Tarzan of the apes (24)

Comoara pierduta

           Cînd expediţia se întoarse din zadarnica-i strădanie de a-l salva pe D'Arnot, căpitanul Dufranne îşi exprimă dorinţa de a ridica ancora cît mai repede cu putinţă şi toţi, cu excepţia Janei, se arătară de acord.

— Nu, spuse ea cu hotărîre, eu nu plec şi nici voi n-o să plecaţi, pentru că în jungla aceasta avem doi prieteni care or să apară într-o bună zi, sperînd ne găsească aşteptîndu-i. Ofiţerul dumneavoastră, domnule căpitan Dufranne, este unul dintre aceştia doi şi omul pădurii, care a salvat pe rînd viaţa fiecărui membru din grupul tatălui meu, este al doilea. M-a părăsit acum două zile la liziera junglei, grăbindu-se să alerge în ajutorul tatălui meu şi al domnului Clayton, după cum socotea el, şi a rămas să-l salveze pe locotenentul D'Arnot; puteţi fi sigur de aceasta. Dacă ar fi ajuns prea tîrziu pentru a-l mai ajuta pe locotenent, s-ar fi întors pînă acum şi faptul că încă nu a revenit constituie pentru mine o dovadă suficientă că a întîrziat pentru că locotenentul D'Arnot e rănit sau pentru că a trebuit să-i urmărească pe răpitori dincolo de satul atacat de oamenii dumeavoastră.

         — Dar uniforma bietului D'Arnot şi toate lucrurile lui au fost găsite în sat, domnişoară Porter, argumentă căpitanul, iar băştinaşii s-au arătat foarte agitaţi cînd au fost întrebaţi de soarta bietului alb.

— Da, domnule căpitan, dar nu au recunoscut că ar fi murit, cît despre îmbrăcămintea şi echipamentul aflat în posesia lor, vai de mine, dar popoare mai civilizate decît aceşti sărmani negri îşi despoaie prizonierii de orice obiect de valoare, fie că intenţionează să-i ucidă sau nu. Pînă şi ostaşii din Sudul meu îndrăgit i-au jefuit nu numai pe cei vii, dar şi pe morţi. Recunosc, aveţi puternice dovezi aparente, dar niciuna nu-i întemeiată.

— Poate că şi acest om al pădurii a fost capturat sau ucis de sălbatici, sugeră căpitanul Dufranne.

Fata rîse.

— Nu-l cunoaşteţi, replică ea, cu o uşoară furnicare de mîndrie la gîndul că vorbea depre ceva ce-i aparţine.

— Admit că ar merita să-l aşteptăm pe supraomul ăsta al dumneavoastră, rîse căpitanul. Fără îndoială că mi-ar plăcea să-l cunosc.

— Atunci aşteptaţi-l, dragul meu căpitan, stărui fata, pentru că eu am de gînd să-l aştept.

Francezul ar fi fost nespus de surprins dacă ar fi putut interpreta adevăratul sens al cuvintelor fetei. Discutaseră în timp ce veneau de pe plajă, îndreptîndu-se spre cabană, şi acum se apropiară de un mic grup, aşezat pe scăunaşe pliante la umbra unui copac stufos din vecinătatea casei.

Se aflau acolo profesorul Porter, domnul Philander şi Clayton, împreună cu locotenentul Charpentier şi alţi doi camarazi de-ai lui, ofiţeri, în timp ce Esmeralda dădea tîrcoale în spatele lor, emiţînd din cînd în cînd păreri şi comentarii, cu libertatea bătrînei servitoare de familie căreia i se îngăduie multe.

Cînd li se apropie superiorul, ofiţerii se ridicară în picioare şi salutară, iar Clayton îi cedă lui Jane scăunaşul său.

— Tocmai discutam despre soarta bietului Paul, spuse căpitanul Dufranne. Domnişoara Porter susţine că nu avem dovezi absolute că ar fi mort şi de fapt nici nu avem. Pe de altă parte, afirmă că absenţa prelungită a omnipotentului dumneavoastră prieten din junglă, denotă că D'Arnot are încă nevoie de serviciile sale, fiind sau rănit, sau prizonier într-un sat băştinaş mai îndepărtat.

— Ni s-a făcut sugestia, interveni locotenentul Charpentier, ca s-ar putea ca omul acela sălbatic să facă parte din tribul negrilor care ne-au atacat şi că s-o fi grăbit să-i ajute pe ei, oamenii lui. Jane aruncă o privire rapidă spre Clayton.

— O sugestie foarte rezonabilă, aprecie profesorul Porter.

— Nu sunt de părerea dumneavoastră, obiectă domnul Philander. Ar fi avut o infinitate de prilejuri să ne facă vreun rău sau să-şi conducă tribul împotriva noastră. Dimpotrivă, în tot timpul lungii noastre rezidenţe aici şi-a menţinut constant rolul de oblăduitor şi furnizor de provizii.

— Asta-i drept, interveni Clayton, dar nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în afară de el, singurele fiinţe umane aflate pe o rază de sute de mile sunt nişte sălbatici canibali. Omul era înarmat întocmai ca şi canibalii, ceea ce ne indică existenţa unui anumit gen de relaţii între ei şi faptul că el nu-i decît unul singur împotriva poate a mii şi mii dintre ei, ne sugerează că aceste relaţii nu au putut fi decît amicale.

— E improbabil să nu existe legături între ei, remarcă şi căpitanul. Posibil să fie un membru al tribului.

— Altminteri cum ar fi putut trăi atîta vreme printre sălbăticiunile junglei, fiare şi oameni, încît să devină aşa de iscusit la vînătoare şi în mînuirea armelor africane? adăugă un alt ofiţer.

— Domnilor, îl judecaţi potrivit cu normele dumneavoastră, îi combătu Jane. Un om alb oarecare, aşa ca oricine dintre dumneavoastră - scuzaţi-mă n-am avut nici o intenţie să vă jignesc - am vrut să spun că un alb cu o forţă fizică şi mintală depăşind chiar nivelul obişnuit n-ar fi izbutit, vă asigur, să trăiască timp de un an, singur şi despuiat, în această junglă tropicală; dar făptura aceasta nu numai că întrece în forţă şi în agilitate pe orice alb obişnuit, dar lasă în urmă, de departe, pe cei mai antrenaţi dintre atleţii şi oamenii de mare forţă ai noştri, depăşindu-i în măsura în care aceştia ar depăşi un nou-născut; iar curajul şi ferocitatea sa cînd se luptă sunt acelea ale unei fiare sălbatice.

— În orice caz şi-a cîştigat un apărător devotat domnişoară Porter, spuse căpitanul Dufranne, rîzînd! Sunt încredinţat că nu există nimeni printre noi care n-ar accepta pe dată să înfrunte de o sută de ori moartea, în formele ei cele mai aprige, pentru a se arăta vrednic de elogiile unei persoane chiar numai pe jumătate atît de leale... sau de fermecătoare.

— Nu v-ar mira că-l apăr, răspunse fata, dacă l-aţi fi putut vedea aşa cum l-am văzut eu luptîndu-se pentru mine cu monstrul acela uriaş şi păros. Dacă l-aţi fi văzut năpustindu-se asupra colosului cum se năpusteşte un bivol asupra unui urs, fără niciun semn de teamă sau de şovăire, l-aţi fi socotit supraom. Dacă i-aţi fi văzut muşchii aceia puternici încordîndu-se sub pielea bronzată, dacă l-aţi fi văzut cum ţinea la distanţă colţii hidoşi ai fiarei, şi dumneavoastră l-aţi fi socotit invincibil. Dacă aţi fi văzut tratamentul cavaleresc pe care 1-a acordat unei fete străine, dintr-o lume străină, aţi fi nutrit aceeaşi absolută încredere în el pe care o nutresc şi eu.

— Ai cîştigat partida, frumoasă apărătoare! exclamă căpitanul. Curtea consideră că pîrîtul e nevinovat, iar crucişătorul va mai aştepta cîteva zile, oferindu-i astfel prilejul de a se întoarce şi a mulţumi divinei Portia(*) .

— Pentru numele lui Dumnezeu, inimioara mea, strigă Esmeralda, doar n-o să-mi spui mie că aveţi de gînd să mai rămîneţi cu toţii în ţara asta cu animale carnivale, din moment ce avem posibilitatea să escapadăm cu vaporul ăla? Să nu-mi spui una ca asta, inimioara mea! 

— Vai, Esmeralda! Ar trebui să te ruşinezi! strigă Jane. Asta-i mijlocul prin care-ţi arăţi recunoştinţa faţă de omul care ţi-a salvat de două ori viaţa?

— Bine, domnişoară Jane, ce spui mata e iust; da' omu' acela din pădure nu ne-a salvat viaţa ca să rămînem aici. Ne-a salvat-o tocmai ca să putem pleca de-aici. Io cred că s-ar supăra foc dac-ar vedea c-am fost aşa de nătăfleţi şi-am rămas pe loc, după ce că ne-a dat ocazia s-o ştergem. Io ziceam că n-o să mai trebuie să dorm nici măcar o noapte în grădina asta geologică şi să mai ascult ţipetele alea singuratice care vin din junblă, după ce cade întunericul.

— Nu te condamn deloc, Esmeralda, o încurajă Clayton şi ai pus punctul pe i cînd le-ai numit “ţipete singuratice” Eu n-am reuşit niciodată să găsesc cuvîntul potrivit, dar ăsta-i chiar aşa, “ţipete singuratice”.

— Dumneata şi Esmeralda aţi face mai bine să vă duceţi să locuiţi pe crucişător, spuse Jane, cu un subtil dispreţ. Ce-aţi mai spune dac-ar trebui să trăiţi toată viaţa în junglă, aşa cum a trăit omul pădurii?

— Mi-e teamă c-aş fi un perfect ţopîrlan, în chip de om sălbatic, răspunse Clayton cu amărăciune. Zgomotele astea nocturne fac să mi se zbîrlească părul în cap. Presupun c-ar trebui să-mi fie ruşine, dar ăsta-i adevărul.

— N-aş putea spune, replică locotenentul  Charpentier. Niciodată n-am stat să mă gîndesc la frică sau la lucruri de genul ăsta, niciodată n-am încercat să-mi dau seama dacă sunt un laş sau un viteaz; dar în noaptea aceea, cînd am rămas în junglă după capturarea lui D'Arnot şi cînd zgomotele pădurii se înălţau şi coborau în jurul nostru, am început să-mi spun că, într-adevăr, sunt un laş. Şi nu răgetele şi mugetele animalelor mari mă impresionau cel mai mult, ci zgomotele tainice, cele pe care le auzi deodată în apropierea ta şi apoi pîndeşti în zadar să le percepi repetîndu-se, sunetele acelea de care nu-ţi dai seama ce sunt, ca de namilă ce se furişează hoţeste şi conştiinţa că nu ştii cît e de aproape, sau dacă nu cumva se tîrăşte chiar lîngă tine fără ca tu s-o mai auzi. Zgomotele astea... şi apoi ochii. Mon Dieu! De-acum înainte o să-i simt mereu în întuneric, ah, ochii aceştia sunt cei mai îngrozitori!

O clipă, rămaseră cu toţii tăcuţi, apoi Jane vorbi:

— Şi el e acolo, rosti ea într-o şoaptă înăbuşită de groază. Ochii aceia se vor pironi în noaptea asta asupra lui şi asupra tovarăşului vostru, locotenentul D'Arnot. Îi puteţi părăsi astfel, domnilor, fără a le acorda măcar ajutorul pasiv de a mai ramîne cîteva zile?

— Ţţţ, ţţţ, fetiţo! făcu profesorul Porter. Căpitanul Dufranne e de acord să rămînă, cît despre mine, sunt şi eu perfect de acord, perfect de acord, aşa cum am fost întotdeauna ori de cîte ori ai avut tu vreun capriciu copilăresc.

— Domnule profesor, am putea folosi ziua de mîine pentru recuperarea cufărului, sugeră domnul Philander.

— Chiar aşa, chiar aşa, domnule Philander, aproape că uitasem de comoară! exclamă profesorul Porter. Poate că ne împrumută căpitanul Dufranne cîţiva oameni care să ne ajute şi pe unul dintre prizonieri ca să ne-arate locul unde-au îngropat-o.

—- Fără îndoială, dragă domnule profesor, suntem cu toţii la dispoziţia dumneavoastră, răspunse căpitanul.

Şi astfel se hotărî pentru a doua zi ca locotenentul Charpentier să ia un grup de zece oameni şi pe unul dintre răzvrătiţii de pe Arrow drept călăuză şi să dezgroape comoara; iar crucişătorul urma să aştepte încă o săptămînă în micul golf. La sfîrşitul acestui răstimp vor putea considera ca sigur că D'Arnot murise şi că omul pădurii nu se va mai întoarce. După aceea, cele două vase urmau să plece cu ei toţi.

A doua zi, profesorul Porter nu-i însoţi pe căutătorii comorii, dar cînd, la ora prînzului, îi văzu reîntorcîndu-se cu mîinile goale, se grăbi să le iasă în întîmpinare — obişnuita lui nepăsare se spulberase în cele patru vînturi şi locul ei îl luase o agitaţie nervoasă.

— Unde-i comoara? strigă către Clayton de la o depărtare de treizeci de metri.

Clayton clatină din cap.

— Dispărută, răspunse tînărul cînd fu mai aproape de profesor.

— Dispărută? Imposibil! Cine-ar fi putut s-o ia? strigă profesorul Porter.

—  Dumnezeu ştie, domnule profesor. Am fi putut crede că individul care ne-a călăuzit ne-a indus în eroare asupra locului, dar surpriza şi consternarea sa cînd nu a descoperit nici un cufăr sub cadavrul lui Snipes, pe care l-au asasinat, au fost prea autentice pentru a fi simulate. Şi-apoi lopeţile noastre ne-au dat de veste că ceva fusese îngropat dedesubtul cadavrului, pentru că am găsit o scobitură adîncă, umplută cu ţărînă afînată.

— Dar cine ar fi putut s-o ia? întrebă iar profesorul.

— Desigur că bănuiala poate să cadă pe oamenii de pe crucişător, replică locotenentul Charpentier, dacă sublocotenentul Janviers, aci de faţă, nu m-ar asigura categoric că niciun om nu a coborît pe uscat: din momentul cînd am ancorat, nimeni nu a călcat pe ţărm decît sub comanda unui ofiţer. Nu ştiu dacă i-aţi fi suspectat pe oamenii noştri, dar mă bucur că nu există nicio posibilitate ca bănuiala să cadă asupra lor, încheie locotenentul.

— Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să-i suspectez pe oamenii cărora le datorăm atît de mult, ripostă profesorul Porter, îndatoritor. Ar fi ca şi cum l-aş suspecta pe dragul meu Clayton, aci de faţă, sau pe domnul Philander.

Francezii zîmbiră, atît ofiţerii cît şi marinarii. Era limpede că li se luase o piatră de pe inimă.

— Comoara a dispărut de cîtăva vreme, continuă Clayton. De fapt, cadavrul s-a dezmembrat cînd l-am scos din groapă, ceea ce denotă că oricine ar fi sustras comoara, a făcut-o cînd cadavrul era încă proaspăt, căci în momentul cînd l-am dezgropat noi era intact.

— Trebuie să fi fost mai mulţi hoţi, se amestecă Jane, care se apropiase între timp de ei. V-aduceţi aminte că a fost nevoie de patru oameni ca să care cufărul?

— Pe Dumnezeul meu! strigă Clayton. Asta-i adevărat. Se vede treaba că 1-a dezgropat o bandă de negri. Probabil că unul dintre ei i-o fi văzut pe oameni îngropînd cufărul şi s-a întors imediat cu o ceată de prieteni şi l-au luat.

— Orice speculaţie e inutilă, grăi profesorul Porter cu mîhnire. Cufărul a dispărut. N-o să-l mai vedem niciodată şi nici comoara pe care o conţinea.

Numai Jane ştia ce însemna această pierdere pentru tatăl ei, dar nimeni nu ştia ce înseamnă pentru dînsa.

Şase zile mai tîrziu, căpitanul Dufranne anunţă că a doua zi în zori, urmau să ridice pînzele. Jane ar fi cerşit o nouă amînare dacă n-ar fi încolţit şi în inima ei convingerea că iubitul din pădure n-avea să mai revină niciodată. În ciuda propriilor ei sentimente, începuse să fie roasă de îndoieli şi temeri. Justeţea argumentelor aduse de ofiţerii francezi, atît de dezinteresaţi, începuse s-o convingă împotriva voinţei ei. N-ar fi putut crede niciodată că e canibal, dar în cele din urmă i se păru posibil să fie membru, prin adopţiune, al vreunui trib de sălbatici. Nu putuse să admită gîndul că ar fi murit. Era imposibil să-ţi închipui că în acel trup desăvîrşit, vibrînd de triumful vieţii, scînteia vitală ar fi putut vreodată să se stingă — era ca şi cum ţi-ai fi închipuit că nemurirea înseamnă ţărînă.

În timp ce Jane îngăduia minţii ei să adăpostească asemenea gînduri, altele, la fel de nepoftite, i se impuneau cu sila. Dacă aparţinea unui trib de sălbatici, însemna că are o soţie sălbatică — sau poate chiar o duzină de neveste — şi o puzderie de ţînci sălbatici, corciţi. Fata se cutremură şi cînd o anunţară că a doua zi în zori crucişătorul avea să ridice ancora, aproape că se bucură. Totuşi, ea sugeră să fie lăsate în cabană arme, muniţii, provizii şi obiecte utile, chipurile pentru acea personalitate intangibilă care iscălea „Tarzan din neamul maimuţelor", precum şi pentru D'Arnot, dacă ar mai fi trăit, dar în realitate, spera Jane, pentru zeul pădurii, chiar dacă s-ar dovedi un zeu cu picioare de lut. Şi în ultimul minut, îi lăsă şi un mesaj, care să-i fie transmis prin mijlocirea lui Tarzan din neamul maimuţelor.

Jane fu cea din urmă care părăsi cabana, reîntorcîndu-se sub un pretext mărunt, după ce toţi ceilalţi porniseră spre vapor. Îngenunche lîngă patul în care petrecuse atîtea nopţi şi înălţă o rugăciune pentru omul ei primitiv, apoi, strivindu-şi buzele de medalion, murmură:

— Te iubesc şi pentru că te iubesc cred în tine. Dar chiar dacă n-aş crede, tot te-aş iubi. Dacă te-ai fi întors la mine şi dacă n-ar fi fost altă cale, aş fi venit cu tine în junglă... pe veci.

---

(*) Personaj al tragediei Julius Caesar de Shakespeare. Scurta sa apariţie în actul doi contribuie esenţial la definirea caracterului soţului ei, Brutus. (n. t.)
Cap23