Clanul Liberalilor

Sub conducerea lui Antonescu, PNL se transforma treptat intr-un clan - "Clanul Liberalilor", similar "Clanului sportivilor" ori "Clanului Camatarilor". Clanul liberalilor vede Romania ca pe un fel de imens Chicago al anilor '30, in care singurul lucru care conteaza este preluarea, prin orice mijloace, a controlului asupra economiei subterane. Pentru asta, liberalii au nevoie ca Antonescu sa puna mana pe palatul Cotroceni si pentru asta nu se dau in laturi de la absolut nimic: aducerea in partid a unor politicieni caricaturali, gen Becali, acceptarea, pentru interese obscure, a unor transferuri contra naturii, gen Stanisoara, numirea in fruntea ministerelor cu bani a unor penali gen Fenechiu, aliante cu turnatorii securitatii ceausiste, gen Voiculescu, rastirea la Uniunea Europeana, resuscitarea unor sentimente nelalocul lor in conditiile de azi, cum ar fi demnitatea nationala etc. Si, in timp ce executa aceste operatiuni, liderul clanului, recte Crin Antonescu, tine discursuri care par a fi desprinse din vechile rechizitorii staliniste impotriva dusmanilor poporului. 

Profesorul de geografie

Pentru că am scris despre şcoală, mi-am amintit o întâmplare din vremea când eram în clasa a opta la şcoala din centru, pe nume George Enescu. Nu mai învăţam nimic, catalogul era plin de note mici şi mama nu era prea fericită. O obişnuisem, în clasele primare, să iau numai premiul întâi cu coroniţă. La gimnaziu însă, descoperisem că rostul băieţilor pe lume nu este doar acela de a fi drăguţi şi cuminţi, aşteptând ca lumea să-i laude şi să-i mângâie pe creştet pentru că au învăţat bine. Mai erau şi pădurile, poienile cu flori sălbatice, zmeura şi frăguţele, prieteniile cu băieţi gen Huckleberry Finn, fumatul pe ascuns, târcoalele date fetelor din cartier etc. Aveam şi un câine, un maidanez pe nume Doly, care nu ştiu unde-şi făcea veacul, dar de câte ori ieşeam din curte, apărea şi el. Când plecam prin păduri, de multe ori mă însoţea şi îmi închipuiam că mă apără de urşi. Mergeam prin locuri neumblate, mă băgam prin smârcuri, prin hăţişuri, scormoneam peste tot, într-o febrilitate pe care astăzi nu o mai înţeleg. Dacă m-ar fi solicitat cineva, i-aş fi putut arăta comori de neînchipuit pentru băieţii care locuiau în centru şi nu ieşeau decât împreună cu părinţii, la plimbare prin parc.

Secretariatul școlar

Azi, Maria stă acasă. E prima zi de manifestare puternică a unei viroze, ori gripe, care încearcă să se instaleze de vreo săptămână. Procedurile sunt clare: am sunat la școală, am anunțat, altfel cei de-acolo intră în panică, pentru că n-au de unde să știe, atunci când un copil lipsește, dacă e acasă ori dacă i s-a întâmplat ceva pe drum. Dacă nu-i anunți, nu trece jumătate de oră și primești telefon de la secretariat și asta chiar nu-ți convine. Iar asta înseamnă, evident, că la nivel de secretariat se știe încă de la prima oră care elevi sunt în școală și care nu.

Doua povesti surori ale lui André Gide (8)

Şcoala femeilor (h)

                                                                                                           12 noiembrie.

In ultima vreme am văzut-o des pe Yvonne. Mi-am dat seama, stînd de vorbă cu ea, cît de uşor devii egoist cînd eşti fericit. Lucrul care mă induce în eroare e că mă gîndesc mai mult la Robert decît la mine. Dar, gîndindu-mă la el, nu fac decît să urmez glasul inimii mele. Nu e vorba, fireşte, de a-l iubi mai puţin, ci de a nu concentra numai asupra lui dragostea de care sunt în stare. Cum nu aveam ochi decît pentru el, nu mi-am dat seama decît joia trecută că Yvonne arăta foarte prost. Ochii mi s-au deschis dintr-odată, sau, mai bine zis, pînza străluci­toare care-mi acoperea ochii s-a sfîşiat. Yvonne mi s-a părut atît de schimbată că m-am speriat. Am insistat foarte mult să-mi spună ce o roade, şi pînă la urmă mi-a mărturisit motivul adîncii sale dureri. Tînărul, pe care ştiam că Yvonne îl iubeşte şi cu care era aproape logo­dită, o înşeală... a aflat, nu de mult, că trăieşte cu altă femeie...

Faceti-va bine (226)

Păştiţa

Denumire ştiinţifică: Anemone ranunculoides.

Denumire populară: păscuţă.

Prezentare. Păştiţa este o plantă erbacee perenă, de mici dimensiuni, cu o înălţime maximă de 25 cm. Face parte din familia ranunculaceelor. Are un rizom pronunţat, de culoare brună. Frunzele de păştiţă au forme diferite. Florile apar pe tot parcursul primăverii, din martie şi până în mai. În număr de una sau două la fiecare

plantă, florile au culoare galben-aurie şi sunt elementul care deosebeşte păştiţa de floarea paştilor (Anemone nemorosa). Păştiţa creşte în toate regiunile României – prin păduri, liziere, tufărişuri, pe marginea drumurilor – preferând locurile umbroase.

Întrebuinţări. Infuzia de păştiţă are efecte sedative şi chiar soporifice (somnifer, provoacă somnul). Din aceste motive, administrarea ei se va face cu mare precauţie şi numai sub îndrumarea specialistului.

Tarzan of the apes (28)

Incheiere

         La apariţia lui Jane, izbucniră cu toţii în ţipete de uşurare şi de bucurie, iar cînd Tarzan îşi opri automobilul alături de celălalt, profesorul Porter îşi cuprinse copila în braţe.

O clipă, nimeni nu-l luă în seamă pe Tarzan, care rămase la volan, tăcut. Clayton fu cel dintîi care-şi aminti de el şi întorcîndu-se, îi întinse mîna.

— Cum am putea să vă mulţumim? exclamă el. Ne-aţi salvat pe toţi. La vilă mi-aţi spus pe nume, dar eu nu izbutesc să-mi aduc aminte de numele dumneavoastră, deşi îmi păreţi foarte cunoscut. Am senzaţia că v-am cunoscut bine cu multă vreme în urmă, în cu totul alte condiţii.

Taras Bulba (11)

Luleaua

Pe vremea cînd se desfăşurau întîmplările despre care se povesteşte aici, graniţele dintre ţări nu erau cercetate nici de vameşi, nici de grăniceri — spaima oamenilor întreprinză­tori — şi de aceea fiecare era liber să ducă cu el ce-i plăcea. Dacă se întîmpla uneori să te caute cineva şi să cerceteze ce duci, apoi o făcea de cele mai multe ori pentru plăcerea lui, mai cu seamă dacă în car se găseau lucruri ademenitoare pentru ochi, şi cînd se putea bizui pe puterea şi greutatea palmei sale. Dar cărămida nu găsea nici un doritor care s-o cerceteze şi de aceea carul intră fără nici o piedică pe poarta cea mare a oraşului. 

Anus contra naturii

Uitându-mă eu aseară la televizor, am dat peste emisiunea unuia dintre cei doi măscărici care fac monolog în faţa micului ecran. Sincer, nu ştiu dacă în ţările în care normalitatea s-a instalat şi nu mai pleacă, ființează astfel de emisiuni. Evident, există personaje de genul Oprah, ori Jay Leno, care fac (sau făceau, nu mai am idee) emisiuni de genul „eu centrez eu dau cu capul”, dar din câte am văzut, acolo vin (sau veneau) şi invitaţi, aşa încât nu cred că se poate întâmpla ca într-o astfel de emisiune să fie terfelit un personaj, fie el şi politic, câte o oră încheiată, fără că el să poate interveni măcar un minut, aşa cum se face la televiziunile noastre de hazna.

Tarzan of the apes (27)

Reapare uriaşul         

          Un taxi opri în faţa unei reşedinţe bătrîneşti aflate în împrejurimile oraşului Baltimore. Un bărbat de vreo patruzeci de ani, bine clădit, cu trăsături ferme şi regulate coborî din maşină şi, plătind şoferului, îl concedie. O clipă mai tîrziu, pasagerul taxiului intră în biblioteca reşedinţei bătrîneşti.

— Ah, domnule Canler! exclamă un domn în vîrstă, ridicîndu-se să-l salute.

— Bună seara, dragă domnule profesor! strigă bărbatul, întinzîndu-i cordial mîna.

Sultanul şi şeicul

Un sultan a aflat despre un şeic vestit, care trăia în Anatolia şi care avea sute de mii de credincioşi. Speriat de o asemenea putere, sultanul l-a chemat pe şeic la Istanbul şi l-a întrebat:

 - Ce mi-a fost dat să aud? Că ai sute de mii de oameni gata să moară pentru tine?

 - Nici vorbă, a răspuns şeicul. N-am decât unul şi jumătate.

   - Atunci de ce mi se spune că eşti în stare să ridici toată ţara? Să vedem. Toţi oamenii tăi să se adune mâine dimineaţă pe câmp. Lângă cetate.

Nils Holgersson (37)

Fuga lui Păr-Sur 

Din ziua venirii lui la casa pădurarului, Karr nu s-a mai dus să vâneze vietăţile mici ale codrului. Nu că se temea, dar nu voia să-l supere pe pădurar. De când acesta îl scăpase de la moarte, Karr ţinea la dânsul mai mult ca la oricine şi n-ar fi ieşit cu o iotă din vorba lui. Nu avea altă plăcere decât să-l urmeze, oriunde se ducea, şi să-l păzească. Când pleca pădurarul de acasă, Karr o lua înainte şi cerceta drumul, iar când stătea acasă, se aşeza în faţa uşii şi îi supraveghea pe toţi cei care intrau şi ieşeau.

Atunci când la locuinţa pădurarului se aşternea liniştea şi nu se mai auzeau paşi pe drum, iar stăpânul se ducea să trebăluiască la grădina de zarzavat pe care o avea în apropiere, Karr îşi petrecea vremea jucându-se cu puiul de elan.

Intamplari neobisnuite (6)

Capitolul VI. În care este întreruptă o convorbire telefonică între mistress Scorbitt şi J. T. Maston.

Afirmaţia preşedintelui Barbicane că-şi va atinge scopul nu era numai o vorbă aruncată în vânt. Cu capitalul pe oare-l avea acum la dispoziţie nu se mai putea lovi de nici o piedică. Cu siguranţă că n-ar fi îndrăznit să facă apel la subscrierea de capitaluri, dacă n-ar fi fost sigur de succes. În sfârşit, Polul Nord urma să fie cucerit, curând de tot, de geniul şi îndrăzneala omului.

Alte trei povesti scurte si incredibile ale lui Lev Tolstoi

Focul

         Era în toiul secerişului. Bărbaţii şi femeile din sat se duseră cu toţii la cîmp. Acasă rămăseseră doar bătrînii şi copiii. Intr-una din căsuţe era o bunică cu trei nepoţei. Bunica aprinsese cuptorul şi se culcase să se mai odihnească. Pentru că o tot supărau muştele, bătrîna şi-a tras pe faţă un ştergar şi de la o vreme a furat-o somnul.

Una din nepoatele ei, Maşa (care n-avea decît trei ani­şori), a deschis uşa cuptorului, a umplut un hîrb cu tăciuni aprinşi si s-a dus în tindă. Acolo erau rînduite mănunchiuri de paie anume pregătite de femei pentru legatul grîului în snopi. Maşa a aşezat frumuşel tăciunii sub paie şi a început sa sufle în ei. Cînd paiele au luat foc, fetiţa s-a bucurat tare mult. A intrat în casă, şi-a luat de mînă frăţiorul pe nume Kiriuşka (un băieţel de un an şi jumătate, care abia înce­puse să umble) şi i-a spus:

Doua povesti surori ale lui André Gide (7)

Scoala femeilor(g)

                                                                                                              5 noiembrie.

Ieri a venit să cineze cu noi pictorul Burgweilsdorf. In ciuda acestui nume îngrozitor, pe care nici nu ştiu dacă-l scriu corect, nu e nici neamţ, nici evreu. E un om foarte cumsecade, căruia Robert i-a făcut mari servicii. Micul apartament din avenue d’Antin e ticsit de tablouri pe care nimeni n-ar fi dat un ban; Robert le-a cumpărat din mărinimie, pentru a-l ajuta băneşte, fără să-l jig­nească. I-am spus lui Robert că a procedat fără prea multă socoteală încurajînd un ratat ce ar fi trebuit în­demnat să se apuce de orice altă meserie în afară de pic­tură. Dar, pe cît se pare, bietul om nu e în stare să facă nimic altceva, ba, mai mult, se crede şi foarte înzestrat în acest domeniu. Robert se încăpăţînează de altminteri şi continuă să afirme că are un oarecare talent, şi chiar ne-am certat puţin pe această temă, căci, mă rog, nu e nevoie decît să priveşti oricare din mîzgălelile lui pen­tru a-ţi da seama că omul nu-şi cunoaşte meseria şi că n-are nici măcar idee de ce înseamnă pictura. Robert a început atunci să enumere o serie întreagă de artişti ce­lebri care la început au fost consideraţi de contemporanii lor drept zugravi de rînd. Şi cum se cam înfuriase, căci, zău, nu izbuteam să găsesc frumoase pînzele pe care mi le arăta, a afirmat pe-un ton categoric :

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(44)

Ţintaşul curtenitor

Cum trăsura trecea prin pădure, spuse să oprească în vecinătatea unui tir, zicînd că i-ar face plăcere să descarce cîteva gloanţe ca să ucidă Timpul. A ucide acest monstru nu e îndeletnicirea cea mai obişnuită şi cea mai îndri­tuită a fiecăruia? — Şi, curtenitor, dădu braţul scumpei, delicioasei şi nesu­feritei sale soţii, acestei misterioase femei căreia îi datorează atîtea plăceri, atîtea dureri şi, poate, la fel, o mare parte din geniul său.

Foamea (12)

Copegoro

Îndată ce am ajuns acasă, am rugat-o pe proprietăreasă să-mi dea o lampă; era foarte important să am acum o lampă; intenţionam să nu mă culc la noapte; drama făcea adevărate ravagii prin capul meu şi aveam speranţa fermă că voi putea scrie o bucată bună până a doua zi în zori. Rugămintea mi-am formulat-o în cuvinte foarte umile, căci observasem pe faţa proprietăresei o strâmbătură de nemulţumire în momentul în care m-a văzut intrând iarăşi în cameră. I-am spus că aproape terminasem de scris o dramă remarcabilă; nu-mi mai lipseau decât câteva scene. Apoi i-am dat să înţeleagă că este foarte posibil ca piesa să fie jucată la vreunul din teatre, chiar înainte ca eu să aflu ceva în această privinţă. Dacă ar vrea să-mi facă acest mare serviciu, atunci...

Din fotografiile lui Desiree Dolron (3)

Caut meseriaş(a)

Am nevoie de cineva care se pricepe in mod real la plaforma blogger si vrea sa ma ajute sa remediez niste probleme. Eu nu le pot da de cap. Spre exemplu, formatarea postarilor, ori linkurile catre Facebook par a fi scapate de sub control.

Am zis "in mod real", pentru ca sfaturi de tipul "treci pe WordPress" stiu sa-mi dau si eu. Multumesc dinainte!

Faceti-va bine (225)

Păstârnacul

Denumire ştiinţifică: Pastinaca sativa hortensis.

Prezentare. Păstârnacul este o erbacee cu dezvoltare bienală. Originar din Orient, păstârnacul aparţine familiei umbeliferelor. Cu o tulpină puternică, ramificată, păstârnacul este una dintre cele mai puternice şi mai înalte plante din grădina de legume – poate atinge şi 1,50 metri înălţime. Frunzele sunt mari şi bine conturate. Inflorescenţa este bogată şi are culoare galbenă. Păstârnacul înfloreşte în a doua parte de verii, în lunile iulie şi august. Creşte în flora spontană, dar se şi cultivă, fiind foarte răspândit. Întreaga plantă are un miros specific. Importanţă medicinală au rădăcinile păstârnacului, dar şi frunzele. Se prepară un decoct. Păstârnacul îşi păstrează proprietăţile terapeutice chiar şi atunci când este prezent în diverse mâncăruri.

Taras Bulba (10)

Pe urmele lui Ostap

—  Ei, da’ mult am mai dormit! grăi Taras, venindu-şi în fire ca după un somn greu, de beţie, şi cercă să-şi dea seama unde se află. O slăbiciune covîrşitoare îi stăruia în mădula­re. În ochii lui jucau, cînd ivindu-se, cînd pierind iar, pereţii şi ungherele unei odăi pe care n-o ştia. În cele din urmă îl văzu pe Tovkaci, care şedea în faţa lui şi părea că ascultă cu grijă orice răsuflare ce-i ieşea din piept. „Da, gîndi Tovkaci, auzindu-l, ai fi dormit poate somnul de veci!“ dar nu spuse nimic şi se mulţumi doar să-l ameninţe pe Taras cu degetul, poruncindu-i să tacă.

— Da’ spune o dată unde mă aflu! între­bă iar Taras, încordîndu-şi gîndurile şi căutînd să-şi amintească cele întîmplate.

— Taci! îl dojeni cu asprime tovarăşul de lupte. Ce mai vrei să ştii?! Nu vezi că eşti tot numai răni? De două săptămîni zbor cu tine în şa, fără să-mi trag sufletul, iar tu în fierbinţeala bolii îndrugi te miri ce năz­drăvănii! Ăsta-i cel dintîi somn liniştit pe care-l dormi! Taci acum, dacă nu vrei să-ţi faci tu singur rău!