Taras Bulba (8)

Nimeni dintre cei din oraş nu prinsese de veste că o jumătate din zaporojeni plecase în urmărirea tătarilor. Doar straja din turnul primăriei băgase de seamă că o parte din căruţe se îndreptase în şir lung dincolo de pădure, dar îşi zise că zaporojenii şi-au făcut acolo un loc de pîndă. La fel îşi zise şi inginerul franţuz. Intre timp, începură a se adeveri vorbele hatmanului oştirii: în oraş nu se ajungea merindea. După obiceiul veacu­rilor trecute, oştile nu socotiseră bine cît le trebuia. Atunci leşii încercară să iasă din cetate, dar o bună parte din îndrăzneţii care se încumetaseră s-o facă fură măcelăriţi pe loc de cazaci, iar cealaltă parte fu alungată înapoi în oraş cu mîna goală. Ovreii însă se folosiră de acest prilej pentru a afla totul: unde şi pentru ce au plecat zaporojenii, ce polcovnici s-au dus cu ei, ce curene şi cîţi cazaci la număr, cîţi cazaci au rămas pe loc şi ce au de gînd să facă, într-un cuvînt, nu trecură bine cîteva minute şi cei din oraş aflară tot.

Căpeteniile leşilor prinseră inimă şi se pregătiră de luptă. Taras îşi dădu seama numaidecît de asta, după forfota şi zgomotul din oraş şi purcese la pregă­tire cu toată priceperea lui: rîndui, împărţi po­runci, făcu trei tabere din toată oştirea şi le împrejmui cu care, prefăcîndu-le într-un soi de cetăţi: era un fel de a lupta al zaporojenilor, în care nu-i întrecea nimeni. Apoi aşeză două polcuri la pîndă şi înfipse pe o bună bucată de cîmp pari ascuţiţi, bucăţi de săbii şi lănci fărîmate, ca să poată, cînd i-o veni bine, să mîne într-acolo călărimea vrăjmaşă. Iar după ce toate fură duse la bun sfîrşit, rosti o cuvîntare în faţa cazacilor, nu pentru a-i îmbărbăta ori a le împrospăta vitejia — ştia Taras că şi fără asta sunt ei destul de tari — ci numai aşa, pentru că simţea dorinţa să le spună tot ce avea pe suflet.

—  Voi a vă spune, cazaci dumneavoastră, ce este frăţia noastră. Aţi auzit, de bună seamă, de la taţii şi bunii voştri de ce mare cinste s-a bucurat odinioară pămîntul nostru: şi grecii îi ştiau de frică, şi Ţarigradul îi trimitea galbeni, şi oraşele îi erau falnice şi bisericile mîndre, iar cnejii, cnejii erau de neam rusesc, cneji de-ai noştri şi nicidecum papistaşi necredincioşi. Dar pe toate ni le-au luat păgînii, toate s-au dus de rîpă. N-am rămas decît noi, bieţi orfani: întocmai ca vă­dana ce rămîne după moartea unui bărbat de toată nădejdea, a rămas şi pămîntul nostru orfan şi el ca noi! Iaca aşa au fost vremile, cînd ne-am întins mîna şi ne-am legat fraţi. Iaca pe ce se întemeiază frăţia dintre noi şi nu-i pe lume legătură mai sfîntă decît această frăţie. Şi tatăl îşi iubeşte copilul, şi mama îşi iubeşte copilul, şi copilul, la rîndul lui, îşi iubeşte tatăl şi mama. Dar asta e cu totul altceva, fraţilor: că fiara îşi iubeşte şi ea puiul. Numai omul în toată lumea asta este în stare să se înrudească prin sufletul lui şi nu prin sîngele lui cu alt om. Fraţi s-au mai prins şi alţii, pe alte meleaguri, dar fraţi ca cei de pe pămîntul rusesc nu s-au mai văzut pe lume. Vi s-a întîmplat doar multora să vă duceţi prin străine locuri; tot oameni sunt şi acolo, tot făpturi de-ale Domnului. Uneori chiar intri cu cîte unul în vorbă, de parcă ar fi dintr-ai tăi. Dar cînd dai să-ţi deschizi inima în faţa lui, vezi că... nu! O fi el deştept, dar nu-i de-al tău; e om ca şi tine dar... altfel! Nu, fraţilor! Să iubeşti aşa cum iubeşte un suflet de rus, să iubeşti nu cu mintea sau altcum, ci cu tot ce ţi-a dat Dumnezeu, cu tot ce ai în tine, cu... zise Taras şi făcu doar cu mîna a neputinţă, clătinîndu-şi capul cărunt, iar mustăţile prinseră a-i tremura. Apoi urmă: Nu, nimeni nu e în stare să iubească astfel. Ştiu că acum ticăloşia şi-a făcut cuib şi pe pă­mîntul nostru: mulţi se gîndesc numai la clăi de grîu, stoguri de fîn, herghelii de cai şi la mieduri vechi, pecetluite, pe care vor să le păstreze neatinse în beciurile lor. Apoi se mai umplu şi de naiba ştie ce obiceiuri păgîneşti, se ruşinează de limba lor, se înstrăinează unul de altul şi se vînd unul pe altul, cum ai vinde la iarmaroc o vită fără suflet. Mai scumpă decît orice frăţie le e mila unui rigă străin, şi nici măcar a unui rigă, ci mila scîrboasă a boierului leah, care-i loveşte peste mutră cu cizma lui galbenă. Dar şi cel din urmă nemernic, oricare ar fi el, oricît de mult s-ar fi tăvălit în murdărie şi slugărnicie, are în sufletul său, fraţilor, o fărîmă de simţire ru­sească. Şi o să vină o zi cînd această simţire o să se trezească şi o să se lovească atunci nenorocitul cu capul de toţi pereţii, o să-şi smulgă părul şi o să-şi afurisească cu glas tare viaţa-i mişelească, gata fiind să răscumpe­re prin chinuri ticăloşia săvîrşită. Aşadar, să ştie ei toţi ce înseamnă pe pămîntul rusesc frăţia noastră. Şi dacă ne-o fi dat să murim, apoi niciunul dintre ei nu s-o învrednici, de bună seamă, de o moarte ca a noastră!... Nimeni, nimeni!... N-are să le-o îngăduie sufletul lor mic, de şoareci!

Aşa grăi hatmanul, iar după ce-şi sfîrşi cuvîntarea, mai clătină încă o vreme din capul încărunţit în isprăvi căzăceşti. Şi toţi cîţi s-au aflat acolo în faţă, s-au simţit pătrunşi pînă în fundul sufletului de vorba asta. Cei mai bătrîni din rînduri stăteau nemişcaţi cu capete­le ninse plecate în pămînt. Din ochii lor îmbătrîniţi se rostogolea domol cîte o lacrimă, pe care ei o ştergeau pe furiş cu mîneca. Apoi toţi, parcă s-ar fi înţeles dinainte, au dat din mînă a pagubă şi şi-au clătinat capetele mult încercate. Se vede că bătrînul Taras le-a amintit multe din cele mai cunoscute şi mai bune lucruri pe care le păstrează în inima lui un om înţelepţit de amar, de trudă, de vitejie şi de restriştile vieţii, sau chiar şi un tînăr care nu le-a cunoscut, dar le simte cu sufletul lui proaspăt şi curat ca mărgăritarul, spre veşnica bucurie a părinţilor bătrîni care i-au dat viaţă.

În vremea asta, din oraş prinse a ieşi armata duşmană, în sunete de tobe şi trompete; panii călăreau semeţi cu mîinile în şolduri, înconjuraţi de slugi fără număr. Polcovnicul cel gras împărţea porunci. Rîndurile strînse ale leşilor se repeziră asupra taberelor căză­ceşti, cu arma la ochi, ameninţînd, aruncînd căutături pline de ură şi scînteind din zalele lor de aramă. Iar cazacii îi aşteptară să se apropie la un foc de armă şi atunci traseră toţi dintr-o dată din flintele lor cu ţeava de şapte palme şi nu mai conteniră cu împuşcătu­rile. Bubuitul lor răsunător se răspîndi de­parte, peste cîmpurile şi holdele dimprejur, ca un fel de vuiet neîntrerupt; norii de fum învăluiră toată cîmpia, dar zaporojenii puşcau întruna fără să se oprească, fără să-şi tragă măcar sufletul. Cei din spate încărcau o flintă după alta şi o treceau celor din faţă, iar leşii se tot minunau şi nu se mai dumireau de fel, cum de trag cazacii, fără să-şi încarce armele. Perdeaua groasă de fum care se aşter­nuse peste o armată şi peste cealaltă îi împiedica pe oşteni să vadă cum cade ba unul, ba altul din rîndurile lor; cu toate acestea, leşii simţeau bine că ploaia de gloanţe se înteţeşte mereu şi că se îngroaşă gluma, iar cînd dădură înapoi, ca să iasă din întuneci­mea fumului şi să-şi mai dea seama pe ce lume trăiesc, văzură că mulţi ostaşi lipsesc dintre ei; pe cînd cazacii, din rîndurile cărora nu căzuseră decît doi-trei de fiecare sotnie, trăgeau întruna, trăgeau înainte, fără să le dea leşilor răgaz nici măcar o clipă. Pînă şi inginerul străin se minună nespus de un ase­menea fel de a lupta, nemaivăzut încă de el, şi zise, de faţă cu toată lumea: „Straşnici voi­nici, zaporojenii ăştia! Uite cum ar trebui să se bată şi alţii, prin alte ţări!“ După care îi sfătui pe leşi să îndrepte tunurile asupra ta­berelor căzăceşti. Gîtlejurile largi de tuci scoaseră un muget greu; pămîntul se cutremu­ră şi gemu pînă departe, iar cîmpia se învălui într-un nor de fum de două ori mai gros. Pînă şi locuitorii oraşelor mai apropiate şi chiar şi mai îndepărtate simţiră pe uliţi şi în pieţe mirosul prafului de puşcă. Dar ţintaşii ochiseră prea sus şi ghiulelele încinse făcură, în zborul lor, un arc prea înalt, trecură cu un scrîşnet înspăimîntător peste capetele caza­cilor şi se îngropară adînc în pămînt, răscolindu-l şi aruncînd în aer vîrtejuri negre de ţărînă. Inginerul franţuz îşi puse mîinile în cap la vederea unei astfel de neştiinţe şi se apucă chiar el să îndrepte gurile tunurilor, cu toată ploaia de gloanţe ce cădea cu ne­miluita dinspre cazaci.

Taras îşi dădu seama numaidecît că o să fie vai şi amar de polcurile Nezamaikovski şi Steblikivski şi strigă odată cît îl ţinea gura: „Ieşiţi repede de după care şi săriţi în şa!“ Dar cazacii n-ar fi izbutit să le facă pe amîndouă, dacă Ostap nu s-ar fi repezit drept în mijlocul leşilor şi n-ar fi smuls fitilurile din mîinile a şase tunari; numai de la patru nu putu să le smulgă, pentru că leşii îl alungară înapoi.

În vremea aceasta, căpitanul străin luă cu mîna lui un fitil şi se pregăti să tragă dintr-un tun aşa de mare, cum nu mai văzuseră vreoda­tă cazacii. Gura neagră a tunului privea înspăimîntător, de parcă ar fi fost chiar moartea cea cu o mie de ochi. Şi cînd bubui o dată, iar după el alte trei, zguduind pămîntul care le întoarse cele patru bubuituri înăbuşi­te, mult amar mai semănară! Multe mame bătrîne aveau să-şi plîngă feciorii cazaci, bătîndu-se în pieptul ofilit cu mîinile lor osoase! Şi multe văduve aveau să rămînă din acea zi în Gluhov, Nemirov, Cernigov şi alte oraşe. Au să iasă, bietele de ele, zi de zi în piaţă, au să se agaţe de toţi trecătorii, privindu-i în faţă şi căutînd printre ei pe unul, cel mai drag din lumea aceasta. Dar oricîtă oştire de tot felul o să treacă prin oraş, n-o să se afle în rîndurile ei acel unul, cel mai drag din lume.

Jumătate din curenul Nezamaikovski par­că nici n-ar fi fost vreodată pe lume. Cum pustieşte grindina o holdă, culcînd la pămînt spicele grele ca galbenii, tot astfel au fost nimiciţi şi culcaţi la pămînt cazacii.

Şi cum s-au mai năpustit atunci fraţii lor! Cum s-au mai avîntat în luptă! Ce mînie năprasnică l-a cuprins pe hatmanul Kukuben­ko, cînd a văzut că cea mai mare parte dintre voinicii lui au pierit! Şi-a adunat pe loc toţi cazacii polcului Nezamaikovski ce-i mai rămăseseră, şi s-a băgat drept acolo unde era încăierarea mai mare. Cuprins de mînie cum era, a sfîrtecat în bucăţi pe cel dintîi dintre leşi care i-a ieşit în cale, a doborît de pe cai o mulţime de călăreţi, străpungînd dintr-odată cu suliţa şi calul şi omul, şi-a tăiat drum pînă la tunari, şi cînd a pus mîna pe un tun, l-a văzut şi pe Stepan Guska şi pe hatmanul polcului Umanski, care trebăluiau şi ei tot acolo, gata-gata să cucerească tunul cel mare. Atunci îi lăsă pe ei să se descurce cu tunurile şi se îndreptă cu oamenii săi spre o altă încăierare. Şi uite aşa se făcea că pe unde trecea polcul Nezamaikovski, rămînea o uliţă, iar pe unde se răsucea, gata şi ulicioară! Rîndurile vrăjmaşilor se răreau văzînd cu ochii. Cădeau leşii ca spicele! Lîn­gă căruţe lupta Vovtuzenko; mai în faţă Cerevicenko, iar mai în fund Degtiarenko, după care venea Vertîhvist, hatman de curen. Deg­tiarenko străpunsese cu suliţa doi şleahtici şi nimerise, în sfîrşit, un al treilea, care nu se lăsa doborît cu una cu două. Sprinten ca o zvîrlugă şi puternic era leahul; straie scumpe avea pe el şi adusese în război cincizeci de slugi. Rău l-a mototolit el pe Degtiarenko, l-a aruncat la pămînt, a ridicat sabia dea­supra lui şi a strigat: „Nu se află printre voi, cîinilor, nici unul care să-mi poată ţine piept!"

„Ba cum să nu!“ răspunse Moşii Şilo, ieşind în faţă. Era un cazac zdravăn care fusese de nenumărate ori hatman pe mare şi îndurase o sumedenie de nenorociri. Odată, el şi cazacii lui fuseseră prinşi de turci lîngă Trebizonda şi puşi să tragă la galere, cu mîinile şi picioarele ferecate în lanţuri; săptămîni întregi îi lăsau păgînii fără să le dea pic de mei fiert, iar de băut le aduceau apă sălcie de mare. Dar toate le-au îndurat fără să crîcnească sărmanii robi, numai ca să nu-şi schimbe credinţa lor pravoslavnică. Doar hatmanul Moşii Şilo nu putu răbda: călcă în picioare credinţa-i sfîntă, îşi legă în jurul capului păcătos turbanul afurisit, cîştigă încrederea paşei şi ajunse chelar pe vas şi mai mare peste toţi robii. Mult s-au mai întristat din astă pricină bieţii osîndiţi, pentru că ştiau ei bine că dacă unul de-ai lor îşi vinde cre­dinţa şi trece de partea asupritorilor, mai grea şi mai amară soartă îi aşteaptă din partea lui decît a oricărui alt păgîn. Şi nu s-au înşelat. Moşii Şilo i-a aşezat cîte trei în rînd, i-a ferecat cu lanţuri noi, iar frînghiile nemiloase, cu care erau legaţi, le-a strîns pînă le-a pătruns la oase; apoi le-a tras fiecăruia cîte un pumn după ceafă şi numai în ghionturi i-a ţinut. Dar cînd turcii, bucuroşi că şi-au găsit o astfel de slugă, s-au aşezat la chef şi uitîndu-şi de legea lor, s-au îmbătat criţă, Şilo a adus toate cele şaizeci şi patru de chei şi le-a împărţit robilor, ca să-şi desfacă lanţuri­le şi fiarele, să le azvîrle în mare, iar în locul lor să ia în mînă cîte o sabie şi să-i măce­lărească pe păgîni. Multă pradă au luat atunci cazacii şi s-au întors acasă plini de slavă, iar cobzarii au preamărit vreme îndelungată isprăvile lui Moşii Şilo. L-ar fi ales cazacii neapărat hatman în oştire, dar era un om tare sucit. Uneori săvîrşea cîte o faptă care nu i-ar fi venit în minte nici celui mai mare înţelept; dar alteori se prostea de-a binelea. Aşa de pil­dă, şi-a irosit în chefuri şi petreceri tot ce-a avut, s-a împrumutat pe la toţi cei din Seci, ba pe deasupra, a mai şi furat ca un hoţ de drumul mare: într-o noapte a şterpelit dintr-un polc vecin toate hamurile de acolo şi le-a zălogit unui cîrciumar. Pentru isprava aceasta ruşinoasă cazacii l-au legat de stîlpul din mijlocul pieţei şi au pus alături de el o mă­ciucă, pentru ca fiecare să-l croiască pe Şilo, după puterea lui. Dar nu s-a găsit în rîndurile zaporojenilor niciunul care să ridice mîna asupra lui, pentru că toţi îşi aminteau de vitejiile pe care le săvîrşise. Aşa era cazacul Moşii Şilo.

„Ba mai sunt şi dintre aceia care să vă bată pe voi, cîinilor!^” strigă el, repezindu-se la leah. Şi ce s-au mai bătut! Pînă şi apărătoarele şi platoşele amîndurora se îndoiră de atîtea lovituri. Leahul, vrăjmaşul, îi spintecă zalele şi tăişul săbiei lui străbătu la trupul cazacului, înroşindu-i cămaşa. Dar Şilo nici nu băgă de seama asta: îşi avîntă în sus braţul vînjos (şi greu mai era braţul de voinic!) şi-l izbi fără de veste în cap. Ţăndări s-au ales din coiful de aramă; leahul se clătină, se prăbuşi la pămînt, iar Şilo se apucă să-şi taie şi să-şi cresteze duşmanul ameţit de lovitură. Lasă-l, cazace, lasă-l în plata Domnului! Întoarnă-te mai bine înapoi! Dar nu se întoarse cazacul la vreme şi una din slugile răpusului îi şi împlîntă pumnalul în ceafă. De-abia atunci se-ntoarse Şilo, dar tocmai cînd fu gata să-l ajungă pe cutezător, acesta fu învăluit de un nor de fum. De pretutindeni se auzi răpăiala de flinte. Şilo se clătină pe picioare şi simţi că rana primită îi aduce moartea... Apoi se prăbuşi la pămînt, îşi duse mîna la rană şi spuse tovarăşilor săi: „Rămîneţi cu bine, cazaci dumneavoastră, fraţi de arme! Trăiască în vecii vecilor pămîntul pravoslavnic al Ru­siei şi veşnică să-i fie slava!” Apoi îşi închise ochii stinşi şi sufletul lui de cazac părăsi trupul aprig. In vremea asta, iată-l şi pe hatma­nul Zadorojnîi, cu oamenii lui; apoi pe Vertîhvist, care tăia cărări în rîndurile leşilor, şi pe Balaban, care-l urma.

—  Ei, ce ziceţi, fraţilor? le strigă Taras hatmanilor de curene. Mai aveţi praf de puşcă în cornuri? N-a slăbit încă tăria voastră de cazaci? Nu se dau bătuţi cazacii?

—  Mai avem, taică, praf în cornuri! N-a slăbit încă tăria noastră de cazaci. Nu se dau bătuţi cazacii!

Şi se avîntară zaporojenii cu şi mai multă putere şi învălmăşiră cu totul rîndurile duşma­nilor. Polcovnicul cel mărunt de statură sună adunarea şi porunci să fie înălţate opt flamuri zugrăvite, pentru a-şi strînge laolaltă leşii împrăştiaţi peste toată cîmpia. Aceştia se nă­pustiră în fugă spre flamuri, dar n-apucară să se aşeze ca lumea, şi hatmanul de curen Kukubenko se năpusti, izbi iar cu polcul său Nezamaikovski drept în mijlocul lor şi se trezi faţă în faţă cu polcovnicul cel burtos. Şi nu putu polcovnicul să ţină piept cazacilor: îşi întoarse calul şi o luă la fugă. Iar Kuku­benko îl goni departe peste cîmp, împiedicîndu-l să se unească cu polcul lui. Văzînd una ca asta, Stepan Guska, din polcul lătural­nic, se repezi să-i taie calea leahului, cu arca­nul în mînă; cu capul lipit de coama calului, zbură aşa pînă alese o clipă mai prielnică şi dintr-o singură aruncătură îl prinse pe duşman cu laţul de gît. Polcovnicul se învineţi la chip şi se apucă de frînghie cu amîndouă mîinile, străduindu-se din răsputeri s-o rupă, dar o lovitură voinicească a caza­cului îi înfundă în burtă suliţa ucigătoare. Şi polcovnicul rămase locului, ţintuit la pă­mînt. Dar nici Guska n-avu o soartă mai bună. N-apucară să se dezmeticească bine acei ca­zaci şi îl văzură pe Guska ridicat în patru su­liţe. „Piară toţi vrăjmaşii! Strălucească în vecii vecilor pămîntul rusesc“ — atîta apucă să spună sărmanul şi îşi dădu pe loc sufletul.

Se uitară cazacii în jur, şi ce să vezi? Dintr-o parte Metelîţia împărţea cu dărnicie lovituri, cinstind cînd pe unul, cînd pe altul dintre leşi; din altă parte îi înghesuia hatma­nul Nevîlîciki cu oamenii lui; lîngă căruţele mai apropiate, Zakrutîguba îi sucea şi îi buşea de mai mare dragul, iar lîngă căruţele mai îndepărtate, al treilea Pîsarenko alungase cît colo o ceată întreagă. Mai departe, cazacii încăieraţi piept la piept cu leşii se băteau chiar sus pe care.

— Ce ziceţi, fraţilor? strigă iar hatmanul Taras, trecînd pe calul său înaintea tuturor. Mai aveţi praf de puşcă în cornuri? Nu slăbeş­te încă puterea voastră de cazaci? Nu se dau bătuţi cazacii?

— Mai avem, taică, praf în cornuri! Nu slăbeşte puterea noastră de cazaci! Nu se dau bătuţi cazacii!

Dar nu trecu mult şi Bovdiug căzu de pe car. Drept sub inimă îl nimerise glonţul; dar îşi adună bătrînul toată puterea sufletului său şi zise: „Nu-mi pare rău că plec din lumea asta. Dar-ar Domnul fiecăruia un asemenea sfîrşit! Slăvit fie în veci pămîntul rusesc!” Şi sufletul lui Bovdiug se avîntă spre tăriile înalte, ca să povestească bătrînilor răposaţi mai de­mult cum ştiu să se bată oamenii pe pămîntul rusesc şi mai cu seamă cum ştiu să moară pen­tru credinţa lor pravoslavnică.

Curînd după el se prăvăli la pămînt şi hat­manul de curen Balaban, atins de trei răni de moarte: una de suliţă, alta de glonte şi a treia de paloş greu. Şi fusese Balaban ăsta unul dintre cei mai destoinici cazaci; bătuse de multe ori ca hatman căile mării, dar cea mai strălucită ispravă dintre toate fusese cea săvîrşită pe ţărmurile Anatoliei. Mulţi ţechini au luat atunci cazacii, mult postav scump, ţesături frumoase şi tot soiul de podoabe, dar mult amar au gustat pe drum de întoarcere: i-au ajuns din urmă ghiulelele turceşti. Cînd mi ţi-au bubuit o dată tunurile de pe vasul duşman, o jumătate din luntrile cazacilor s-au învîrtit ca purtate de vîrtej şi s-au răsturnat, înecîndu-i pe mulţi; dar stuful legat de pe margini a ferit luntrile de scufundare. Iar Balaban s-a depărtat vîslind cu nădejde, s-a aşezat în bătaia soarelui şi cei de pe corabia turcească nu l-au mai zărit. Toată noaptea ca­zacii lui şi cu dînsul au scos cu căuşe şi cuşme apa din barcă şi i-au astupat spărturile; apoi şi-au tăiat şalvarii, au făcut pînze din ei şi au fugit de urmărirea celei mai repezi corăbii turceşti. Şi nu numai că s-au întors cu bine la Seci, dar au mai adus cu ei şi odăjdii cusute cu fir pentru arhimandritul mînăstirii Mejigorski din Kiev, şi odăjdii din argint curat pentru icoana Maicii Domnului din Zaporojie. Şi multă vreme au proslăvit după aceea cob­zarii isprăvile cazacilor norocoşi. Iar acum, simţind că i se apropie sfîrşitul, Balaban îşi lăsă adînc capul în piept şi spuse cu voce stinsă: „Pare-mi-se, fraţi cazaci, că mor de o moarte frumoasă: şapte vrăjmaşi am tăiat cu paloşul, nouă am străpuns cu suliţa. Pe mulţi i-am strivit sub copitele calului meu, pe mulţi i-a ajuns din urmă glonţul meu. înflo­rească în veci pămîntul rusesc!...“ Şi sufletul lui se înălţă la cer.

Cazaci, cazaci! Nu lăsaţi pradă duşmanului floarea oştirii voastre! Iată-l pe Kukubenko încercuit! Din tot polcul Nezamaikovski n-au rămas decît şapte oameni; dar şi ei se apără cu cele din urmă puteri. Haina lui Kukuben­ko e roşie de sînge. Văzîndu-l în nevoie, Taras se grăbeşte în ajutorul lui. Dar cazacii ajung prea tîrziu: adînc sub inimă i-a pătruns suliţa vrăjmaşă, înainte de a fi fost împrăştiaţi leşii care l-au încercuit. Şi domol s-a lăsat cazacul în braţele fraţilor săi şi un val de sînge tînăr i-a ţîşnit din piept, ca vinul scump adus din beci în vas de cleştar de slugi nepăsătoare, ca­re, lunecînd chiar la gura beciului, sparg plos­ca nepreţuită şi vinul tot se varsă pe jos, iar stăpînul, sosit în fuga mare, îşi pune mîinile în cap de deznădejde, căci îl păstrase cu grijă pentru cea mai fericită întîmplare din viaţa lui: ziua cînd l-ar ajuta Dumnezeu să se întîlnească la bătrîneţe cu un tovarăş al anilor tineri, să poată bea cu el în amintirea altor vremi, a vremilor trecute, cînd oamenii ştiau să se veselească mai altfel, mai frumos... Îşi roti Kukubenko privirile în jur şi zise: „Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să mor în faţa ochilor voştri, fraţilor! Vină după noi alţii şi mai vrednici! Strălucească în veci pă­mîntul rusesc iubit de Hristos!“ Sufletul lui tînăr zbură din trup. Şi-l primiră îngerii pe braţele lor şi-l înălţară la ceruri, unde o să-i fie mai bine. „Stai aici, Kukubenko, de-a dreapta mea! o să-i zică Hristos: tu nu ţi-ai vîndut fraţii, n-ai săvîrşit fapte necinstite, n-ai lăsat omul la greu, iar biserica mea ai întă­rit-o şi ai păstrat-o“. Moartea lui Kukubenko îi întristă pe toţi. Rîndurile cazacilor se răreau din ce în ce, nu se mai zăreau în ele mulţi, foarte mulţi voinici. Dar tot mai ţineau caza­cii piept duşmanilor, tot nu se dădeau bătuţi.

— Ce ziceţi, fraţilor? mai strigă odată Ta­ras spre polcurile rămase. Mai aveţi praf de puşcă în cornuri? Nu vi s-au tocit săbiile? Nu s-a istovit oare în voi puterea căzăcească? Se mai ţin încă bine cazacii?

— Las’ că ne-ajunge praful de puşcă, taică hatmane! Săbiile noastre mai sunt încă bune, puterea noastră căzăcească nu s-a istovit şi cazacii nu se dau bătuţi!

Şi se avîntară iar cazacii în luptă, de parcă nici n-ar fi suferit vreo pierdere. Şi iată că nu mai rămaseră în viaţă decît trei hatmani de polcuri. Iar pretutindeni curgeau rîuri de sînge şi se înălţau tot mai sus morma­nele de leşuri căzăceşti şi leşeşti. Privi Taras spre ceruri, şi ce să vezi? Şiruri întregi de hultani pluteau în tăriile lui. Ehei, ce mai ospăţ pentru ei! în vremea aceasta un vrăjmaş îl ridică în lance pe Metelîţia, iar capul celui de-al doilea Pîsarenko se-nvîrti şi el în aer, cli­pind din ochi pentru cea din urmă oară. Sfîrtecat în patru, Ohrim Guska se prăbuşi ca secerat la pămînt. „Hai!“ strigă Taras şi făcu semn cu basmaua. Ostap îi pricepu numaidecît chemarea şi năpustindu-se cu ai lui din locul de pîndă, izbi greu călărimea vrăj­maşă. Şi nu putură leşii ţine piept acelei năvale şi o luară la goană, iar Ostap îi fugări drept spre locul înţesat cu pari şi vîrfuri de lănci. Acolo, caii lor prinseră a se împiedica şi a cădea, iar leşii zburau şi ei la pămînt, peste capetele lor. Cazacii curenului Korsunski, ca­re rămăseseră cei din urmă la pîndă de după căruţe, văzînd că leşii au ajuns în bătaia flintei lor, traseră cu toţii dintr-o dată. Le­şii se învălmăşiră şi îşi pierdură cu desăvîrşire cumpătul, iar cazacii prinseră iar inimă. „Iacătă că am biruit tot noi!“ se auziră de pretu­tindeni glasuri de zaporojeni; apoi răsunară goarnele şi cazacii înălţară flamura biruinţei. Leşii zdrobiţi fugeau care încotro, căutînd să se ascundă. „Nu, n-am biruit încă pe deplin!” grăi Taras, cătînd spre porţile oraşului, şi vor­ba lui era plină de adevăr.

Cap7
Cap9