lui André Gide (6)

Scoala femeilor(f)

                                                                                                         30 octombrie.

Robert mă uimeşte din ce în ce mai mult. Are relaţii cu o seamă de oameni celebri şi cunoaşte foarte multe persoane cu vază în toate domeniile de activitate. Astfel este în măsură să facă servicii tuturor celor care vin să-i ceară sprijin. Şi cum toată lumea ştie cît este de îndatoritor, nimeni nu se sfieşte să apeleze la el. Mi-a spus că cel mai înţelept lucru este să nu ceri niciodată decît ceea ce eşti sigur că vei putea obţine. Dar cum cei cărora le-a făcut servicii nu-i pot refuza nimic şi cum nu cere decît ceea ce este îndreptăţit să ceară, obţine lesne tot ceea ce vrea. Intră ca la el acasă în orice instituţie şi nu ieşim niciodată împreună fără ca o groază de oameni să nu-1 salute. I-am cerut să-mi prezinte numai pe adevăraţii săi prieteni. Dar e greu, cînd l-ai cunoscut cît de cît pe Robert, să nu-i devii prieten, şi cum e la curent cu toate problemele, este în stare să vorbească cu oricine despre orice, ca şi cum ar vorbi de un subiect din domeniul său. De fapt, nu cred să aibă prieteni intimi. I-am pus între­barea asta mai deunăzi. Nu mi-a răspuns direct, dar mi-a spus, strîngîndu-mă duios în braţe: „Prietenia este anti­camera dragostei".

Bestiar românesc

Pricoliciul este, în mitologia noastră, fie o fiinţă cu trup de lup şi cap de om, fie o creatură cu trup de om şi cap de lup, fie, mai rar, un om cu coadă, slab dezvoltat şi stăpânit de o agitaţie nenaturală. Aflat în permanenţă la dispoziţia diavolului, pricoliciul acţionează întotdeauna în toiul nopţii, în locuri pustii, codri neumblaţi sau răscruci de drumuri. Poate străbate orice obstacol şi are obiceiul să se aşeze pe pieptul oamenilor adormiţi. Pricoliciul poate fi înnăscut (de obicei al nouălea frate dintr-un grup de nouă fraţi lunatici), ori copil zămislit din incest, cazuri în care cadavrul pricoliciului va părăsi groapa după moarte sub această formă) sau devenit (orice om poate deveni pricolici în anumite circumstanţe, de exemplu dacă e blestemat – situaţie în care condiţia are caracter ciclic – dacă îşi bea propriul ud sau dacă bea ud de lup etc.). Este considerat a fi o creatură murdară, asexuată, purtătoare de boli şi molime, din cauza obiceiului său de a se hrăni, pe lângă copii, şi cu animale bolnave sau cadavre. Trăieşte puţin, cât un lup, afară de cazul că este vindecat de condiţia sa, când poate duce o viaţă normală. Împotriva lui se poate folosi iarba numită coada pricoliciului (Aruncus silvestris), care creşte în păduri, în locurile unde un om ticălos sau un lup care se hrăneşte cu carne umană se transformă în pricolici. 

Pricoliciul

Rateul Schengen

Aseara, la emisiunea lui Turcescu de la B1Tv, se discuta, cum cred ca se intampla pe la toate postrurile in aceste zile, despre rateul Schengen. Chiar daca, asa cum am aflat ulterior, exista niste sondaje din care reiese ca romanii habar nu au ce e ala Spatiul Schengen, toata lumea au aflat ca am ratat intrarea in el. Dupa care, politicienii s-au prezentat in studiourile televiziunilor si s-au apucat de discutii pe aceasta tema.

Demisia dracilor

5 martie este ziua în care, în 1953, a crăpat - fie-i țărâna grea că uraniul - Iosif Vissarionovici Stalin, cel mai mare criminal din istoria lumii noastre și a tuturor lumilor paralele, posibile și imposibile. Îmi închipui că atunci când s-a întâmplat acest fericit eveniment, dracii din iad au vrut să-și dea demisia, din cauza spaimei că vor fi omorâți în chinuri de acest nemernic. Din 1922, când a preluat scaunul lui Lenin la cârma partidului comuniștilor și până la moarte, acest om a omorât multe milioane de compatrioți de-ai lui. Cu toate astea, când hoitul lui mizerabil a intrat în putrefacție, alte milioane de ruși indobitociti l-au plâns ca pe Cristos. Aici duc incultura și lipsa de educație. Unul dintre cei care au scris despre Stalin este celebrul disident iugoslav Milovan Djilas, care l-a cunoscut pe sângerosul criminal ca membru al unor delegații iugoslave, una din ele conduse chiar de Tito. Cartea lui Djilas, intitulată „Convorbiri cu Stalin” este, după cum spun specialiștii, una dintre cele mai importante încercări de a contura un portret al asasinului planetar. Reproduc un scurt fragment din această carte:

Foamea (9)

Kierulf

Ziua următoare a nins şi mai mult; o zăpadă grea, amestecată cu ploaie, fulgi mari, albăstrui care cădeau şi se prefăceau în noroi. Vremea era rece şi umedă.

M-am trezit destul de târziu, zăpăcit de emoţiile din seara precedentă, cu inima fermecată de minunata întâlnire. În încântarea mea, am rămas încă un timp culcat, dar, de fapt, absolut treaz, închipuindu-mi că Ylajali se află în apropierea mea; mi-am întins mâinile, m-am îmbrăţişat pe mine însumi şi am sărutat aerul. M-am sculat în cele din urmă, am băut încă o ceaşcă de lapte şi îndată după aceea am mâncat un biftec - şi astfel mi-a trecut foamea; doar nervii îmi erau din nou foarte încordaţi.

Taras Bulba (7)

N-apucase soarele să urce în creştetul cerului, că toţi zaporojenii se şi adunară roa­tă. Sosise veste de la Seci că tătarii, folosindu-se de plecarea cazacilor, jefuiseră tot ce lăsaseră ei acolo, dezgropaseră bunurile tăinuite de ei sub pămînt, omorîseră şi robiseră pe toţi cei rămaşi pe loc, luaseră turmele şi hergheliile zaporojenilor - şi acum erau în drum spre Perekop. Un singur cazac, pe nume Maxim Goloduha, izbutise să scape din mîna tătarilor, înjunghiase un mîrzac, îi luase săculeţul cu ţechini, se îmbrăcase cu straie tătăreşti, încălecase un cal tătăresc şi vreme de o zi şi jumătate şi două nopţi fugise de urmărirea duşmanilor; tot gonind aşa, omorîse calul, se urcase pe-un altul, îl omorîse şi pe acesta şi numai pe-un al treilea ajunsese în tabăra zaporojenilor, despre care aflase pe drum că sunt lîngă Dubno. Cazacul nu apucă să spună decît numai că s-a întîmplat o nenorocire; dar cum de s-a abătut o asemenea urgie asupra lor... dacă zaporojenii rămaşi la Seci s-au dedat la chefuri, după obiceiul căzăcesc, şi s-au lăsat robiţi, pentru că erau beţi, şi cum de-au aflat tătarii locul unde fuseseră îngropate bunurile oştirii — despre toate astea nu apucă să sufle o vorbă. Era rupt de oboseală cazacul; se umflase tot şi avea faţa arsă de vînt; căzu la pămînt şi fu cuprins pe loc de un somn adînc.

Dumnezeiescul spectacol din magazin

Acum câteva zile, am fost să cumpăr diverse lucruri trebuincioase de la magazinul din cartier. Cu ocazia asta, am văzut ceva care m-a făcut să mă întreb din nou dacă ideea unui Dumnezeu ale cărui căi ne rămân inaccesibile este o idee compatibilă cu principiile creştine. Dacă nu cumva El acţionează necreștinește, precum păgânii din vechime, care unde îi prindeau pe creştini îi jupuiau de vii şi îi frigeau pe grătare, pentru că bieţii oameni nu acceptau să treacă la venerarea unor chipuri cioplite.

Piesa scurta, cu doua personaje

AUTOSTOP

Personaje: AUTOSTOPISTA, BĂRBATUL

AUTOSTOPISTA face semn pentru a opri o maşină. Maşina trece fără să se oprească.

Apare BĂRBATUL. Şi el face autostopul.

O altă maşină trece fără să se oprească.

BĂRBATUL (strigînd după maşină) – Să vă ia dracu'! (Pauză). 
(Către  AUTOSTOPISTĂ.) I-ai văzut pe porcii ăştia? Nici măcar nu ne-au privit.

AUTOSTOPISTA – Ba da...

BĂRBATUL – Unde mergi?

AUTOSTOPISTA – La Carson City. 

Din fotografiile lui Desiree Dolron (2)

Asimov si omuletul din metrou

Staţiile de metrou sunt locuri unde oamenii obişnuiesc să coboare; de aceea, atunci când nimeni n-a coborât din primul vagon în staţia Atlantic Avenue, conductorul Cullen a început să-şi facă griji. Din vagonul respectiv nu coborâse nimeni de când începuse cursa spre Flatbush – deşi suiau zeci de pasageri.

Ciudat! Foarte ciudat! Era genul de întâmplare care îi făcea pe conductorii binecrescuţi să-şi scoată şepcile şi să se scarpine în cap. Aşa a procedat şi Cullen. Nu l-a ajutat cu nimic, dar a repetat gestul la Bergen Street, următoarea staţie, unde, iarăşi, din primul vagon n-a coborât nimeni. Iar la Grand Army Piaza, bărbatul a adăugat scărpinatului câteva rare cuvinte irlandeze, transmise de sute de ani, din tată în fiu. Acestea au ionizat atmosfera din cabină, dar nu au schimbat situaţia.

Faceti-va bine (222)

Păpădia

Denumire ştiinţifică: Taraxacum officinale.

Denumiri populare: lăptucă, păpălungă, guşa găinii, floarea turcului.

Prezentare. Păpădia este o erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor şi poate atinge înălţimea de 15 – 20 cm. Rizomul păpădiei este vertical. Tulpina, care este foarte scurtă, formează la bază o rozetă de frunze. Florile, grupate într-o inflorescenţă colorată în galben auriu, au un parfum dulce. Păpădia înfloreşte din aprilie şi până în octombrie. Întreaga plantă conţine un suc lăptos. Păpădia creşte pretutindeni în România – pe pajişti, pe fâneţe, pe terenurile necultivate, pe maidane, pe marginea drumurilor, fiind o plantă meliferă. Valoare medicinală au rădăcinile şi frunzele de păpădie, din care se prepară, în primul rând, infuzie şi decoct. În practica medicinală curentă, păpădia se utilizează şi sub alte forme.

Tarzan of the apes (23)

Frăţia umană

           Cînd D'Arnot îşi reveni în simţiri, se pomeni zăcînd pe un culcuş de ferigi moi şi de ierburi, sub un umbrar din crengi, clădit în formă de A. La picioarele lui, prin deschizătura umbrarului, se vedea o pajişte verde şi, la mică depărtare mai încolo, zidul compact al junglei şi al pădurii.

D'Arnot şchiopăta, tot trupul îi era numai o durere, se simţea foarte slăbit şi pe măsură ce reintra în deplinătatea facultăţilor mintale, suferea supliciul cumplit al numeroaselor răni şi al junghiurilor ascuţite în fiecare muşchi şi în fiecare os, ca urmare a loviturilor groaznice pe care le primise.

Chiar şi o simplă întoarcere a capului însemna o adevărată tortură, aşa încît rămase multă vreme nemişcat, cu ochii închişi. 

Doua povesti surori ale lui André Gide (5)

Scoala femeilor(e)

                                                                                                              26 octombrie.

De cîteva zile duc o viaţă grozav de agitată... Am spe­rat mereu să pot găsi puţin timp pentru a nota ceva în acest caiet. Dar nu duc lipsă numai de timp. Chiar în cli­pele cînd sunt singură, nu pot să mă reculeg, să-mi adun gîndurile şi să le aştern pe hîrtie. Sunt prinsă într-un vîrtej: vizite, cumpărături, mese, spectacole, la care, spre norocul meu, Robert nu şovăie să vină cu mine, deşi e în doliu, căci, aşa cum obişnuieşte să spună, sentimentele sincere nu au de ce să se supună convenienţelor sociale. De altfel, cred că fericirea de a se simţi iubit atîrnă mai greu în balanţă decît durerea lui. Mă întovărăşeşte în prăvălii şi comandă pentru mine o mulţime de lucruri, încercând să mă convingă că vom avea mare nevoie de ele. Pare să-i facă atîta plăcere, şi bucuria lui de-a mă răsfăţa este atît de evidentă, încît nici nu mai încerc să-l opresc. 

Foamea (8)

Tânăra din faţa porţii

Mâncarea a început să-şi facă efectul; mi-a fost tare rău din cauza ei şi bineînţeles că nu am putut s-o reţin multă vreme. Îmi deşertam stomacul în fiecare ungher întunecat pe lângă care treceam, luptam din răsputeri să-mi potolesc greaţa care mă chinuia întruna, strângeam pumnii şi încercam să mă reţin, băteam cu piciorul în caldarâm şi înghiţeam cu furie tot ce-mi venea în sus - zadarnic! În cele din urmă, am intrat sub o poartă, m-am aplecat, orbit de lacrimile care-mi umpluseră ochii, şi am vomitat din nou.

Din povestile lui Mircea Eliade (2)

Douăsprezece mii de capete de vită        

Omul înălţă sticla goală în aer şi, clătinînd-o cu în­ţeles, făcu semn cîrciumarului să-i mai aducă vin. Apoi scoase o batistă colorată din buzunarul hainei şi începu să se şteargă, absent, pe frunte. Era un bărbat între două vîrste, bine legat, aproape gras, cu o faţă rotundă, con­gestionată, fără expresie.

Cîrciumarul se apropiase tîrşindu-şi uşor piciorul.

— Dacă n-au venit pînă acum, nu mai vin, spuse, aşezîndu-i carafa în faţă. E aproape douăsprezece...

Omul îl privi, zîmbind, răsucind nedumerit batista colorată între degete.

— Nu mai vin! repetă cîrciumarul rar, apăsîndu-şi cuvintele.