Doua povesti surori ale lui André Gide (6)

Scoala femeilor(f)

                                                                                                         30 octombrie.

Robert mă uimeşte din ce în ce mai mult. Are relaţii cu o seamă de oameni celebri şi cunoaşte foarte multe persoane cu vază în toate domeniile de activitate. Astfel este în măsură să facă servicii tuturor celor care vin să-i ceară sprijin. Şi cum toată lumea ştie cît este de îndatoritor, nimeni nu se sfieşte să apeleze la el. Mi-a spus că cel mai înţelept lucru este să nu ceri niciodată decît ceea ce eşti sigur că vei putea obţine. Dar cum cei cărora le-a făcut servicii nu-i pot refuza nimic şi cum nu cere decît ceea ce este îndreptăţit să ceară, obţine lesne tot ceea ce vrea. Intră ca la el acasă în orice instituţie şi nu ieşim niciodată împreună fără ca o groază de oameni să nu-1 salute. I-am cerut să-mi prezinte numai pe adevăraţii săi prieteni. Dar e greu, cînd l-ai cunoscut cît de cît pe Robert, să nu-i devii prieten, şi cum e la curent cu toate problemele, este în stare să vorbească cu oricine despre orice, ca şi cum ar vorbi de un subiect din domeniul său. De fapt, nu cred să aibă prieteni intimi. I-am pus între­barea asta mai deunăzi. Nu mi-a răspuns direct, dar mi-a spus, strîngîndu-mă duios în braţe: „Prietenia este anti­camera dragostei".

   Şi... într-adevăr, astăzi mi se pare că prietenia pe care o aveam pentru Rosita şi Yvonne nu era decît un senti­ment provizoriu şi că primul meu adevărat prieten este Robert.

Doreşte să-i facă tatii o surpriză şi anume să obţină pentru el Legiunea de onoare. Fiind în relaţii excelente cu şeful de cabinet al ministrului instrucţiunii publice, mi-a spus că-i va fi foarte uşor. Nădăjduiesc că tata nu va refuza şi cred că, în fond, decoraţia îi va face mare plăcere. Găsesc că este foarte frumos din partea lui Ro­bert să se gîndească la tata, cînd putea să ceară să fie el decorat, dar Robert nu pune preţ pe astfel de lucruri, şi de altfel ştie că le poate obţine oricând. Cînd îl aud vorbind cu oamenii de seamă cărora mă prezintă, îmi dau seama cît sunt de neştiutoare. Abia de îndrăznesc să scot vreun cuvînt, într-atît mă tem să nu-1 fac de rîs. I-am cerut să-mi întocmească o listă cu cărţile pe care ar tre­bui să le citesc şi de îndată ce voi avea răgazul... Dar cînd voi avea oare puţin timp? Am hotărît să ne căsătorim la sfîrşitul lunii ianuarie. Mi se pare că mă desparte o veşni­cie de această dată şi totuşi zilele trec nemaipomenit de iute. Îndată după cununie vom pleca în Tunis. Nu va fi numai o călătorie de plăcere. Robert are acolo nişte ac­ţiuni investite într-o întreprindere de exploatare agricolă şi vrea să vadă cum merg lucrurile. Spune că nu există nicio plăcere mai mare pe lume decît aceea din care te poţi alege cu un oarecare folos. Mintea lui e în perma­nenţă activă. Se instruieşte neîncetat şi ştie să tragă în­văţăminte din orice.

Marea problemă care ne preocupă este aceea a viitoarei noastre locuinţe. Am vizitat o seamă de apartamente, dar de fiecare dată, cînd mama, cînd Robert, cînd eu, găseam ceva de obiectat. Cred că pînă la urmă vom vorbi cu un arhitect pe care Robert îl cunoaşte foarte bine. În momentul de faţă, prietenul lui Robert termină construc­ţia unui bloc în cartierul „la Muette“, bloc foarte bine situat, căci toate apartamentele au vedere asupra par­cului. Am putea deveni proprietarii ultimului etaj, pe care l-am putea amenaja după placul nostru. Stăm ceasuri întregi în faţa planurilor şi nimic nu poate fi mai agre­abil decît aceste discuţii. Robert nu a dispus de mulţi bani cîtă vreme maică-sa era în viaţă. Trei ani a locuit pe avenue d’Antin într-un mic apartament la parter; de la o vreme apartamentul a început să devină neîncăpător. Trebuia să mănînce în oraş, şi asta îl făcea să piardă o groază de timp, fără să mai punem la socoteală şi faptul că nu-i priau mesele la restaurant. I-am cerut să mă ducă la el acasă ca să văd cum stă şi cred că s-a simţit oarecum stingherit auzind rugămintea mea. Am fost mi­rată văzînd că nu era prea multă dezordine. Toate hîrtiile lui erau rînduite în dosare şi a inventat un sistem extra­ordinar de fişe, care-i permite să găsească imediat şi asupra oricărui subiect, informaţiile de care are nevoie. Nu­mai procedînd astfel Robert poate atît de uşor să aducă servicii celorlalţi. E de părere că oamenii nu proce­dează în general prea metodic şi că diversele rotiţe din care este alcătuită societatea nu se îmbină cum trebuie. Ii place să citeze versurile lui La Fontaine: „Pămînt uşor găseşti / Vorba-i să-l munceşti”, şi susţine că ceea ce este important este să pui în lumină „talantul" ce ţi s-a dat. Socctesc că are dreptate, mai ales cînd este vorba de persoane atît de înzestrate cum este el; cînd îi spun însă că „talantul" meu nu e de mare preţ, protestează şi mă asigură pe un ton cald că multe din doamnele care strălucesc în saloane sunt mai puţin inteligente de­cît mine. Pare că e sincer convins de cele ce afirmă şi mă tem că-şi face prea mari iluzii despre viitoarea lui soţie. De-ar da Domnul să le poată păstra cît mai mult! Oricum s-ar desfăşura lucrurile, vreau să-mi îmbogăţesc cunoştinţele de îndată ce voi avea puţin timp şi mă voi strădui zi de zi să devin cît pot mai demnă de Robert.

Voiam să aflu dacă a putut găsi cîteva clipe de răgaz ca să-şi noteze şi el impresiile, cum ne făgăduisem unul altuia, aşa că i-am cerut să-mi arate jurnalul; departe de mine gîndul de a-l citi ! Voiam numai să-l văd. Ca să spun drept, îmi era frică ca Robert să nu-l ţină într-un loc unde putea fi citit de alţii. M-a liniştit. Sertarul unde ţine jurnalul e întotdeauna închis cu cheia. Mi-a arătat sertarul, dar n-a vrut să scoată jurnalul, chiar după ce i-am promis că nu-l voi deschide.

 Cap5