Taras Bulba (11)

Luleaua

Pe vremea cînd se desfăşurau întîmplările despre care se povesteşte aici, graniţele dintre ţări nu erau cercetate nici de vameşi, nici de grăniceri — spaima oamenilor întreprinză­tori — şi de aceea fiecare era liber să ducă cu el ce-i plăcea. Dacă se întîmpla uneori să te caute cineva şi să cerceteze ce duci, apoi o făcea de cele mai multe ori pentru plăcerea lui, mai cu seamă dacă în car se găseau lucruri ademenitoare pentru ochi, şi cînd se putea bizui pe puterea şi greutatea palmei sale. Dar cărămida nu găsea nici un doritor care s-o cerceteze şi de aceea carul intră fără nici o piedică pe poarta cea mare a oraşului. 

       Închis în cuşca lui strîmtă, Bulba auzea doar zgomotul din jur, strigătele căru­ţaşilor şi mai mult nimic. Iankel, care sălta întruna pe armăsarul lui scurt de picioare şi prăfuit, făcu cîteva ocoluri prin oraş şi coti apoi într-o ulicioară îngustă şi întunecoasă, care se numea Uliţa Murdară sau Uliţa Jido­vească, pentru că aici se strînseseră într-adevăr aproape toţi ovreii din Varşovia. Ulicioara asta semăna foarte bine cu măruntaiele unei curţi dosnice, răsturnate în afară. Soarele pă­rea că nu intră aici niciodată. Casele cu desăvîrşire înnegrite de vreme, cu prăjini aşezate de la o fereastră la alta, sporeau şi mai mult întunecimea. Arareori doar se zărea printre ele pata roşie a cîte unui zid de cărămidă, dar şi acela era adesea aproape înnegrit. Cînd şi cînd, cîte o bucată de perete proaspăt spoit şi scăldat în partea de sus de lumina vie a soarelui strălucea de o albeaţă aproape dureroasă pentru ochi. Tot ce se afla în uli­cioara asta izbea cu putere privirea trecătoru­lui: bucăţi de burlane, cîrpe, coji de tot felul şi cioburi. Fiecare dintre locuitori azvîrlea în drum tot ce nu-i mai era de trebuinţă, dînd prilej trecătorilor să-şi „desfete" simţurile cu toate aceste gunoaie. Un călăreţ ce trecea pe-acolo cu calul său mai-mai c-ajungea cu mîna prăjinile întinse prin fereastră între o ca­să şi alta, de care atîrnau colţuni, nădragi sau cîte o gîscă afumată. Ici-colo, la cîte o fere­struică veche, se zărea chipul destul de drăgă­laş al unei ovreicuţe, gătită cu mărgele, învechite şi ele. O droaie întreagă de ovreiaşi murdari şi zdrenţăroşi, cu părul creţ, strigau şi se tăvăleau în noroi. Un ovrei roşcovan, cu obrazul atît de pistruiat încît semăna cu un ou de vrabie, scoase capul pe o fereastră şi începu să sporovăiască cu Iankel pe limba lui chisnovată şi Iankel coti numaidecît într-o curte. Un alt ovrei, ce trecea tocmai pe uliţă, se opri şi intră în vorbă cu cei doi, astfel că Bulba, cînd izbuti, în sfîrşit, să iasă de sub cărămizi, văzu trei jidovi la un loc, vorbind între ei cu mare înflăcărare.

Iankel îi spuse atunci că o să se facă totul, că Ostap al lui stă închis în temniţa oraşului şi cu toate că e greu să-i îndupleci pe temni­ceri, el nădăjduieşte să mijlocească o întreve­dere între Bulba şi fiul lui.

Apoi Bulba intră în casă, împreună cu cei trei jidovi.

Aici jidovii se apucară să turuie iar pe lim­ba lor neînţeleasă. Taras îi privi pe fiecare în parte. Părea zguduit de un simţămînt puternic: pe faţa lui aspră şi nepăsătoare se aprinse ca o rază atotmistuitoare de nădejde, acea nădejde care se strecoară uneori în sufle­tul omului covîrşit de cea mai neagră jale; inima lui bătrînă începu să bată mai cu pu­tere, ca o inimă de flăcău.

— Ascultaţi-mă, jidovilor! spuse el cu glas care tremura de patimă. Voi puteţi face orice pe lumea asta! Puteţi scoate un lucru de pe fundul mării, dacă trebuie! Pînă şi zicala rămasă din bătrîni spune că jidovul e în stare să se fure şi pe el, dacă-şi pune în minte s-o facă. Liberaţi-l pe Ostap al meu! Prilejuiţi-i o scăpare din mîinile diavolilor acelora! Îl vedeţi pe omul ăsta! I-am făgăduit douăspreze­ce mii de galbeni, dar o să mai pun la ei alte douăsprezece mii. O să vînd tot: potirele scum­pe şi aurul pe care l-am îngropat în pămînt, casa şi haina de pe mine şi o să mai fac pe deasupra şi o înţelegere scrisă cu voi, pe toată viaţa, prin care o să mă prind să vă dau jumătate din toată prada de război pe care am s-o iau de azi înainte.

— Nu se poate, preamilostive pan! Nu se poate şi gata! răspunse Iankel cu un oftat greu.

— Nu, nu se poate! întări şi alt jidov.

Apoi toţi trei schimbară o privire între

dînşii.

— Ce-ar fi să încercăm totuşi? făcu apoi cel de-al treilea, privind sfios spre tovarăşii săi. Poate tot ne-o ajuta Dumnezeu!

Apoi se apucară iarăşi să vorbească pe nemţeşte între ei. Dar oricît îşi încorda Bulba auzul, tot nu pricepea o iotă. Prinse doar cuvîntul „Mardohai“, care se repeta adeseori, şi mai mult nimic.

— Uite ce e, pan Taras, spuse Iankel, noi trebuie să ne sfătuim cu un om, care-i aşa un înţelept cum n-a văzut încă lumea! Vai cît îi de înţelept! Curat Solomon! Şi dacă nici el nu poate să facă nimic, apoi nimeni pe lumea asta nu poate să facă nimic! Şezi binişor aici! Ţine cheia, şi să nu laşi pe nimeni în casă!

Şi ovreii ieşiră în stradă.

Taras încuie uşa, apoi se apropie de fe­restruica cea mică a odăii şi privi jegosul bulevard ovreiesc. Cei trei jidovi se opriseră în mijlocul ulicioarei şi vorbeau între ei cu înfocare; nu trecu mult şi un al patrulea spori ceata lor, apoi un al cincilea. Taras auzi iar: „Mardohai, Mardohai“. Jidovii aruncau me­reu căutături spre capătul uliţei. În sfîrşit, de după un colţ de casă dărăpănată se ivi întîi un picior încălţat cu un papuc ovreiesc şi apoi poalele unui caftan larg. „A, Mardohai, Mar­dohai!" strigară într-un glas ovreii. Un om slab, ceva mai scund decît Iankel, dar mult mai zbîrcit la faţă şi cu buza de sus neobişnuit de mare, se apropie de ceata nerăbdătoare din uliţă şi atunci toţi jidovii se apucară să-i povestească dintr-odată păsul lor, luîndu-şi vorba din gură, iar Mardohai privi de cîteva ori pe furiş spre ferestruica lui Taras, ceea ce-l făcu pe acesta să priceapă că e vorba de el. Mardohai dădea întruna din mîini, le tăia şirul vorbei, scuipa adeseori în lături şi, suflecîndu-şi poalele caftanului, îşi afunda mîna în buzunar, de unde scotea nişte fle­cuşteţe mărunte, arătîndu-şi cu acest prilej pantalonii scîrnavi. Apoi toţi jidovii stîrniră o hărmălaie atît de cumplită, încît acela dintre ei care făcea de strajă, fu nevoit să-i poto­lească prin semne, iar Taras se temu chiar o clipă că o să fie dat în vileag, dar îşi aminti numaidecît că ovreii nu ştiu să ţină sfat altfel decît în mijlocul uliţei şi că limba lor n-o pricepe nici dracu, şi se potoli.

Peste cîteva clipe, jidovii intrară cu toţii la el în odaie. Mardohai se apropie de Taras, îl bătu pe umăr şi-i spuse: „Dacă noi şi Dumne­zeu vrem să facem un lucru, apoi iese neapă­rat cum e mai bine“.

Taras se uită la acest Solomon, „cum n-a fost altul pe lume“, şi o licărire de nădejde se aprinse în sufletul lui. Ce e drept, înfăţişarea acestuia trezea oarecare încredere: buza lui de sus putea să sperie pe oricine, grosimea ei datorîndu-se, fără îndoială, şi unor pricini dinafară. Drept barbă, numitul Solomon avea vreo cincisprezece fire de păr cu totul, şi ace­lea numai în partea stîngă. Iar pe faţă i se zăreau atîtea semne de bătăi primite pentru tot soiul de isprăvi, încît pînă şi el le pierduse fără îndoială numărul şi se obişnuise să le socoată „aluniţe“ din naştere.

Mardohai plecă apoi împreună cu tovară­şii săi, pătrunşi de uimire faţă de înţelepciunea lui. Bulba rămase singur. Trecea printr-o stare ciudată, nemaiîncercată de el; pentru prima oară în viaţă se simţea neliniştit. Sufletul lui era cuprins ca de friguri. Nu mai era cazacul de odinioară, neclintit şi puternic ca un stejar. Era şovăielnic, slab. Tresărea la orice foşnet, tresărea cînd vedea orice ovrei nou ce se ivea la capăt de uliţă. Rămase în aceeaşi stare toată ziua; nu mîncă, nu bău şi nu-şi desprinse o clipă ochii de la ferestruica ce dădea în stradă. în sfîrşit, seara tîrziu, se arătară Mardohai şi cu Iankel. Inima lui Taras se opri în loc.

— Ei, cum a fost? Aţi izbutit? îi întrebă el, nerăbdător, ca un armăsar sălbatic.

Dar înainte de a se hotărî cei doi să-i răs­pundă, Taras văzu că Mardohai îşi pierduse şi cel de pe urmă zuluf care i se zărea — ce e drept, cam neîngrijit — de sub scufă. Jidovul dădu să-i spună ceva, dar îndrugă atîtea ba­zaconii, că Taras nu pricepu nimic. Cît despre Iankel, acesta se mulţumea să ducă mereu mî­na la gură, de parcă era răcit.

— Vai, milostive pan! spuse apoi Iankel. Acum chiar că nu se poate! Să mor eu, dacă se poate! Oamenii ceia sunt aşa de răi, că-ţi vine să-i stucheşti drept în creştetul capului! Să spună şi Mardohai! Mardohai a făcut nişte lucruri pe care nu le-a făcut încă nimeni pe lume, dar Dumnezeu n-a vrut de data asta să fie cum vrem noi! Sunt acolo trei mii de ostaşi şi mîine au să-i omoare pe toţi cei din închisoare.

Taras privi în ochii jidovilor, dar de data asta fără nerăbdare sau mînie.

— Iar dacă vrea pan Taras să-şi vadă feciorul, apoi trebuie să meargă mîine dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui. Străjile s-au înduplecat, iar unul din coman­danţi ne-a dat făgăduiala lui. Dar să n-aibă ei parte de noroc pe lumea cealaltă! Cîtă lăcomie la oamenii ăştia! Nici chiar în rîndurile noastre nu se află oameni ca ei! Le-am dat fieştecăruia cîte cincizeci de galbeni, iar comandantului...

— Bine! Du-mă la el! rosti Taras cu hotărîre şi toată tăria i se întoarse iar în suflet.

Primi sfatul lui Iankel să se îmbrace ca un graf străin sosit de pe meleagurile nemţeşti, pentru care împrejurare ovreiul prevăzător îi şi făcuse rost de veşmintele trebuincioase. Afară se înnoptase de tot. Stăpînul casei, binecunoscutul jidov roşcat şi pistruiat, scoase o saltea nenorocită, acoperită cu o rogojină, şi o întinse pe laviţă, pentru Taras. Iankel se culcă pe jos, pe o saltea asemănătoare. Jidovul roşcat dădu de duşcă un păhărel de nu ştiu ce fiertură, îşi lepădă caftanul şi, rămas numai în colţuni şi în ghete, aducea foarte bine cu un pui de găină; apoi îşi luă balabusta şi intră împreună cu dînsa într-un fel de dulap. Doi plozi, ca doi căţeluşi de casă, se ghemuiră pe jos, lîngă dulap. Dar Taras nu dormi. Şedea nemişcat, ciocănind cu degetele în masă. Intre dinţi îşi ţinea obişnuita lui pipă din care pu­făia din cînd în cînd, scoţînd clăbuci de fum, din pricina cărora ovreiul adormit strănuta şi îşi băga nasul în plapumă. Dar de-abia se ivi pe cer o geană de lumină alburie, prevestitoare a zorilor, că Taras îl şi împinse pe Iankel cu piciorul.

— Scoală, omule, şi dă-mi veşmintele celea de graf.

În cîteva clipe fu gata; îşi înnegri mustă­ţile şi sprîncenele, îşi puse pe creştet o tichiuţă mică, neagră, şi nimeni, nici chiar cineva dintre cei mai buni prieteni cazaci n-ar fi spus că e dînsul. Arăta ca un om de treizeci şi cinci de ani. Obrajii lui străluceau de o roşeaţă sănătoasă şi pînă şi semnele lăsate de sabie îi dădeau un aer măreţ, poruncitor. Hainele ţesute cu fir îi veneau foarte bine.

Străzile oraşului erau cuprinse încă de somn. Nicio făptură dintre acelea care-şi agonisesc hrana din neguţătorie nu se arătase, purtîndu-şi taraba. Bulba şi Iankel ajunseră, în sfîrşit, în faţa unei clădiri care semăna cu un cocor aşezat pe pămînt. Era joasă, lată, uriaşă, neagră de vreme; într-o parte a ei ţîşnea în sus, ca un gît de cocor, un turn înalt şi îngust, cu o bucăţică de acoperiş cocoţa­tă în vîrf. Clădirea asta împlinea o mulţime de slujbe. Aici erau cazărmile, închisoarea şi chiar şi judecătoria unde se cercetau fărăde­legile. Drumeţii noştri intrară pe poartă şi se treziră numaidecît într-o sală foarte încăpă­toare, ori mai degrabă o curte acoperită. Aici dormeau laolaltă aproape o mie de oa­meni. Drept în faţă se zărea o uşă joasă, înaintea căreia şedeau două străji, care jucau un joc: unul îl lovea pe celălalt cu două de­gete în palma mîinii. Străjile nu-i prea luară în seamă pe noii-veniţi şi întoarseră capul numai în clipa cînd Iankel zise:

— Noi suntem! Auziţi, pani? Noi suntem!

— Treceţi! spuse unul din cei doi, deschizînd uşa cu o mînă, cealaltă întinzîndu-o tovarăşului său pentru bobîrnac.

Bulba şi Iankel intrară într-un coridor îngust şi întunecat, din care pătrunseră într-o sală la fel cu cea dintîi, cu ferestruici mici în partea de sus.

— Cine-i acolo? strigară mai multe voci deodată, şi Taras zări destul de multe cătane înarmate pînă-n dinţi. Avem poruncă să nu lă­săm pe nimeni.

— Noi suntem! strigă atunci Iankel. Aşa să trăiesc eu că suntem noi, luminaţi pani!

Dar nimeni nu-i dădu ascultare. Din ferici­re, chiar în clipa aceea se apropie de ei un grăsun, care se vedea după toate că era şef căci suduia mai amarnic decît ceilalţi.

      — Noi suntem, pan! Dumneata ai şi avut prilejul să ne cunoşti şi pan graf o să te mai răsplătească şi de aici înainte!

— Lăsaţi-i să treacă, lua-v-ar toţi dracii cu mama lor cu tot. Dar să nu mai intre ni­meni! Ş-apoi să nu mai prind pe nimeni că-şi scoate sabia sau că-şi face de cap pe jos, că...

Cei doi trecători nu mai auziră sfîrşitul acestei porunci atît de înflorate.

— Suntem noi... sunt eu... oameni buni! spunea Iankel, de cîte ori se întîlnea cu cineva.

— Ce zici, acum s-ar putea? întrebă el pe unul din paznici, cînd ajunseră în cele din urmă la capătul coridorului.

— Se poate. Dar nu ştiu dacă o să vă lase chiar în temniţă. Ian nu mai e acolo. A fost înlocuit cu un altul, îi răspunse strajnicul.

— Vai, vai! făcu încetişor jidovul. Asta-i tare rău, cinstite pan!

— Du-mă înainte! rosti Taras cu încăpăţînare.

Şi ovreiul îi făcu pe voie.

La uşa ogivală care ducea spre beciuri stătea un oştean cu mustaţa în trei rînduri. Rîndul de deasupra se răsucea în sus, cel de la mijloc era drept, iar cel de dedesubt se pleoştea în jos şi din pricina asta îi dădea o înfăţişare de motan.

Ovreiul se încovoie mult de tot în faţa lui şi apropiindu-se dintr-o parte, zise:

— Luminăţia noastră! Pan prealuminat!

— Cu mine vorbeşti, jidovule?

 —  Cu domnia voastră, pan prealuminat!

 — Hm! Şi cînd te gîndeşti că sunt numai o cătană şi atît! răspunse mustăciosul şi în ochi i se aprinseră luminiţe de plăcere.

 — Vai, şi eu îmi ziceam că sunteţi voievod! Vai, vai, vai! făcu ovreiul clătinînd din cap şi desfăcîndu-şi degetele a mirare. Şi ce înfăţişa­re semeaţă! Să mor eu dacă nu semănaţi cu un polcovnic! Da, da, cu un polcovnic! Vă lipseşte numai atîtica ca să fiţi un polcovnic! Ar trebui să vi se dea, pan, un armăsar iute ca musca şi să fiţi pus să muştruluiţi polcurile.

Oşteanul îşi netezi rîndul de jos al mustă­ţilor, iar ochii îi rîdeau acum de-a binelea.

— Ehei, ce mai oameni, oştenii ăştia! urmă jidovul, ce oameni straş­nici! Fireturi, zorzoane... Strălucesc ca soare­le! D-apoi şi duducile, cînd văd un oştean... vai, vai, vai!...

Şi ovreiul clătină iar din cap.

Oşteanul îşi înfoie cu mîna catul de sus al mustăţilor şi scăpă printre dinţi ceva asemănă­tor cu un nechezat de cal.

— Rog frumos pe pan ostaş să-mi facă un bine! spuse apoi ovreiul. Uite, dumnealui, graful, sosit de prin meleaguri străine, vrea să-i vadă pe cazaci. De cînd e, n-a văzut ce neam de oameni sunt ei!

Grafii şi baronii erau lucru obişnuit în Lehia, deoarece îi atrăgea acolo de multe ori dorinţa de a vedea acest colţ aproape asiatic al Europei; ei socoteau că ţinuturile Moscovei şi Ucraina se găseau în Asia. De aceea, oşteanul făcu o plecăciune destul de adîncă în faţa lui Bulba şi găsi de cuviinţă să spună şi el cîteva vorbe.

— Nu înţeleg, luminăţia voastră, zise el, de ce vreţi să-i vedeţi? Sunt nişte cîini, nu oameni! Chiar şi credinţa lor e dintre acelea pe care nu le cinsteşte nimeni.

— Ba minţi, fecior de satană! făcu Bulba. Cîine eşti tu! Cum de-ndrăzneşti să spui de credinţa noastră că nu o cinsteşte nimeni! Credinţa voastră de eretici n-o cinsteşte ni­meni, nu pe-a noastră!

— Ehehei, prietene! strigă oşteanul. Acum ştiu cine eşti! Eşti şi tu dintre aceia pe care îi ţin închişi uite colo? Stai puţin, că o să-i chem numaidecît pe ai noştri!

Taras îşi dădu seama de greşeala săvîrşită, dar încăpăţînarea şi ciuda îl împiedicau să se gîndească cum anume ar putea s-o dreagă. Din fericire Iankel îi sări numaidecît în ajutor.

— Prealuminate pan! Se poate să spui că dumnealui, graful, e un cazac? Dacă ar fi fost cazac cu adevărat, de unde ar fi făcut rost de jun asemenea veşmînt şi de înfăţişarea asta de graf?

— Fleacuri!... şi oşteanul deschise gura cît o şură, pregătindu-se să strige.

— Măria voastră, tăceţi! Tăceţi, pentru Dumnezeu! strigă Iankel. Tăceţi, iar noi o să vă răsplătim pentru asta aşa cum nici n-aţi pomenit! Vă dăm doi galbeni!

— Nu mai pot! Doi galbeni! Doi galbeni sunt un fleac pentru mine! Eu îi dau bărbieru­lui meu doi galbeni numai pentru jumătate de barbă. Să-mi dai o sută! şi zicînd aşa, oşteanul îşi răsuci falnic catul de sus al mustăţilor. Iar de nu-mi dai suta, strig pe loc!

— Şi la ce ţi-o fi trebuind aşa de mulţi, spuse cu durere în glas ovreiul, galben la faţă, desfăcînd băierile săculeţului său de pie­le. Totuşi era foarte mulţumit că n-avea în pungă mai mult decît atît şi că oşteanul nu ştia să numere peste sută. Haide, pan Taras, să plecăm cît mai iute! Vedeţi şi dumneavoas­tră ce oameni haini sunt pe aici! mai spuse Iankel, văzîndu-l pe oştean cum îşi prefiră galbenii în palmă, cu un fel de părere de rău că n-a cerut mai mult.

— Ce ai de gînd, cătană blestemată? spuse deodată Bulba. Galbenii i-ai luat, da’ de arătat cazacii văd că nici nu te gîndeşti? Trebuie să mi-i arăţi! Acum c-ai primit galbe­nii, n-ai dreptul să dai înapoi!

— Haide, căraţi-vă la dracu, că, de nu, o să dau de veste chiar acum alor noştri şi o să vedeţi voi atunci... Spălaţi putina, zic, şi cît mai repede!

— Să plecăm, pan Taras, zău, să plecăm. Dă-i încolo! Să le dea Dumnezeu nişte vi­se... să scuipe şi alta nu! strigă sărmanul Iankel.

Bulba îşi lăsă încet capul în piept, se întoarse în loc şi porni înapoi, însoţit de dojenile lui Iankel, pe care-l rodea jalea numai la gîndul galbenilor pierduţi pe de­geaba.

— La ce bun v-aţi legat de el? Trebuia să-l lăsaţi pe cîinele cela să suduie-n voie! Ăştia nu pot trăi dacă nu suduie! Oi, vei-s mir, ce noroc le dă Dumnezeu la cîte unii! O sută de galbeni numai şi numai pentru că ne-a izgonit! Pe cînd alde noi... ne alegem cu perciunii smulşi, cu mutra zob, de ţi-e şi leha­mite să ne vezi şi nici pomeneală de suta de galbeni. Of, Doamne, Doamne!

Dar asupra lui Bulba faptul că dăduseră greş avu o înrîurire cu mult mai mare şi asta se vedea după flacăra mistuitoare ce-i juca în ochi.

— Să mergem, zise el deodată, scuturîndu-se parcă din toropeală. Să mergem în piaţă. Vreau să văd cu ochii mei cum o să-l chinuie!

— Vai, pan Taras, pentru ce să mergem acolo? Că doar nu-i mai putem ajuta cu nimic!

— Să mergem! spuse Bulba încăpăţînat.

Şi ovreiul suspinînd din greu se luă ca o dădacă după dînsul.

Piaţa unde trebuiau să fie omorîţi cazacii nu era greu de găsit: sumedenie de oameni se îndrepta într-acolo, din toate părţile. În veacul acela nemilos, o asemenea privelişte era socotită cît se poate de atrăgătoare nu numai pentru poporul de jos, ci şi pentru mai-marii lui. Mulţime mare de bătrîne, dintre cele mai cucernice, mulţime mare de fete tine­re sau femei, dintre cele mai fricoase, care visau pe urmă toată noaptea leşuri însîngerate şi strigau în somn atît de tare cum strigă numai un husar beat, nu scăpau totuşi nici un prilej de a privi toate astea. „Doamne, ce caznă!“ ţipau uneori multe dintre ele cuprinse de istericale, şi închizînd ochii, întorceau capul; dar rămîneau totuşi pe loc încă destulă vreme. Cîte unii din mulţime căscau larg gura şi întindeau mîinile înainte, cuprinşi de dorinţa de a se urca în capul altora ca să vadă de acolo cît mai bine. Din noianul de capete obişnuite şi asemănătoare între ele, ieşea în vileag faţa cărnoasă a unui măcelar care urmărea cele ce se petreceau cu ochi de cunoscător, schimbînd cîte o vorbă-două cu meşterul făuritor de arme, căruia îi zicea „cumetre“, pentru că în zilele de sărbătoare se îmbătau amîndoi la aceeaşi cîrciumă. Unii vorbeau cu înfocare despre cele ce vedeau, iar alţii făceau chiar prinsoare; dar cea mai mare parte o alcătuiau aceia care privesc tot ce se întîmplă în lume, scobindu-se în nas. In rîndul întîi, chiar lîngă mustăcioşii care alcătuiau garda, se zărea un şleahtic tînăr, care poate că nici nu era şleahtic, ci voia doar să pară, îmbrăcat ostăşeşte; se gătise cu tot ce avea pe lumea asta în aşa hal, că acasă la el nu mai rămăsese de bună seamă decît o cămaşă zdrenţăroasă şi o pereche de cizme scîlciate. La gît îi atîrnau unul peste altul două lănţişoare cu nu ştiu ce galben spînzurat de ele. Venise cu drăguţa lui, Iuzîsea, şi acum se întorcea mereu să vadă dacă nu cumva i-o fi pătat cineva rochia de mătase. Tînărul îi lămurea cu atîta siguranţă tot ce vedea în jur, că să fi vrut mult şi bine că nimeni n-avea ce adăuga. „Toată lumea asta, pe care o vezi adunată aici, Iuzîsea, sufleţelul meu, a venit să se uite cum o să fie omorîţi tîlharii. Iar acela, pe care-l vezi, sufleţelul meu, cu securea şi alte scule în mînă, e gîdele; el o să-i omoare. Cînd s-o porni să tragă pe roată sau să căznească într-alt chip, tîlharul acesta o să mai rămînă viu; dar cînd i-o tăia capul cu securea, apoi să ştii, sufletul meu, că îndată o să-şi dea duhul. Mai întîi o să ţipe şi-o să se zbată, dar de cum i-or tăia capul, n-o să mai simtă nevoie nici să strige, nici să mănînce, nici să bea, şi asta, sufleţelul meu, pentru că n-o să mai aibă cap.“ Iar Iuzîsea asculta toate astea cu teamă şi nesaţ. Acoperişurile caselor erau înţesate de lume. Prin ferestruici­le podurilor priveau mutre din cale-afară de ciudate, cu mustăţi şi un soi de boneţele pe cap. În balcoane, umbriţi de baldachine, şe­deau cei din protipendadă. Mînuţa gingaşă a unei domniţe, zîmbitoare şi strălucitoare ca zahărul în albeaţa ei, se ţinea de parmaclîc. Prealuminaţii pani, toţi îndeajuns de graşi, priveau cu înfăţişare falnică. O slugă în haine bogate, cu mînecile suflecate, umbla printre ei, purtînd pe tavă tot soiul de băuturi şi mîncăruri. Adeseori cîte o jucăuşă cu ochii negri apuca dulciuri şi fructe cu mînuţa ei albă şi le arunca în mulţime. Atunci ceata de cavaleri înfometaţi întindea care mai de care pălăriile ca să le prindă, iar un şleahtic înalt, care-i întrecea cu un cap pe toţi ceilalţi, îmbrăcat în veşmînt roşu ieşit de vreme, cu fireturi de aur înnegrite şi ele, apuca prada cu ajutorul mîinilor sale lungi, o săruta, o ducea o clipă la inimă şi numai după aceea o punea în gu­ră. Un şoim privea şi el din cuşca lui aurită, atîrnată în balcon: cu capul înclinat într-o parte şi cu un picior ridicat în aer, se zgîia la lumea adunată. Deodată însă mulţimea prinse a fremăta şi de pretutindeni se auziră strigăte: „Iată-i!. Îi aduce pe cazaci!... Cazacii!..."

Veneau cu capetele descoperite, cu moţu­rile lor lungi şi cu bărbi mari ce le crescuseră în închisoare. Nici teamă, nici încruntare nu se zărea pe chipurile lor, ci o mîndrie liniştită, senină. Veşmintele de postav scump se învechi­seră în închisoare şi atîrnau acum de pe ei ca nişte zdrenţe; nu se uitau la oamenii din jur, nici nu le făceau plecăciuni. În faţa tuturor păşea Ostap.

Ce o fi simţit bătrînul Taras la vederea lui Ostap al său? Ce-o fi fost în inima lui? îl mînca din ochi, ascuns în mulţime cum era, şi nu lăsă să-i scape nici o mişcare. Robii se apropiau în acea clipă de locul unde trebuiau să-şi primească moartea. Ostap se opri. El cel dintîi trebuia să soarbă pînă la fund cupa amarului. Atunci, învăluindu-i pe toţi ai săi cu privirea, ridică mîna şi strigă cu glas tare:

— Deie Domnul ca nici unul dintre ereti­cii care s-au adunat aici să nu auză, afurisiţii, văicăreli din gura creştinului care îndură cazne în faţa lor! Să nu rostească niciunul dintre noi vreo vorbă!

Şi după ce grăi aşa, se apropie de locul morţii.

— Aşa, fiule, bine ai grăit! spuse încetişor Bulba şi îşi plecă în pămînt capul albit de ani.

Iar gîdele smulse de pe Ostap zdrenţele învechite, îi prinse mîinile şi picioarele întrun fel de butuci de lemn anume lucrat şi... Dar să nu mai tulburăm mintea cititorului înfăţişîndu-i priveliştea chinurilor nemaipo­menite, la auzul cărora i s-ar ridica părul măciucă. Ele izvorau din sălbăticia acelui veac cumplit, cînd omul trăia doar prin sîngeroase isprăvi ostăşeşti care-i căleau sufletul, închizîndu-l simţămintelor înalte. Zadarnic unii, ce e drept puţini la număr, şi care ieşeau din rîndul obişnuiţilor timpului, se ridicau împot­riva acestor fapte îngrozitoare. Zadarnic rege­le şi mulţi cavaleri cu mintea luminată căutau să arate celorlalţi că o asemenea sălbăticie nu face decît să aţîţe dorul de răzbunare al neamului căzăcesc. Dar puterea regelui şi a celor luminaţi era nimic în faţa samavolniciei şi îndrăznelii dregătorilor statului, care prin lipsa lor de judecată, printr-o neînţelegere oarbă a viitorului, printr-o mîndrie copi­lărească şi o fudulie ieftină, preschimbaseră sfatul bătrînilor într-o caricatură a cîrmuirii.

Ostap îndură chinurile şi caznele ca un uriaş din poveste. Niciun strigăt, niciun geamăt nu scăpă de pe buzele lui; nici măcar atunci cînd călăii începură să-i sfărîme oasele mîinilor şi ale picioarelor, iar pîrîitul lor înspăimîntător se auzi pînă departe în rînduri­le privitorilor, învăluiţi de o tăcere de moarte, cînd duducile îşi întoarseră ochii de la cel chinuit, nici măcar atunci nu-i scăpă un geamăt cît de mic şi niciun muşchi nu i se clinti pe faţă. Taras stătea în mulţime cu capul plecat, iar ochii lui cătau cu mîndrie în sus şi bătrînul încuviinţa: „Aşa, fiule, aşa!“

Dar cînd îl duseră pe Ostap la cele din urmă chinuri ale morţii, tăria voinicului prinse parcă a şovăi. Îşi roti ochii împrejur: Dumne­zeule mare! Numai oameni necunoscuţi, numai feţe străine! De ar fi fost măcar cineva dintre cei dragi, acum cînd avea să-şi dea sufletul. Nu tînguirile şi plînsul măicuţei lui slabe ar fi vrut el să audă în acel ceas, nici strigătele deznădăjduite ale unei neveste care şi-ar fi smuls părul din cap şi s-ar fi lovit cu pumnii peste sînul alb! Nu! Ar fi vrut să vadă în faţa lui un bărbat cu tăria neclintită, care să-l răcorească prin vorbă înţeleaptă şi să-l mîngîie în ceasul din urmă. Şi iată că puterea lui sufletească îl părăsi, şi Ostap strigă, cuprins de slăbiciune:

— Tată, unde eşti? Mă auzi tu oare?

— Te aud! răsună deodată în tăcerea de mormînt, şi toată mulţimea aceea fără număr se cutremură ca un singur om.

Parte din oştenii călări se repeziră să cerceteze cu grijă mulţimea. Iankel se îngăl­beni la faţă ca un mort, şi cînd cătanele se depărtară oleacă de dînsul, se întoarse cu teamă ca să vadă ce face Taras; dar acesta nu mai era lîngă el; parcă-l înghiţise pămîn­tul.

*

Dar iată că Taras nu pierise fără urmă. O sută douăzeci de mii de cazaci se arătară dintr-o dată la graniţele Ucrainei. De data asta nu mai era o frîntură de oaste sau un pîlc ce pornea după pradă, sau în urmărirea tătarilor. Nu! Se ridicase seminţia întreagă, pentru că se umpluse paharul răbdării! Se ridicase pentru a răzbuna batjocura adusă drepturilor sale, înjosirea datinilor, pîngărirea credinţei stră­moşeşti şi a obiceiurilor sfinte, ocara adusă bisericilor, samavolniciile panilor străini, asuprirea poporului, unirea cu credinţa cato­lică, domnia ruşinoasă a jidovilor pe pămîntul pravoslavnic — într-un cuvînt tot ce sporise şi aţîţase din timpuri străvechi ura neîmpăcată a cazacilor. În capul a toată oastea asta multă ca frunza şi ca iarba se afla tînărul dar neînfricatul hatman Ostraniţa, iar alături de el se ţinea tovarăşul lui umblat prin lume, bătrî­nul Gunea, care-i era sfetnic credincios. Opt polcovnici călăuzeau fiecare cîte un polc de douăsprezece mii de cazaci. Doi esauli mai mari şi un purtător al bunciucului călăreau în urma hatmanului. În fruntea steagului celui mai de seamă, păşea mai-marele stegarilor, iar în depărtare, fluturau în vînt multe steaguri şi prapure. Un pîlc de purtători de semne duceau alte bunciucuri. Mai erau acolo şi diferite feluri de luptători care alcătuiesc de obicei polcurile; cei de pe lîngă căruţe, oşteni de rînd, pisari, şi alături de ei pedestrime şi călărime. În afară de cazacii adunaţi prin recrutare, erau şi volintiri aproape tot atît de mulţi la număr. Se strînseseră de pretutindeni: din Cighirin, din Pereiaslav, din Baturin, din Gluhov, de prin părţile de jos ale Niprului, precum şi de prin părţile lui de sus şi de prin ostroave. Cai fără număr şi sumedenie de care veneau pe cîmp. Şi iaca, printre acei cazaci, printre acele opt polcuri, cel mai ales era unul, iar în capul lui se găsea Taras Bulba. Toate îi dădeau greutate asupra celorlalţi: anii, înţelepciunea căpătată în luptele prin care trecuse, ştiinţa de a mînui polcul şi ura cea mai aprigă faţă de duşman. Pînă şi caza­cilor li se părea din cale-afară de cumplită cruzimea şi răfuielile lui neomenoase. Capul lui nins de ani hotăra una şi bună: foc şi spînzurătoare; iar sfatul pe care-l dădea, cînd se adunau mai-marii oştirii, propăvăduia nimi­cirea.

Să trecem peste povestirea tuturor luptelor în care cazacii au arătat ce pot, şi a întregii desfăşurări a războiului dus de ei; toate acestea au fost scrise de mult în paginile le­topiseţelor. Şi apoi se ştie cum arată războiul dus pe pămîntul rusesc pentru credinţă: nu se află pe lumea asta o putere mai mare decît credinţa! Nebiruită şi spăimîntătoare este această putere, asemenea stîncii care se înalţă dintre valurile mării în veci clocotitoare şi schimbăcioase, aşezate în mijlocul lor nu de mîna omenească. Din străfundurile mării îşi ridică ea spre ceruri pereţii cu neputinţă de zdruncinat, alcătuiţi numai şi numai din piatră, şi de pretutindeni se vede acea stîncă ce priveşte neînfricată, drept în faţă, valurile ce trec nesfîrşite pe lîngă ea. Vai de corabia care dă peste acea stîncă! Se prefac în aşchii catargurile-i neputincioase şi praf se alege de tot ce-a fost pe puntea ei, iar văzduhurile răsu­nă cutremurate de chemările deznădăjduite ale călătorilor sortiţi pieirii.

Pagini de letopiseţ ne spun cu de-amănuntul cum fugeau oştenii leşi din oraşele libera­te, cum au fost spînzuraţi neruşinaţii arendaşi jidovi, cît de neputincios s-a dovedit a fi hatmanul Nikolae Potoţki numit de rigă, cu toată nenumărata lui oştire, împotriva acestei puteri de nebiruit; cum zdrobit şi urmărit şi-a înecat el, într-un rîuleţ de Doamne-ajută, floarea armatei sale; cum l-au împresurat puternicele polcuri căzăceşti în tîrguşorul Polonîi şi cum hatmanul leşesc, în deznădejdea lui, se legă în faţa lor că o să stăruie pe lîngă rigă şi pe lîngă dregătorii ceilalţi ai statului ca să împlinească întru totul vrerea cazacilor, întorcîndu-le toate drepturile şi pronomiile lor de odinioară. Dar nu erau atît de lipsiţi de minte cazacii ca să se lase amăgiţi de vorbele lui: ştiau ei din alte dăţi cîte parale face legă­mîntul unui leah. Şi nu s-ar mai fi fudulit Potoţki pe armăsarul său de şase mii de gal­beni, atrăgînd asupră-şi privirile doamnelor de neam mare şi zavistia boierimii leşeşti, n-ar mai fi făcut gură la sfaturile dregătorilor, n-ar mai fi dat ospeţele strălucite în cinstea senato­rilor, dacă nu i-ar fi venit în ajutor preoţimea rusă din tîrguşorul acela. Cînd au văzut caza­cii că le ies înainte toţi popii în odăjdii strălu­citoare cusute cu fir, ducînd cruci şi icoane, iar în fruntea lor păşeşte arhiereul cu crucea în mînă şi cu mitră în cap, şi-au plecat cu toţii frunţile şi s-au descoperit. Nimănui nu i-ar fi făcut ei pe voie, poate nici chiar regelui; dar în faţa bisericii lor pravoslavnice n-au îndrăznit a se împotrivi şi au făcut pe placul preoţimii: s-au învoit să-l slobozească pe Po­toţki împreună cu polcovnicii lui, după ce mai întîi aceştia le-au făgăduit cu jurămînt să lase libertate tuturor bisericilor pravoslav­nice, să dea uitării ura străveche dintre ei şi să nu jignească prin nimic oştirea căzăcească. Numai unul din polcovnicii zaporojeni nu se învoi defel cu acea pace. Şi polcovnicul acela era Taras. Smulgîndu-şi un smoc din părul lui cărunt, el strigă:

         — Tu, hatmane, şi voi, polcovnici! Nu faceţi treaba asta muierească! Nu vă încredeţi în leşi, că o să vă vîndă, cîinii!

Iar cînd pisarul polcului întocmi învoiala şi hatmanul o cîntări cu mîna lui atotputerni­că, el îşi scoase paloşul de oţel curat şi sabia scumpă turcească din fierul cel mai de soi, o frînse în două ca pe un beţişor şi aruncă bucăţile departe, una în dreapta şi una în stînga, zicînd:

— Rămîneţi dar cu bine! Aşa precum cele două capete ale acestei săbii nu s-or mai uni în veci între ele pentru a alcătui iar o sabie întreagă, aşa n-o să ne mai întîlnim nici noi, fraţi cazaci, pe lumea asta. Luaţi aminte la cuvîntul meu de rămas bun, şi zicînd aşa, glasul lui prinse putere şi se urcă spre înălţimi, căpătînd o tărie neobişnuită şi tulburînd ini­mile tuturor prin vorbele lui de prooroc:

— O să vă mai aduceţi voi aminte de mine în ceasul morţii! Credeţi că aţi cumpărat liniştea şi pacea? Credeţi că o să mai domniţi de aici înainte? O să domniţi voi, fără îndoială, dar cu altfel de domnie: ţie, hatmane, o să-ţi jupoaie pielea capului, au să ţi-o umple cu pleavă de hrişcă şi multă vreme au să ţi-o arate prin iarmaroace! Dar nici domniile voastre, boieri, n-o să vă purtaţi multă vreme capul pe umeri! O să vă prăpădiţi prin beciuri umede, zidiţi în hrube de piatră, dacă n-o să fiţi fierţi de vii în cazane, ca nişte berbeci! Iară voi, ca­zacii mei, urmă dînsul întorcîndu-se către oamenii săi, care vreţi să muriţi de moarte bună? Nu pe cuptoare sau pe laviţe, vrednice numai de muieri, sau pe sub garduri de cîrciumi, ca orice netrebnici, ci de moarte căză­cească, moarte vrednică, toţi pe acelaşi pat, ca mirele cu mireasa lui? Ori poate vreţi să vă-nturnaţi pe la casele voastre, să vă lepădaţi de credinţa strămoşească şi să duceţi în spate popii leşeşti?

— Ba vrem să mergem cu tine, pan polcovnic! Cu tine! strigară într-un glas toţi cei ce erau în polcul lui Taras şi mulţi alţii trecură îndată de partea lor.

— Ei, dacă vreţi să mă urmaţi pe mine, atunci haidem! făcu Taras, apoi îşi înfundă mai adînc căciula peste ochi, aruncă o privire aspră şi ameninţătoare celor care rămîneau şi, îndreptîndu-şi voiniceşte statura în şa, le strigă alor săi: Fie ca nimeni să nu aibă a ne pomeni vreodată cu o vorbă de ocară! Şi acum haideţi, feţii mei, în ospeţie la papistaşi!

Şi zicînd aşa, dădu bici calului; în urma lui se înşirui pe drum tabăra de o sută de căruţe şi porniră o dată cu ele mulţi cazaci călări şi pedeştri. Iar Taras se mai întoarse o dată în şa, ameninţîndu-i din ochi pe toţi cei rămaşi, şi privirile lui aruncau fulgere de mînie. Nimeni nu îndrăzni să-i oprească din drum. Polcul lui Taras plecă în ochii între­gii oştiri şi multă vreme şi-a mai întors capul bătrînul Bulba, ameninţînd întruna.

Iar hatmanul şi polcovnicii cu sufletele tulburate stăteau duşi pe gînduri şi tăceau cuprinşi parcă de o presimţire apăsătoare.

Şi nu degeaba proorocise Taras: toate se izbîndiră întocmai, după cuvîntul lui. Nu trecu mult şi după trădarea de la Kanev, capul hatmanului şi ale multora dintre tovarăşii lui cei mai de seamă fură trase în ţeapă.

Dar Taras? Taras îşi făcea mendrele prin toată ţara leşească, împreună cu polcul său: optsprezece tîrguri şi vreo patruzeci de bise­rici papistaşe fură mistuite de focul pus de el şi acum se îndrepta spre Cracovia. Mulţi leşi de tot soiul măcelărise în drumul său, multe palate dintre cele mai frumoase şi mai bogate jefuise şi nimicise; cazacii lui deschise­seră şi vărsaseră pe jos mieduri şi vinuri vechi de sute de ani, păstrate cu grijă în be­ciurile panilor, ciopîrţiseră şi arseseră posta­vuri scumpe, veşminte şi tacîmuri ascunse în cămări. „Nu cruţaţi nimic!" le spunea întruna Taras. Şi cazacii n-aveau milă nici măcar de duducile sprîncenate ori de fetele cu faţa ca laptele şi pieptul ca zăpada, care nu-şi găseau mîntuire nici la porţile altarului. Taras le ardea de vii, cu altare cu tot. Cîte braţe albe ca neaua s-au înălţat spre ceruri în vîlvătăi, o dată cu strigăte atît de jalnice, că pînă şi ţărîna cea mai rece s-ar fi cutremurat la au­zul lor şi iarba cîmpului s-ar fi aşternut pămîntului de jale... Dar surzi rămîneau la orice durere cazacii cu sufletele împietrite, ca­re ridicau în vîrful suliţelor pînă şi copilaşii de pe uliţe şi-i aruncau în foc. „Asta să vă fie pentru sufletul lui Ostap, leşi afurisiţi!" se mulţumea doar să spună Taras. Şi făcea praznic de ăsta, întru pomenirea lui Ostap, în orice tîrg unde pătrundea, pînă cînd ocîrmuirea leşească îşi dădu seama că isprăvile lui Taras erau ceva mai mult decît o cotropire obişnuită şi îl trimiseră pe acelaşi Potoţki, cu cinci polcuri, dîndu-i poruncă să-l prindă pe Taras, fie ce-o fi.

Timp de şase zile au scăpat cazacii de urmăritori, umblînd pe drumuri lăuntrice; caii lor, abia de puteau îndura goana nebu­nă care-i apăra pe cazaci. Dar Potoţki, de astă dată, fu la înălţimea poruncii primite: el îi urmări neobosit pe cazaci, pas cu pas, şi-i ajunse din urmă pe malul Nistrului, unde Bulba se statornicise într-o cetate pără­sită, pe jumătate dărîmată, ca să-şi lase oame­nii să se mai hodinească.

Cetatea aceea se înălţa chiar pe piscul înalt al malului povîrnit, deasupra apelor Nistrului, cu bucata de meterez ce-i mai rămăsese şi zidurile-i aproape dărîmate. Iar piscul stîncos al malului era presărat cu pietriş şi fărîme de cărămidă şi părea gata să se prăvale în orice clipă, jos în prăpastie. Acolo, în acel loc îi împresură pe cazaci hatmanul regelui, Potoţki, care se apropiase din cele două părţi ale cetăţii ce dădeau spre cîmpie. Patru zile în şir s-au bătut cazacii şi au ţinut piept leşilor, apărîndu-se de ei cu cărămizi şi pietre. În cele din urmă însă, puterile cazacilor se istoviră, şi cum nu mai aveau nici cu ce să se bată, Taras hotărî să facă o spărtură prin rîndurile duşmanilor. Şi ce să vezi? Izbutiră într-adevăr cazacii să-şi croiască drum printre leşi. Şi cine ştie? Poate i-ar fi scăpat şi de astă dată caii lor iuţi la picior, cînd deodată, chiar în toiul goanei, Taras se opri strigînd: „Staai! Mi-a picat luleaua! Nu vreau nici ea măcar să ajun­gă în mîinile afurisiţilor de leşi!“ Şi se aplecă bătrînul hatman şi prinse a cotrobăi prin iarbă după luleaua cu tutun, tovarăşă nedespăr­ţită pe uscat şi pe apă, în război şi acasă. În vremea asta îl ajunseră din urmă, în goana mare, o ceată de leşi, şi-l apucară de umerii puternici. Îşi scutură Bulba mădularele, dar nu mai căzură la pămînt vrăjmaşii care-l apucaseră, cum se întîmpla înainte vreme. „Ehei, bătrîneţe, bătrîneţe!“ spuse atunci bătrînul cazac şi-l podidi plînsul. Dar nu era de vină bătrîneţea, ci o putere mai mare, care-i biruise puterea: ca la vreo treizeci de ostaşi se agăţaseră de mîinile şi de picioarele lui. „Am prins cioara! strigau leşii. Rămîne să vedem acum în ce chip am putea să-l cinstim mai bine pe cîinele ăsta!“ Şi hotărîră să-l ardă de viu în ochii tuturor, primind pentru asta şi încuviinţarea hatmanului lor. Chiar în acel loc se afla şi un copac uscat, cu vîrful despicat de trăsnet. Îl legară vrăjmaşii cu lanţuri de fier de trunchiul copacului, îi ţintuiră mîinile în cuie şi săltîndu-l mai sus, ca să fie zărit de pretutindeni, se apucară să clă­dească rugul chiar la rădăcina copacului. Dar nu la rug privea Taras şi nu la focul care trebuia să-l mistuie se îndreptau gîndurile lui, ci privea inimosul bătrîn într-acolo unde cu focuri de flintă se apărau cazacii lui; de pe înălţimea pe care se găsea, vedea totul ca în palmă.

— Puneţi mîna, băieţi, puneţi mîna cît mai iute pe colnicul din spatele pădurii, striga el. De acolo n-au cum să vă ia!

Dar vîntul nu-i duse vorbele pînă la cazacii lui.

— O să se prăpădească, o să se prăpă­dească de-a surda, mai spuse Bulba cu deznă­dejde şi privi în jos, unde scînteiau apele Nistrului. Şi deodată ochii i se aprinseră de bucurie: văzu patru cîrme de luntre ce se zăreau printre tufişurile malului, şi adunîn- du-şi toate puterile, strigă cît îl ţinea gura:

— Daţi-vă spre mal, spre mal, băieţi! Ţineţi poteca ce coboară prin stînga! Jos sunt nişte luntri! Luaţi-le pe toate, ca să nu vă urmărească.

De astă dată vîntul bătea din altă parte şi toate vorbele lui fură auzite de cazaci. Dar pentru acest sfat, Bulba primi numaidecît o lovitură grozavă de măciucă în cap şi toate prinseră a juca în faţa ochilor lui.

Ca vîntul şi ca gîndul se repeziră cazacii pe poteca cea repede; dar urmăritorii nu le dă­deau pas! Şi cînd văzură fugarii că poteca se răsuceşte, coteşte şi se duce şerpuind în lături, spuseră cu toţii: „Ia, hai, tovarăşi! Fie ce-o fi!“ Apoi se opriră o clipă locului, îşi ridicară în sus biciuştile şi scoaseră cîte un şuierat. Iar caii lor tătărăşti se desprinseră de pămînt, se întinseră în văzduh ca nişte şerpi, zburară peste prăpastie şi căzură drept în Nistru. Numai doi din toată ceata nu ajunseră în apă, ci prăbuşindu-se de sus peste colţuri de stînci, se zdrobiră de moarte cu cai cu tot, fără măcar să scoată un strigăt. În vremea asta, ceilalţi cazaci porniră înot apa rîului, călări cum erau, şi se apucară să desprindă luntrile. Iar leşii se opriră la marginea prăpastiei, minunîndu-se de nemaiauzita ispravă căză­cească şi întrebîndu-se, să sară ori ba? Unul dintre ei, un polcovnic tînăr, cu sîngele iute şi fierbinte, fratele frumoasei care-l vrăjise pe sărmanul Andrii, nu mai stătu să se gîndească şi se repezi năprasnic, cu calul său, pe urmele cazacilor. Dar făcu de trei ori tumba în văzduh şi căzu drept peste tolţurile ascuţite ale stîncilor, care-l sfîrtecară în bucăţi; aşa pieri el în prăpastie, iar creierii lui amestecaţi cu sînge împroşcară tufişurile ce creşteau pe pereţii ei colţuroşi.

Cînd se dezmetici Taras Bulba de pe urma loviturii primite şi se uită în Nistru, cazacii lui şedeau în luntri şi vîsleau cu lopeţile; de sus ploua cu gloanţe peste ei, dar gloanţele nu-i ajungeau... Şi ochii bătrînului hatman scînteiară de bucurie.

— Cu bine, fraţilor! le strigă el de sus. Să nu mă uitaţi şi chiar în primăvara care vine să vă întoarceţi din nou încoace şi să petreceţi cum se cade! Ei? I-aţi prins, leşi afurisiţi? Credeţi că se află pe lumea asta ceva care să poată înspăimînta un cazac? Aşteptaţi numai că o să vină vremea cînd o să aflaţi de-a binelea ce înseamnă credinţa pravoslavnică rusească! Chiar de pe acum simt popoarele mai îndepărtate şi mai apropiate că o să se ridice într-o zi pe pămîntul rusesc un ţar al lui şi că n-o să se afle putere pe lume care să-i poată ţine piept!...

...Iar limbile de foc şi începură să se ridice de pe rug, şi cuprinzînd picioarele lui Taras învăluiră în vîlvătăi tot copacul. Dar se găsesc oare pe lumea asta ruguri, cazne ori vreo altă putere care să înfrîngă puterea rusească?

Apă mare e Nistrul şi multe coturi mai are, mult stufăriş, multe grinduri de nisip, da’ şi multe bulboane adinci! Faţa rîului luceşte ca oglinda, şi răsună de glasurile ascuţite ale lebedelor; semeţ şi repede spintecă apele lui mîndra raţă sălbatică şi mulţi fluierari guleraţi cu guşe sîngerii, precum şi alte păsări de baltă sălăşluiesc în păpurişurile de lîngă mal. Cazacii lunecau uşor în bărcile lor înguste cu două cîrme, vîslind toţi deodată cu lopeţile, ocolind cu grijă prundurile, speriind stoluri întregi de păsări şi nu mai conteneau să-l pomenească pe hatmanul lor.

SFARSIT

Cap10