Tarzan of the apes (28)

Incheiere

         La apariţia lui Jane, izbucniră cu toţii în ţipete de uşurare şi de bucurie, iar cînd Tarzan îşi opri automobilul alături de celălalt, profesorul Porter îşi cuprinse copila în braţe.

O clipă, nimeni nu-l luă în seamă pe Tarzan, care rămase la volan, tăcut. Clayton fu cel dintîi care-şi aminti de el şi întorcîndu-se, îi întinse mîna.

— Cum am putea să vă mulţumim? exclamă el. Ne-aţi salvat pe toţi. La vilă mi-aţi spus pe nume, dar eu nu izbutesc să-mi aduc aminte de numele dumneavoastră, deşi îmi păreţi foarte cunoscut. Am senzaţia că v-am cunoscut bine cu multă vreme în urmă, în cu totul alte condiţii.

           Tarzan zîmbi, strîngînd mîna întinsă.

— Aveţi dreptate, Monsieur Clayton, îi răspunse în franceză. Scuzaţi-mă că nu vă vorbesc în engleză. Sunt pe cale de a învăţa această limbă şi cu toate că o înţeleg foarte bine, o vorbesc prost.

— Dar cine sunteţi? stărui Clayton, exprimîndu-se de astă dată în franceză.

— Tarzan din neamul maimuţelor.

Surpriza îl facu pe Clayton să tresalte.

— Pe Dumnezeul meu! exclamă el. E adevărat!

Profesorul Porter şi domnul Philander se grăbiră să-şi adauge mulţumirile la cele exprimate de Clayton şi să-şi manifeste surpriza şi plăcerea faţă de aceasta întîlnire cu prietenul lor din junglă, care avea loc la asemenea distanţă de sălbaticul său cămin.

Intrară în micul han modest, unde Clayton comandă pe dată tot ce era nevoie. Se aflau cu toţii în sala mică şi îmbîcsită a hanului, cînd atenţia le fu atrasă de pufniturile unui automobil ce se apropia. Domnul Philander, care şedea lîngă fereastră, privi afară la maşina care apăruse şi oprise apoi alături de celelalte două automobile.

— Doamne! exclamă Philander, cu o notă de iritare în glas. A sosit domnul Canler. Speram, hm... gîndisem... hm... ce fericire că nu l-a prins focul! îşi încheie el, fără convingere fraza.

— Ţţţ, ţţţ, domnule Philander! făcu profesorul Porter. Ţţţ, ţţţ, eu le atrag întotdeauna elevilor mei atenţia să numere pînă la zece înainte de a vorbi. Dacă aş fi în locul dumitale, domnule Philander, aş număra cel puţin pînă la o mie, şi după aceea aş păstra o discretă tăcere.

— Aşa-i, zău! aprobă domnul Philander. Dar cine-i domnul cu aspect clerical care-l însoţeşte?

Jane păli.

Clayton se foi stînjenit în scaun.

Profesorul Porter îşi scoase cu un gest nervos ochelarii, aburi lentilele, apoi şi-i puse la loc pe nas, fără să-i fi şters.

Omniprezenta Esmeralda mormăi.

Numai Tarzan nu înţelese.

O clipă mai tîrziu, Robert Canler năvăli în sală.

— Slavă Domnului! strigă. M-au muncit cele mai negre temeri, pînă cînd ţi-am zărit maşina, Clayton. Drumul spre sud a fost blocat de incendiu şi a trebuit să mă reîntorc la oraş şi de acolo, să ocolesc spre răsărit, pe drumul ăsta. Credeam că n-o să mai ajungem la fermă.

Nimeni nu părea prea entuziasmat. Tarzan se uita la Robert Canler, cu privirea cu care Sabor îşi cîntărea prada. Jane îi aruncă o căutătură şi mai nervoasă.

— Domnule Canler, spuse ea, ţi-l prezint pe Monsieur Tarzan, un vechi prieten.

Canler se răsuci şi-i întinse mina. Tarzan se ridică în picioare şi se înclină, cum numai D'Arnot ar fi putut invăţa pe un gentleman s-o facă, dar păru să nu observe mîna întinsă a lui Canler. La rîndul său, Canler păru că nu observase scăparea lui Tarzan.

— Jane, ţi-l prezint pe părintele Tousley, spuse Canler îndreptîndu-se spre preotul din spatele lui. Domnul Tousley, domnişoara Porter.

Domnul Tousley făcu o plecăciune şi zîmbi radios. Canler îl prezentă şi celorlalţi.

— Jane, am putea efectua ceremonia pe loc, propuse Canler. După aceea am putea lua trenul de miezul nopţii spre oraş.

Tarzan pricepu pe dată planul. Se uită la Jane, filtrîndu-şi privirile pe sub pleoapele pe jumătate lăsate, dar nu făcu nicio mişcare. Fata şovăi. Atmosfera din cameră era încordată din pricina tăcerii impuse de tensiunea nervoasă. Toţi ochii se întoarseră către Jane, în aşteptarea răspunsului ei.

— N-am putea să mai aşteptăm cîteva zile? Întrebă fata. Mi-s nervii zdruncinaţi. Azi am trecut prin prea multe încercări.

Canler simţea ostilitatea fiecăruia dintre cei de faţă. Şi acest lucru îi zădărî nervii.

— Am aşteptat atît cît am avut chef s-aştept, răspunse cu grosolănie. Ai promis că te măriţi cu mine. N-am să mă mai las dus. Am obţinut dispensa şi iată preotul! Vino, domnule Tousley! Vino, Jane! Martori sunt destui... chiar mai mulţi decît e nevoie, adăugă el, cu o inflexiune neplăcută în glas şi luînd-o pe Jane Porter de braţ, vru s-o conducă spre clericul care aştepta.

Dar abia făcu un pas, că o mînă grea îi încleştă braţul într-o strînsoare de oţel. O altă mînă îl apucă de beregată şi într-o clipă, fu ridicat în sus şi zgîlţîit, aşa cum o pisică şi-ar scutura şoarecele captiv.

Jane se întoarse spre Tarzan cu o expresie de surpriză plină de groază. Şi cînd îl privi în faţă, îi văzu dunga purpurie de pe frunte, pe care o mai observase într-o zi, în Africa îndepărtată, cînd Taryan din neamul maimuţelor se încleştase într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu Terkoz, marele antropoid.

Îşi dădu seama că în inima aceea sălbatică era scrisă osînda la moarte a lui Canler şi făcu un gest să-l oprească pe omul-maimuţă. Dar se temea mai mult pentru Tarzan decît pentru Canler. Cunoştea cumplita răsplată pe care justiţia o hărăzeşte criminalilor. Oricum, înainte de a fi putut ajunge pînă la ei, Clayton şi sărise lîngă Tarzan şi se căznea să-l elibereze pe Canler din strînsoarea acestuia. Dintr-o singură mişcare a braţului vînjos englezul fu îmbrîncit în celălalt capăt al camerei; Jane puse o mînă fermă şi albă pe încheietura mîinii lui Tarzan şi-l privi în ochi.

— De dragul meu, îi ceru ea.

Degetele încleştate pe beregata lui Canler se muiară. Tarzan privi faţa frumoasă care se înălţa spre el.

— Doreşti ca ăsta să trăiască? întrebă el cu surprindere.

— Nu vreau să moară de mîna ta, prietene, replică fata. Nu vreau să devii un ucigaş.

Tarzan îşi luă mîna de pe gîtul lui Canler.

— O dezlegi de promisiunea pe care ţi-a făcut-o? întrebă el. E preţul cu care-ţi poţi răscumpăra viaţa.

Canler, respirînd convulsiv, dădu din cap.

— Eşti hotărit să pleci şi să nu o mai terorizezi niciodată?

Omul încuviinţă iarăşi clin cap, cu faţa schimonosită de spaima morţii care trecuse atît de aproape de el. Tarzan îi dădu drumul şi Canler se îndreptă, împleticindu-se, spre uşă. O clipă mai tîrziu se făcu nevăzut şi o dată cu el şi preotul împietrit de groază. Tarzan se întoarse spre Jane:

— Pot să-ţi vorbesc un moment, fără martori? Fata încuviinţă şi porni spre uşa care dădea pe terasa îngustă a micului han. Jane ieşi prima, ca să-l aştepte pe Tarzan, astfel încît nu auzi conversaţia care urmă.

— Aşteaptă! strigă profesorul Porter cînd Tarzan fu pe punctul să iasă pe uşă după fată.

Profesorul amuţise de surpriză în faţa desfăşurării rapide a evenimentelor din ultimele cîteva minute.

—  Înainte de a merge mai departe, domnule, aş dori o explicaţie a faptelor care tocmai s-au petrecut. Cu ce drept, domnule, ai intervenit în relaţiile dintre fiica mea si domnul Canler? Eu i-am făgăduit mîna fiicei mele, domnule şi indiferent de simpatiile şi antipatiile noastre personale, domnule, promisiunea trebuie respectată.

— Am intervenit, domnule profesor Porter, ripostă Tarzan pentru că fiica dumneavoastră nu-l iubeşte pe domnul Canler, nu doreşte să se mărite cu el. Pentru mine este de ajuns.

— Nu ştii ce-ai făcut! se văită profesorul Porter. Acum cu siguranţă că va refuza să se mai însoare cu ea.

— Absolut sigur! răspunse Tarzan, cu emfază. Dar aflaţi, domnule profesor Porter, că prestigiul dumneavoastră nu va avea de suferit, căci, de îndată ce vă veţi întoarce acasă, veţi fi în măsură să-i plătiţi individului Canler tot ce-i datoraţi.

— Ţţţ, ţţţ, domnule! exclamă profesorul Porter. Ce vrei să spui prin aceasta, domnule?

— Comoara domneavoastră a fost găsită.

— ... Ce... ce-ai spus? strigă profesorul. Eşti nebun, omule! Nu poate fi adevărat.

— Şi totuşi este. Eu sunt cel care a furat-o, necunoscîndu-i nici valoarea şi nici proprietarii. I-am văzut pe marinari îngropînd-o şi, maimuţărindu-i, am dezgropat-o ca s-o îngrop din nou în altă parte. Cînd D'Arnot mi-a povestit ce era şi ce însemnătate avea pentru dumneavoastră, m-am întors în junglă şi am recuperat-o. A pricinuit atîtea crime, suferinţe şi durere, încît D'Arnot a socotit că-i mai bine să nu încerc să aduc chiar comoara, aşa cum a stat în intenţia mea, ci o scrisoare de credit. Iat-o, domnule profesor Porter! Şi Tarzan scoase din buzunar un plic pe care-l întinse uluitului profesor. Două sute patruzeci si una de mii de dolari. Comoara a fost evaluată cu mare grijă de către experti dar, ca sa nu aveţi nici cea mai mică îndoială, D'Arnot în persoană a cumpărat-o şi daca preferaţi comoara în locul creditului, v-o ţine la dispoziţie

— Domnule, la marea povară a îndatoririlor pe care şi aşa le aveam faţă de dumneavoastră, aţi adăugat acum cel mai mare dintre servicii, rosti profesorul Porter, cu glas tremurător. Mi-aţi redat mijlocul de a-mi salva onoarea.

Clayton, care ieşise din încăpere imediat după Canler, se întoarse.

— Iertaţi-mă, li se adresă el, cred că ar fi mai bine să ajungem în oraş înainte de a se întuneca şi apoi să luăm primul tren care să ne scoată din pădurea asta. Tocmai a sosit din nord un localnic care a anunţat că incendiul înaintează treptat în direcţia aceasta.

Vestea curmă orice altă discuţie şi cu toţii se îndreptară spre automobilele care-i aşteptau.

Clayton, Jane, profesorul şi Esmeralda se urcară în maşina lui Clayton, iar Tarzan îl luă pe domnul Philander într-a lui.

— Să fiu al naibii! exclamă domnul Philander cînd automobilul se puse în mişcare, urmărindu-l pe cel al lui Clayton. Cine-ar fi crezut vreodată cu putinţă! Ultima dată cînd te-am văzut, erai un veritabil sălbatic care sălta printre crengile unei păduri tropicale din Africa şi acum mă conduci pe o şosea din Wisconsin, într-o limuzină franţuzească. Să fiu al naibii! Dar e „extrem de remarcabil"!

— Da, admise Tarzan, apoi după o pauză: Domnule Philander, vă amintiţi ceva amănunte în legătură cu descoperirea şi îngroparea a trei schelete găsite în cabana mea de lîngă jungla africană?

— Îmi amintesc foarte bine, foarte bine, replică domnul Philander.

— A existat vreo ciudăţenie în legătură cu vreunul din cele trei schelete?

Domnul Philander îl privi pe Tarzan cu atenţie:

— De ce întrebi?

— E un lucru de mare importanţă pentru mine. Răspunsul dumneavoastră poate limpezi un mister. Şi, în cel mai rău caz, nu poate face altceva decît să lase misterul nelimpezit. În ultimele două luni am emis o teorie cu privire la scheletele acelea şi v-aş ruga să răspundeţi întrebării mele cu toate datele pe care le cunoaşteţi: cele trei schelete pe care le-aţi îngropat erau toate omeneşti?

— Nu, răspunse domnul Philander, cel mic, cel care se afla în leagăn, era scheletul unei maimuţe antropoide.

—  Mulţumesc, răspunse Tarzan.

În automobilul din faţă, Jane îşi ţesea gîndurile cu furie şi repeziciune. Ştia prea bine de ce îi ceruse Tarzan să schimbe cîteva vorbe cu ea şi mai ştia că trebuie să fie pregătită să-i dea un răspuns într-un viitor cît se poate de apropiat.

Tarzan nu era persoana pe care s-o poată duce cu vorba şi chiar gîndul acesta o făcu să se întrebe dacă nu cumva se temea într-adevăr de el. Şi putea oare să iubească fiinţa de care se temea? Îşi dădu seama că acolo, în adîncurile junglei îndepărtate, se aflase sub un soi de vrajă, dar acum, în prozaicul Wisconsin, nu mai existau niciun fel de farmece. De asemenea, acest tînăr francez imaculat nu mai stîrnea femeia primitivă din ea, aşa cum o aţîţase robustul zeu al pădurii. Îl iubea oare? Acum... nu mai ştia.

Cu coada ochiului, furişă o privire spre Clayton. Iată un bărbat crescut în aceleaşi condiţii de viaţă ca şi dînsa, un om cu acea poziţie socială şi acea cultură pe care ea fusese învăţată să le considere ca elemente primordiale într-o alianţă matrimonială. Nu-i spunea raţiunea că acest tînăr aristocrat englez, ce-i purta o dragoste la care ar fi rîvnit orice femeie civilizată, era perechea cea mai potrivită pentru o persoană de felul ei? Dar pe Clayton il putea iubi? Nu vedea niciun motiv pentru care să nu-l iubească. Jane nu era o femeie calculată din fire. Însă educaţia, mediul şi ereditatea se îmbinaseră pentru a o învăţa să calculeze pînă şi în chestiunile sentimentale.

Faptul că-şi pierduse capul în faţa tînărului uriaş cînd o ridicase în braţe — acolo, în îndepărtata pădure africană şi astăzi din nou, în pădurile din Wisconsin — putea fi atribuit, după părerea Janei, unei temporare reversibilităţi de caracter din partea ei — chemării pe care omul primitiv a exercitat-o asupra femeii primitive din fiinţa ei. Dacă n-o s-o mai atingă niciodată, gîndi ea, n-o să mai simtă nicio atracţie faţă de el. Aşadar, nu-l iubea. Nu fusese decît o halucinaţie trecătoare, exacerbată de fantezia aţîţată şi de apropierea fizică. Or, dacă s-ar mărita cu el, relaţiile lor n-ar putea fi mereu marcate de o fantezie aţîţată, iar apropierea fizică şi-ar toci vigoarea sub imperiul obişnuinţei. Se uită din nou la Clayton. Era un bărbat foarte frumos şi un gentleman din cap pînă-n picioare. Ar fi foarte mîndră la braţul unui asemenea soţ.

Şi în clipa aceea, Clayton vorbi — dacă ar fi făcut-o cu un minut mai devreme sau cu un minut mai tîrziu, vieţile a trei oameni ar fi fost schimbate dar destinul şi-a vîrît coada şi i-a indicat lui Clayton momentul psihologic.

— Jane, acum eşti liberă, începu el. Dac-ai vrea să spui „da", mi-aş închina întreaga viaţă fericirii dumitale.

— Da, şopti Jane.

În aceeaşi seară, în mica sală de aşteptare a gării, Tarzan o prinse pe Jane un moment singură.

— Jane, acum eşti liberă, zise el, iar eu am venit din adîncul veacurilor, desprinzîndu-mă din trecutul ceţos şi îndepărtat, din vizuina omului primitiv, pentru a te chema: de dragul tău am devenit om civilizat, de dragul tău am străbătut continente şi oceane, de dragul tău sunt gata să fiu tot ce vei dori tu să fiu. Jane, te pot face fericită în viaţa cu care eşti tu deprinsă şi pe care o îndrăgeşti. Vrei să fii soţia mea?

Pentru prima oară, Jane îşi dădu seama de profunzimea iubirii acestui om, de tot ce făurise el într-un răstimp atît de scurt, numai din dragoste pentru ea. Îşi întoarse capul şi-şi îngropa faţa în căuşul braţelor.

Ce făcuse? De teamă că va ceda rugăminţilor acestui uriaş, îşi tăiase singură craca de sub picioare din frica neîntemeiată că s-ar putea să săvîrşeaseă o greşeală, săvîrşise una şi mai mare.

— Şi ce putem face? întrebă Tarzan. Ai recunoscut că mă iubeşti. Ştii bine că te iubesc; dar eu nu cunosc etica societăţii de care eşti tu guvernată Te las să hotărăşti singură pentru că tu eşti cea mai în măsură să ştii ce-i mai bine pentru viaţa ta.

— Tarzan, nu pot să-ţi spun — replică Jane. Şi el mă iubeşte şi e un om bun. N-aş mai putea niciodată să mă uit în ochii tăi sau ai oricărui om cinstit dacă aş călca promisiunea pe care i-am făcut-o domnului Clayton. Va trebui să o respect şi tu trebuie să mă ajuţi să duc această povară, chiar de-ar fi să nu ne mai vedem niciodată de-acum înainte.

Ceilalţi începură să intre în sala de aşteptare şi Tarzan se întoarse spre fereastră.

Dar afară nu desluşea nimic, în sufletul său însă vedea o pajişte verde, înconjurată de o luxuriantă bogăţie de plante şi flori tropicale minunate; deasupra, frunzişului unduios al arborilor seculari, iar şi mai deasupra, azurul cerului ecuatorial. În mijlocul pajiştii, pe o mică ridicătură de pămînt, şedea o fată tînără, iar alături de ea, un tînăr uriaş. Mîncau fructe mustoase, se priveau în ochi şi-şi surîdeau unul altuia. Erau foarte fericiţi şi erau numai ei doi.

Gîndurile îi fură întrerupte de curierul gării, care veni să întrebe dacă se găsea acolo un domn cu numele Tarzan.

—  Eu sunt Monsieur Tarzan, răspunse omul-maimuţă.— Un mesaj pentru dumneavoastră, trimis aici din Baltimore; e o cablogramă sosită din Paris.

Tarzan luă plicul şi-l deschise. Un mesaj din partea lui D'Arnot. Cuprindea următoarele:

Amprentele digitale dovedesc că eşti Greystoke. Felicitări.

D'Arnot.

Cînd Tarzan termină de citit, Clayton intră în sală şi se îndreptă spre el, cu mîna întinsă.

Iată omul care deţinea titlul aristocratic al lui Tarzan şi proprietăţile lui Tarzan şi care urma să se însoare cu femeia iubită de Tarzan, cu femeia care-l iubea pe Tarzan. O singură vorbă a lui Tarzan şi întreaga viaţă a acestui om ar fi fost schimbată.

O singură vorbă şi ar pierde titlul şi domeniile şi castelele şi-ar pierde-o şi pe Jane Porter.

— Prietene, strigă Clayton, încă n-am avut prilejul să-ţi mulţumesc pentru toate cîte le-ai făcut pentru noi. Se pare că tot timpul n-ai avut altă preocupare decît să ne salvezi vieţile, din Africa şi pînă aici. Sunt nespus de bucuros că ai venit la noi. Trebuie să ne cunoaştem mai bine. Ştii, m-am gîndit de multe ori la dumneata şi la condiţiile interesante ale mediului în care trăiai. Dacă nu sunt indiscret, cum naiba ai ajuns în jungla aceea afurisită?

— M-am născut acolo, răspunse Tarzan, cu voce domoală. Mama mea a fost o maimuţă şi de bună seamă, nu mi-a putut povesti mare lucru în legătură cu acest fapt. De tatăl meu, n-am ştiut niciodată nimic!

Cap27