Doua povesti surori ale lui André Gide (8)

Şcoala femeilor (h)

                                                                                                           12 noiembrie.

In ultima vreme am văzut-o des pe Yvonne. Mi-am dat seama, stînd de vorbă cu ea, cît de uşor devii egoist cînd eşti fericit. Lucrul care mă induce în eroare e că mă gîndesc mai mult la Robert decît la mine. Dar, gîndindu-mă la el, nu fac decît să urmez glasul inimii mele. Nu e vorba, fireşte, de a-l iubi mai puţin, ci de a nu concentra numai asupra lui dragostea de care sunt în stare. Cum nu aveam ochi decît pentru el, nu mi-am dat seama decît joia trecută că Yvonne arăta foarte prost. Ochii mi s-au deschis dintr-odată, sau, mai bine zis, pînza străluci­toare care-mi acoperea ochii s-a sfîşiat. Yvonne mi s-a părut atît de schimbată că m-am speriat. Am insistat foarte mult să-mi spună ce o roade, şi pînă la urmă mi-a mărturisit motivul adîncii sale dureri. Tînărul, pe care ştiam că Yvonne îl iubeşte şi cu care era aproape logo­dită, o înşeală... a aflat, nu de mult, că trăieşte cu altă femeie...

    —     De ce nu mi-ai vorbit de asta pînă acum? am în­trebat-o.

—     Mă temeam să nu-ţi umbresc fericirea.

Mi-a fost dintr-odată ruşine de această fericire, care mi-a apărut drept o proprietate particulară pe gardul că­reia stă scris „Intrarea interzisă". Nu, nu doresc să fiu fericită, dacă fericirea te face să devii orb la durerea altora. Yvonne suferă nemaisimţind căldura prieteniei mele şi are nevoie de ajutorul meu. Se teme că nu va putea înceta să-l iubească pe cel care nu mai este vred­nic de dragostea ei şi caută să se ocupe de ceva care să-i îngăduie să-şi uite puţin durerea. Ar dori să lucreze într-un spital. Ideea mi se pare excelentă, cel puţin pen­tru moment. Voi vorbi cu Robert, nespunîndu-i motivul care a determinat-o pe Yvonne să ia această hotărîre, căci i-am făgăduit Yvonnei. Robert a fost întotdeauna foarte drăguţ cu ea şi-l cunoaşte foarte bine pe medicul-şef de la Laennec. Poate s-o recomande pe Yvonne fără să aibă mustrări de conştiinţă, căci nu mă îndoiesc nicio clipă că o persoană ca Yvonne, îndemînatică şi dornică să se devoteze, va aduce mari servicii.

                                                                                                           12    noiembrie.

Cît de drăguţ poate fi Robert! Nici nu i-am vorbit bine de dorinţa Yvonnei şi i-a şi telefonat doctorului Marchant cu care s-a înţeles să cineze mîine seară. Robert l-a invitat la restaurantul „La Tour d’Argent“, renumit prin mîncarea aleasă.

—     Nici nu-şi închipuie lumea cîte se pot obţine în urma unei mese bune, mi-a spus Robert rîzînd.

A afirmat că prezenţa mea nu va fi inutilă şi l-a con­vins pe tata să-mi dea voie să-l întovărăşesc. Mă bucur mult de această invitaţie, căci tot ceea ce fac împreună cu Robert mă amuză, iar faptul că tata a încuviinţat îmi dovedeşte că a început să vadă căsătoria noastră cu ochi mai binevoitori. Trebuie să adaug că n-am prea avut ocazia să cinez într-un restaurant, şi cînd mă gîndesc că, pe deasupra, îi mai pot face şi un serviciu Yvonnei... Robert spune că doctorul Marchant este un om cam ursuz, dar ştie să aprecieze o masă bună. De aceea s-a ocupat îndeaproape de alcătuirea meniului.

Mi-e adesea teamă că am să-l nemulţumesc pe Robert folosind unele expresii sau întorsături de frază pe care el le consideră incorecte, deşi le aud mereu rostite de cei din jurul meu. Cînd suntem singuri, Robert îmi atrage atenţia şi mă corectează. Dar cînd suntem împreună în­tr-un salon, mi se întîmplă să tac de frică să nu văd apărînd pe faţa lui acea uşoară umbră de enervare, de care, de altfel, numai eu singură îmi pot da seama, dar care îmi dă a înţelege că nu m-am exprimat cum se cu­vine. De data asta însă trebuie să mă hotărăsc, să-mi iau inima în dinţi şi să vorbesc cu doctorul Marchant; tremur de pe-acum. Mă cunosc atît de bine! De îndată ce încep să-mi cîntăresc cuvintele, mă port artificial, scorţos. L-am implorat pe Robert să nu mă privească prea des în timpul cinei. Citesc în ochii lui tot ce gîndeşte, şi cea mai uşoară dezaprobare m-ar descumpăni. Nimic nu-l irită mai tare decît folosirea adverbului „foarte“ în faţa unor cuvinte ce nu comportă, cum spune el foarte just, comparativul (sau superlativul, nu mai ştiu bine). Înainte de a-mi fi atras el atenţia spuneam mereu: „mi-e foarte foame" sau „mi-e foarte somn“, sau „mi-e foarte frică“.

—     De ce nu spui atunci şi „mi-e foarte chef", sau „mi-ar face foarte plăcere"? m-a întrebat Robert.

Cred că-mi dau seama despre ce nuanţă este vorba. Înainte, drept să spun, nu mă gîndeam deloc cînd ros­team fraze de felul acestora, dar acum aproape că nu mai îndrăznesc să folosesc cuvîntul „foarte", de teamă să nu greşesc. Nu ai întotdeauna răgazul să te gîndeşti dacă cuvîntul ce va urma este un substantiv, un adjectiv sau un adverb... Şi, de altfel, am impresia că Robert sare uneori peste cal. De pildă, nu vrea să rostesc nici „l-am supărat foarte". Şi totuşi „supărat" nu este un substan­tiv. A încercat el să-mi explice că nu este nici adjectiv; dar cred că s-a cam încurcat, căci, după ce mi-a spus: „Vei înţelege numaidecît...", s-a hotărît să amîne această mică lecţie. Totuşi vreau să ajung să stăpînesc regulile gramaticale şi să le aplic neîncetat, deoarece Robert este de părere că femeia are rolul de a păstra limba în toată puritatea ei, dat fiind că femeile sunt mai conservatoare decît bărbaţii. Nedînd atenţie felului cum se exprimă, femeile nu-şi îndeplinesc una din misiunile ce le revin, spune Robert.

                                                                                                         15    noiembrie.

„Ei drăcie!” a exclamat tata, care întrebuinţează ade­sea expresia asta cînd e mirat sau cînd ceva îl nemulţu­meşte; „dar ştiu că nu vă uitaţi la bani!“ a continuat, aflînd că am luat masa la restaurantul „La Tour d’Argent. Mi-a mai spus apoi că el n-a călcat niciodată acolo, dar că ştia din auzite că acolo iau masa adevă­raţii cunoscători. M-a pus să-i povestesc cu de-amănuntul din ce s-a compus masa, care a fost excelentă. Cît despre vinuri, trebuie să fi fost de soi, după cît mi-am putut da seama, privindu-l pe Robert schimbînd surîsuri cu musafirul nostru în timp ce Ie gusta; eu nu mă pri­cep deloc. Dar ce om îngrozitor e doctorul Marchant!

De îndată ce Robert a adus vorba despre Yvonne, a urlat:

—     Dracu să le ia pe toate domnişoarele astea care taie frunză la cîini!

Asta s-a întîmplat spre sfîrşitul mesei, cînd Robert a socotit că sosise „momentul". Doctorul Marchant a con­tinuat pe-un ton morocănos, făcut anume pentru a ac­centua grosolănia vorbelor pe care le rostea:

 —   De altfel, nu e prima care îşi oferă serviciile. Pînă acum am refuzat întotdeauna asemenea cereri. Surori de caritate, nu zic, se pare că ele nu mai intră în categoria femeilor. Dar domnişoarele din lumea bună... Patronul nostru Esculap să ne ferească de ele! Spuneţi-i din par­tea mea prietenei dumneavoastră să se mărite şi gata. O femeie nu poate face nimic mai bun pe lume, vă asigur. Şi îmi face plăcere să spun lucrul ăsta aici de faţă cu dumneavoastră, domnişoară, a continuat întorcîndu-se spre mine şi schiţînd un surîs forţat, de vreme ce văd că împărtăşiţi părerea mea.

 —  Prietena mea are motive serioase pentru a nu alege calea pe care mă îndrept eu, am spus la întîmplare, înarmîndu-mă cu tot curajul pe care-l am, căci îmi dădeam seama că e în joc soarta Yvonnei.

Dar mi s-au tăiat picioarele cînd l-am văzut ridicînd din sprîncene şi l-am auzit întrebînd pe-un ton sarcastic:

—     Nu, zău?

Eram pe punctul de a spune că nu toate femeile pot nădăjdui să aibă norocul să întâlnească un om ca Robert, dar am îngăimat numai atît: „Nu toate căsniciile sunt fericite". Marchant mi-a răspuns pe dată : „Căsătoria n-o fi ea bună, dar celibatul e întotdeauna dăunător, cel puţin întrucît priveşte femeile". A rostit cuvintele astea foarte repede şi rînjind, aşa că n-am apucat să-l întreb de ce în cazul acesta el însuşi a rămas holtei. Apoi, văzînd probabil că mersese prea departe, a reluat pe-un ton amabil :

—    Intre noi fie vorba, domnişoară... credeţi că prie­tena dumneavoastră doreşte într-adevăr să lucreze în spitalul meu?

—  Sunt sigură că are foarte chef, am spus fără să mă gîndesc; am simţit deodată privirea lui Robert aţintindu-se asupra mea şi mi-am dat seama de greşeala pe care-o făcusem, aşa că n-am îndrăznit să mai scot nici un cuvînt.

Doctorul Marchant a putut deci să continue ne­stingherit :

—      Cum rămâne cu artele de agrement? La ce-or fi bune? De ce oare or fi fost inventate, dacă nu pentru a permite femeilor care n-au ce face să se ocupe de ceva? Sfătuiţi-o pe prietena dumneavoastră să brodeze sau să facă acuarele, dacă refuză să dea societăţii copii, cum i-ar fi datoria pe care noi însă n-o putem sili să şi-o îndeplinească.

Fără îndoială că pe faţa mea se putea citi indignarea care mă cuprinsese, căci doctorul Marchant a schimbat vorba, dar nu înainte de a declara pe un ton ce nu admi­tea replică:

—      De altfel, chiar dacă aş dori să-i dau de lucru, n-am nici un post pentru prietena dumneavoastră. Şi aşa există mult prea mulţi funcţionari în spitalul meu şi nu pot suferi în preajma mea oameni care să se uite la mine stînd cu braţele încrucişate.

Toată osteneala pe care şi-a dat-o Robert a fost deci zadarnică. Cum spune el, Marchant „i-a făcut bucata". Numai uitîndu-te la Robert îţi puteai da seama în ce situaţie neplăcută se afla şi am fost foarte mişcată văzîndu-i mîhnirea, căci ştiu că doar din dragoste pentru mine s-a ocupat de Yvonne şi a făcut această tentativă. Nu i-am ascuns părerea pe care o am despre doctorul Mar­chant. O fi el mare savant, cum zice Robert, dar e un bădăran şi nu vreau să mai dau ochii cu el, deşi Robert mi-a spus de mai multe ori în timp ce mă conducea acasă: „O să-mi plătească el mie poliţa asta".

Cînd mă gîndesc că Yvonne nici măcar nu cere bani pentru serviciile pe care vrea să le aducă! Are din ce trăi, aşa că cererea ei e cu totul dezinteresată. Cum să-i spun că ofranda ei a fost respinsă şi că nimeni nu are ce face cu setea ei de dăruire de sine...

Să fii inutil; să te ştii, să te simţi inutil... Să simţi că există în tine puterea de a ajuta, de a alina durerea, de a răspîndi în jurul tău bucurie, şi să nu ai cum!

„Nu este nevoie de dumneata, domnişoară."

E îngrozitor şi o plîng pe Yvonne din tot sufletul. Îi sunt acum şi mai recunoscătoare lui Dumnezeu de-a mă fi cruţat de astfel de încercări, precum şi lui Robert de-a mă fi ales. Dar cînd mă gîndesc că atîtor femei, care nu au parte de fericirea mea, li se refuză dreptul de a parti­cipa la o viaţă activă, mă cuprinde indignarea. Toată ra­ţiunea lor de a exista pe acest pămînt, toate posibilităţile de a-şi pune în valoare calităţile şi talentele care zac în ele, să depindă numai de bunul plac al unui bărbat care să le aleagă! Făgăduiesc că, dacă voi avea o fetiţă, n-am s-o învăţ niciuna din acele arte de agrement de care vorbea cu atîta ironie dispreţuitoare doctorul Mar­chant, ci am să-i dau o educaţie serioasă, care s-o pună la adăpost de intervenţii, de complezenţe şi de favori­tisme.

Îmi dau foarte bine seama că ceea ce scriu aici este absurd; dar sentimentul care îmi inspiră aceste fraze nu este absurd. Mi se pare firesc ca, măritîndu-mă cu Ro­bert, să renunţ la independenţa mea (am făcut un act de independenţă hotărînd să mă căsătoresc cu el împotriva dorinţei tatii), dar cred că orice femeie trebuie să aibă cel puţin libertatea de a-şi alege jugul pe care doreşte să-l poarte.
Cap7