Tarzan of the apes (27)

Reapare uriaşul         

          Un taxi opri în faţa unei reşedinţe bătrîneşti aflate în împrejurimile oraşului Baltimore. Un bărbat de vreo patruzeci de ani, bine clădit, cu trăsături ferme şi regulate coborî din maşină şi, plătind şoferului, îl concedie. O clipă mai tîrziu, pasagerul taxiului intră în biblioteca reşedinţei bătrîneşti.

— Ah, domnule Canler! exclamă un domn în vîrstă, ridicîndu-se să-l salute.

— Bună seara, dragă domnule profesor! strigă bărbatul, întinzîndu-i cordial mîna.

           — Cine ţi-a deschis uşa? întrebă profesorul.

— Esmeralda.

— Atunci o s-o înştiinţeze şi pe Jane că ai venit, urmă profesorul.

— Nu, domnule profesor, răspunse Canler, pentru că am venit în primul rind să vă văd pe dumneavoastră.

—  Ah, mă simt onorat, replică profesorul Porter.

— Domnule profesor, continuă Robert Canler, vorbind cu încetineală de parcă îşi cîntărea cu grijă fiecare cuvînt, am venit în această seară ca să discut cu dumneavoastră în legătură cu Jane. Îmi cunoaşteţi aspiraţiile şi aţi avut bunătatea să priviţi cu ochi buni interesul pe care l-am manifestat faţă de dînsa.

Profesorul Archimedes Q. Porter se foi în fotoliu. Era un subiect care-l făcea întotdeauna să se simtă stingherit. Şi nu înţelegea de ce, Canler era doar o partidă splendidă pentru Jane.

— Însă pe Jane nu o pot înţelege, urmă Canler. Mă amînă mereu, invocînd ba un motiv, ba altul. Întotdeauna am senzaţia că răsuflă uşurată ori de cîte ori îi spun la revedere.

— Ţţţ, ţţţ! făcu profesorul Porter. Ţţţ, ţţţ, domnule Canler! Jane este o fiică foarte ascultătoare. Va proceda aşa cum îi voi cere eu.

— Deci mă pot bizui în continuare pe sprijinul dumneavoastră? întrebă Canler, cu o notă de uşurare în glas.

— Desigur, domnule, desigur. Cum te-ai putut îndoi de acest lucru?

— Ştiţi, a intrat tînărul Clayton pe fir, îi aminti Canler. De luni de zile îi dă tîrcoale. Nu ştiu dacă Jane ţine la el, dar se spune că a moştenit de la tatăl său, în afară de titlu, o foarte mare proprietate, aşa că n-ar fi de mirare ca pînă la urmă să o cucerească pe Jane, doar dacă... şi Canler îşi curmă vorba.

— Ţţţ, ţţţ, domnule Canler, doar dacă... ce?

— Doar dacă dumneavoastră aţi găsi de cuviinţă să cereţi ca eu şi Jane să ne căsătorim de urgenţă, rosti Canler, rar şi răspicat.

— I-am şi sugerat Janei că acest lucru ar fi de dorit, răspunse profesorul Porter cu amărăciune, pentru că nu ne mai putem permite să ţinem această casă şi să trăim la nivelul pe care îl presupun relaţiile ei.

— Şi care a fost răspunsul? se interesă Canler.

— A răspuns că încă nu e pregătită să se mărite cu nimeni, urmă profesorul Porter şi că am putea pleca să locuim la ferma din Wisconsin pe care i-a lăsat-o moştenire mama ei. E o fermă care dă oarecari profituri. Arendaşii îşi scot frumuşel existenţa, ba chiar îi mai trimit un mic surplus anual Janei. Fata proiectează să plecăm acolo la începutul săptămînii viitoare. Philander şi domnul Clayton au şi plecat înainte ca să pregătească totul.

— Clayton a plecat acolo? exclamă Canler, vizibil iritat. Şi de ce nu mi s-a spus? Aş fi plecat şi eu cu multă plăcere şi aş fi aranjat ca să vă aştepte un maximum de confort.

— Jane are senzaţia că şi aşa vă suntem prea îndatoraţi, domnule Canler, replică profesorul Porter.

Canler era pe punctul de a răspunde cînd din hol se auzi un zgomot de paşi şi Jane intră în odaie.

— Oh, scuzaţi-mă! exclamă ea, oprindu-se în prag. Credeam că eşti singur, tată.

— Nu e decît cu mine, Jane, zise Canler, care se ridicase în picioare. N-ai vrea să intri ca să completăm cercul familiei? Tocmai discutam despre dumneata.

— Mulţumesc, răspunse Jane, intrînd şi acceptînd scaunul pe care i-l oferise Canler. Voiam numai să-l înştiinţez pe tata că Tobey vine mîine de la şcoală ca să-i împacheteze cărţile. Aş vrea să laşi deoparte, tată, toate cărţile de cere te poţi lipsi pînă-n toamnă. Te rog, nu căra întreaga bibliotecă în Wisconsin, aşa cum ai fi cărat-o în Africa, dacă nu puneam eu piciorul în prag.

— Tobey a fost aici? întrebă profesorul Porter.

— Da, tocmai m-am despărţit de el. Acum stă cu Esmeralda în pragul uşii din spate şi fac un schimb de păreri religioase.

— Ţţţ, ţţţ, trebuie să-l văd imediat! strigă profesorul. Scuzaţi-mă un moment, copii! şi ieşi în grabă din cameră.

Îndată ce profesorul nu mai putu să-i audă, Canler se întoarse spre Jane.

— Uite ce-i, Jane, începu el fără ocoliş. Cît o să mai dureze aşa? Nu ai refuzat categoric să te măriţi cu mine, dar nici nu mi-ai făgăduit nimic. Vreau să scot mîine dispensa, ca să ne putem căsători înainte de a pleca în Wisconsin. Nu ţin la niciun fel de pompă sau de ceremonial şi sunt sigur că şi tu gîndeşti la fel.

Fata simţi că îngheaţă, dar îşi ţinu capul sus.

— Tatăl dumitale o doreşte, ştii prea bine, adăugă Canler.

— Da, o ştiu. Vorbea aproape în şoaptă. Domnule Canler, îţi dai seama că mă cumperi? spuse în cele din urmă fata, cu o voce rece, albă. Mă cumperi pe cîţiva dolari meschini. Bineînţeles că asta faci, Robert Canler şi speranţa unei asemenea împrejurări te-a împins să-i împrumuţi tatei bani pentru escapada aceea nesăbuită care ar fi fost totuşi încununată de un surprinzător succes, dacă n-ar fi intervenit nişte circumstanţe misterioase. Dar dumneata, domnule Canler, ai fi fost cel mai surprins dintre toţi. Dumneata nu-ţi închipuiai că expediţia o să izbîndească. Eşti un prea bun om de afaceri pentru aşa ceva. Şi eşti un prea bun om de afaceri ca sa investeşti bani în căutarea de comori îngropate sau ca să împrumuţi bani fără garanţie decît dacă ai un anumit scop în vedere. Ştiai că, dînd banii fără garanţie, ai un mai mare ascendent asupra onoarei familiei Porter decît dacă i-ai fi dat în schimbul unui gir. Ştiai că e cea mai bună cale de a mă forţa să mă mărit cu dumneata, fără să aibă aparenţa că mă forţezi. N-ai pomenit niciodată de împrumut. În cazul oricărui alt bărbat aş fi socotit asemenea comportare drept dovada unui caracter generos şi nobil. Dar dumneata eşti viclean, domnule Robert Canler. Te cunosc mai bine decît îţi închipui dumneata. Mă voi mărita, de bună seamă, cu dumneata dacă nu va exista o altă cale, dar să fim clari unul faţă de celălalt, o dată pentru totdeauna.

În timp ce Jane vorbea, Robert Canlcr schimba feţe-feţe şi cînd fata tăcu, se ridică în picioare şi cu un surîs cinic pe chipul lui dur, spuse:

— Mă surprinzi, Jane. Credeam că ai mai multă stăpînire de sine, mai multă mîndrie. Fireşte, ai dreptate. Te cumpăr şi ştiam că o ştii, dar credeam că vei prefera să simulezi că lucrurile nu stau aşa. Credeam că amorul dumitale propriu şi mîndria de Porter vor refuza să admită, chiar faţă de dumneata însăţi, că eşti o femeie cumpărată. Dar fă cum crezi, draga mea, adaugă el cu nepăsare. Vei fi a mea şi asta-i tot ce mă interesează.

Fără o vorbă, fata îi întoarse spatele şi ieşi din încăpere.

Totuşi Jane nu se căsători înainte de a pleca împreună cu tatăl ei şi cu Esmeralda la ferma din Wisconsin şi, cînd îşi luă un rece rămas bun de la Robert Canler şi trenul se puse în mişcare, pretendentul ei îi strigă că o va urma peste o săptămînă sau două.

Cînd sosiră la destinaţie, fură întîmpinaţi de Clayton şi domnul Philander într-un automobil uriaş aparţinînd celui dintîi şi o porniră în viteză printre codrii deşi din nord, spre mica fermă pe care fata nu o mai vizitase din copilărie.

Clădirea fermei, care se ridica pe o mică înălţime la vreo sută de iarzi de casa arendaşului, suferise o totală transformare în cele trei săptămîni cît stătuseră acolo Clayton şi domnul Philander. Clayton adusese o mică armată de dulgheri şi tencuitori, instalatori şi zugravi dintr-un oraş mai îndepărtat, şi ceea ce fusese doar o cocioabă derăpănată cînd sosiseră ei acolo devenise acum o plăcută locuinţă cu două etaje, prevăzută cu tot confortul modern care putea fi obţinut într-un timp atît de scurt.

— Vai, domnule Clayton, ce-ai făcut aici? strigă Jane Porter, cu o strîngere de inimă la gîndul cheltuielilor ce fuseseră efectuate.

— Ssst! o opri Clayton. Nu-l lăsa pe tatăl dumitale să-şi dea seama. Dacă nu-i spui dumneata, el n-o să observe nimic şi pur şi simplu, nu m-am îndurat să-l las să trăiască în mizeria şi atmosfera sordidă pe care eu şi domnul Philander le-am qăsit aici. Am făcut atît de puţin şi aş fi dorit să fac atît de mult, Jane! Te rog, de dragul lui, nu pomeni nici un cuvînt.

— Dar ştii prea bine că nu-ţi putem înapoia banii! strigă fata. De ce vrei să mă îndatorezi în asemenea mod?

— Te rog, Jane, răspunse Clayton, cu tristeţe. Dacă ai fi fost numai dumneata, crede-mă că n-aş fi făcut-o, pentru că am ştiut de la bun început că mă va coborî în ochii dumitale, dar nu am putut suporta gîndul ca acest bătrîn drag să trăiască în gaura de şoarece pe care am găsit-o aici. Vrei să mă crezi că am făcut-o numai de dragul lui şi să-mi dăruieşti măcar această fărîmă de bucurie?

— Te cred, domnule Clayton, răspunse fata, pentru că ştiu că ai un suflet destul de mare şi de generos ca să o fi făcut numai pentru el şi ah, Cecil, aş dori să te pot răsplăti aşa cum meriţi, aşa cum ai dori.

— Şi de ce nu poţi s-o faci, Jane?

— Pentru că iubesc pe un altul.

— Canler?

— Nu.

— Dar te măriţi cu el. Aşa mi-a mărturisit înainte de a pleca eu din Baltimore.

Fata se cutremură.

— Nu pe el îl iubesc, ripostă ea aproape cu mîndrie.

— O faci din cauza banilor, Jane?

Îi răspunse cu un semn afirmativ.

— Atunci eu sunt mai puţin de dorit decît Canler? Am bani din belşug, ba chiar mult mai mult, cu care pot acoperi orice nevoie, spuse Clayton cu amărăciune.

— Cecil, nu te iubesc, dar te respect. Dacă va trebui să mă degradez, făcînd asemenea tîrg cu un bărbat, prefer să fie cu unul pe care îl dispreţuiesc. Am să-l detest pe bărbatul căruia va trebui să mă vînd fără iubire, oricine ar fi el. Vei fi mai fericit singur, încheie Jane, bucurîndu-te de respectul şi de prietenia mea, decît alături de mine şi avînd parte de dispreţul meu.

Clayton nu mai forţă situaţia, dar dacă vreodată un om a dorit să-l ucidă pe un altul, acesta a fost William Cecil Clayton, Lord Greystoke, cînd, o săptămînă mai tîrziu, Robert Canler se opri dinaintea fermei în automobilul său de şase cilindri.

Trecu o săptămînă: o săptămînă încordată, lipsită de evenimente, dar neplăcută pentru toţi locatarii casei de la ferma din Wisconsin.

Canler stăruia ca Jane să se căsătorească de urgenţă cu el. În cele din urmă, fata cedă numai din silă faţă de insistenţele lui neîncetate şi oribile. Se învoiră ca a doua zi dimineaţă Canler să plece la oraş ca să aducă dispensa şi un preot.

Clayton voise să plece de îndată ce planul fu anunţat, dar înfăţişarea ostenită şi deprimată a fetei îl reţinu. Nu putea s-o părăsească. Şi-apoi s-ar fi putut să se mai întîmple ceva, încerca el singur să se consoleze. În inima lui ştia că nu era nevoie decît de o scînteie pentru ca ura ce i-o purta lui Canler să se prefacă în setea de sînge a ucigaşului.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Canler plecă la oraş.

Către răsărit se putea vedea o pînză de fum plutind deasupra pădurii, pentru că de o săptămînă făcea ravagii un incendiu, nu departe de ei, dar cum vîntul continua să bată dinspre apus, nu-i ameninţa nicio primejdie.

Pe la prînz, Jane ieşi să facă o plimbare. Nu-i îngădui lui Clayton s-o întovărăşească. Îi spuse că doreşte să fie singură, iar el îi respectă dorinţa. În casă, profesorul Porter şi domnul Philander erau cufundaţi într-o pasionantă discuţie asupra unei probleme ştiinţifice de mare greutate. Esmeralda moţăia în bucătărie, iar Clayton, obosit după o noapte de nesomn, se trîntise pe sofaua din odaia de zi şi curînd se lăsă furat de o aţipeală agitată.

Spre răsărit, norii de fum negru se ridicau pe cer tot mai groşi; la un moment dat se învolburară, apoi o porniră lopătînd în viteză către apus.

Se apropiau din ce în ce. Locatarii din casa arendaşului plecaseră, pentru că era zi de tîrg şi nu se găsi nimeni care să observe apropierea crîncenului diavol. Curînd, flăcările cuprinseră şoseaua spre sud si tăiară calea de întoarcere a lui Canler. O uşoară schimbare a vîntului mută direcţia focului spre nord, apoi, cînd vîntul dădu îndărăt, flăcările rămaseră o clipă suspendate în nemişcare, ca ţinute în zăbală de mîna unui stăpîn nevăzut.

Deodată, dinspre nord-est, un automobil mare, negru, coborî panta drumului. Se opri cu o smucitură în faţa vilei şi un uriaş cu păr negru sări din el şi alergă pînă la uşă. Fără să se oprească, năvăli în casă. Pe sofa, dormita Clayton. Uriaşul tresări surprins, dar dintr-un salt fu lîngă omul adormit. Zgîlţîindu-l de umăr, îi strigă:

— Pe Dumnezeul meu, Clayton, aţi înnebunit cu toţii? Nu ştiţi că sunteţi împresuraţi de foc? Unde e domnişoara Porter?

Clayton sări în picioare. Nu-l recunoscu pe om, dar înţelese ce-i spunea şi dintr-un salt, fu pe terasă.

— Drace! exclamă el apoi şi dînd buzna din nou în casă, se porni să strige: Jane! Jane! Unde eşti?

Într-o clipă, Esmeralda, profesorul Porter şi domnul Philander se alăturară celor doi.

— Unde-i domnişoara Jane? strigă Clayton, apucînd-o pe Esmeralda de umeri şi zgîlţîind-o cu brutalitate.

— Oh, Gaberelle, domnu' Clayton, s-a dus să facă o plimbare.

— Nu s-a întors încă?

Şi fără să mai aştepte răspuns, Clayton o zbughi în curtea fermei, urmat de ceilalţi.

— Încotro a luat-o? strigă uriaşul cu păr negru, adesîndu-se Esmeraldei.

— În jos, pe drumu' ăsta ţipă femeia înspăimîntată, arătînd spre sud, unde un zid de flăcări bubuitoare închidea priveliştea.

— Vîră-i pe oamenii ăştia în cealaltă maşină, îi strigă străinul lui Clayton. Am văzut încă un automobil cînd am parcat... şi du-i repede de aici înspre nord. Maşina mea las-o aici. Dacă o găsesc pe domnişoara Porter, vom avea nevoie de ea. Dacă n-o găsesc, nimeni n-o să mai aibă nevoie de maşină. Fă cum îţi spun, stărui el cînd Clayton păru să şovăie. Apoi îi văzură silueta sprintenă alergînd de-a curmezişul poienii şi luînd-o spre nord-vest, către pădurea neatinsă încă de flăcări.

Fiecare dintre cei de faţă simţi, în chip inexplicabil, că i se luase o mare răspundere de pe umeri şi implicit, nutriră o mare încredere în puterea străinului de a o salva pe Jane, dacă mai putea fi salvată.

— Cine-i ăsta? întrebă profesorul Porter.

— Nu ştiu, răspunse Clayton. M-a strigat pe nume şi o cunoaşte pe Jane pentru că a întrebat de ea. I s-a adresat şi Esmeraldei spunîndu-i pe nume.

— Mi-e surprinzător de cunoscut! exclamă domnul Philander. Şi totuşi ştiu bine că nu l-am văzut în viaţa mea.

— Ţţţ, ţţţ! făcu profesorul Porter. Extrem de remarcabil! Cine poate fi şi de ce am eu senzaţia că Jane e în siguranţă, acum că s-a dus el s-o caute?

— N-aş putea să vă răspund, domnule profesor, spuse Clayton, cu seriozitate, dar ştiu că şi eu încerc acelaşi sentiment ciudat. Haideţi odată! strigă el. Trebuie să plecăm de aici pînă cînd focul nu ne taie calea de retragere.

Se urcară cu toţii grăbiţi în maşina lui Clayton.

Cînd Jane dădu să se întoarcă acasă, se alarmă văzînd cît de aproape părea să fi ajuns fumul incendiului din pădure şi, pe măsură ce-şi iuţea pasul, alarma ei se prefăcu în panică, zărind pălălaia care cuprindea vertiginos drumul ce-o despărţea de vilă. În cele din urmă fu nevoită să se întoarcă în desişul pădurii şi să încerce să-şi croiască drum spre vest, străduindu-se să ajungă acasă ocolind focul.

În scurtă vreme, încercarea ei deveni cu totul zadarnică şi atunci fata nu mai avu decît o speranţă: să se întoarcă iar pe şosea şi să-şi salveze viaţa fugind în direcţia oraşului, spre sud. Cele douăzeci de minute cît îi trebuiră ca să ajungă iar la şosea, fură de ajuns ca vîlvătăile să-i taie retragerea aşa cum îi tăiaseră mai înainte înaintarea.

Cîţiva paşi pe şosea o făcură să se oprească înlemnită de groază, căci în faţa ei se înălţa un alt zid de flăcări. O ramificaţie a vîlvoarei principale sărise la o jumătate de milă de rugul din care se rupsese şi prinsese în ghearele-i implacabile fîşia îngustă de şosea.

Jane îşi dădu din nou seama că şi încercarea de a-şi croi drum printre arbuşti era inutilă. Se mai căznise odată şi dăduse greş. Ştia bine că era doar o chestiune de minute pînă cînd întreg spaţiul dintre nord şi sud avea să clocotească sub talazurile de foc. Cu stăpînire de sine, fata îngenunche în ţărîna drumului şi se rugă să i se dea tăria de a-şi întîmpina soarta cu curaj, precum şi salvarea de la moarte a tatălui şi a prietenilor ei.

Deodată îşi auzi numele strigat cu voce tare prin pădure: “Jane! Jane Porter!” Răsuna limpede şi puternic, dar rostit de o voce străină.

— Aici! răspunse fata. Aici, pe potecă...

Şi atunci văzu printre ramurile copacilor o siluetă ce se strecura cu iuţeala unei veveriţe. O răbufnire de vînt îl învălui într-un nor de fum şi nu-l mai putu vedea pe bărbatul care venea grăbit spre ea, dar deodată se simţi cuprinsă de un braţ puternic; apoi fu ridicată în sus şi în timp ce era purtată pe braţe, simţi biciuirea vîntului şi ici colo, atingerea unei crengi.

Jane deschise ochii.

Dedesubt, la depărtare, se zăreau arbuştii şi pămîntul.

Deasupra ei, frunzişul fremătător al pădurii. Silueta uriaşă care o purta sărea din copac în copac şi Janei i se părea că retrăieşte în vis acea întîmplare din viaţa ei, consumată în îndepărtata junglă africană.

O, de-ar fi acelaşi om care o purtase în acea zi cu atîta repeziciune prin hăţişul vegetaţiei împletite! Dar asta era cu neputinţă! Şi totuşi cine altul pe lume avea puterea şi agilitatea de a face ce făcea acum acest om?

Aruncă o privire spre faţa atît de apropiată de a ei şi i se tăie răsuflarea. Era el!

— Omul meu din pădure! murmură Jane. Nu, pesemne că delirez!

— Da, omul tău, Jane Porter. Sălbaticul tău,... omul primitiv a ieşit din junglă ca să-şi cheme înapoi perechea, femeia care a fugit de el, adăugă Tarzan cu înverşunare.

— N-am fugit, şopti Jane. Am acceptat să plec numai după ce am aşteptat cu toţii o săptămînă ca să te reîntorci.

Depăşiseră regiunea incendiată şi o luaseră acum din nou prin poiană.

Unul lînga celălalt, se îndreptau spre vilă. Vîntul îşi schimbase din nou direcţia şi focul se chircea în el însuşi — încă un ceas şi avea să se consume.

— De ce nu te-ai întors?

— L-am îngrijit pe D'Arnot. Era grav rănit.

— Ah, ştiam eu! exclamă fata. Ceilalţi spuneau că te-ai dus la negri, că făceai parte din tribul lor.

Tarzan rîse.

— Dar tu nu i-ai crezut, Jane?

— Nu,.. cum să-ţi spun? întrebă ea. Cum te cheamă?

— Pe atunci cînd m-ai cunoscut tu, eram Tarzan din neamul maimuţelor.

— Tarzan din neamul maimuţelor? strigă Jane. Şi deci atunci cînd am plecat, am răspuns scrisorii tale?

— Da; dar cine credeai că ţi-o lăsase?

— Nu ştiam; ştiam doar că nu poate fi de la tine, pentru că Tarzan din neamul maimuţelor scria în englezeşte, iar tu nu pricepeai un cuvînt din nicio limbă.

Tarzan rîse din nou.

— E o poveste lungă, însă eu eram cel care scriam tot ce nu puteam vorbi şi acum D'Arnot a înrăutăţit situaţia învăţîndu-mă să vorbesc franceza în loc de engleză. Vino, adăugă el, urcă-te în maşina mea, trebuie să-l ajungem din urmă pe tatăl tău; toţi ceilalţi sunt la mică depărtare.

În timp ce conducea, o întrebă:

— Atunci cînd ai scris în biletul adresat lui Tarzan din neamul maimuţelor că iubeşti un altul... s-ar putea să te fi referit la mine?

— S-ar putea, răspunse Jane, cu simplitate.

— Dar în Baltimore... oh, ce mult te-am căutat mi s-a spus că e posibil să te fi măritat. Că un bărbat care se numeşte Canler a venit aici ca să te ia în căsătorie. E adevărat?

— Da.

— Îl iubeşti?

— Nu.

— Pe mine mă iubeşti? Jane îşi îngropa faţa în mîini.

— Sunt făgăduită altuia. Nu pot să-ţi răspund, Tarzan din neamul maimuţelor! strigă Jane.

— Mi-ai răspuns. Acum, spune-mi de ce trebuie să te măriţi cu un om pe care nu-l iubeşti?

— Tatăl meu îi datorează bani.

Deodată Tarzan îşi aminti de scrisoarea pe care o citise şi de numele Robert Canler şi de aluzia la un necaz, pe care el, atunci, nu-l putuse înţelege.

Zîmbi.

— Dacă tatăl tău nu ar fi pierdut comoara, nu te-ai simţi obligată să-ţi respecţi promisiunea faţă de omul acesta Canler?

— I-aş cere să mă dezlege de ea.

— Şi dacă ar refuza?

— I-am făgăduit.

Tarzan rămase o clipă tăcut. Maşina înainta cu o viteză nesăbuită pe drumul denivelat, căci în dreapta se iveau ameninţătoare limbile de foc şi orice schimbare a direcţiei vîntului le putea învolbura cu furie drept în mijlocul unicei lor căi de scăpare.

În cele din urmă depăşiră punctul periculos şi Tarzan reduse viteza.

— Şi dacă i-aş cere-o eu? întrebă el.

— N-o să plece urechea la cererea unui străin, spuse fata. Mai cu seamă a unuia care mă doreşte pentru el.

— Terkoz a făcut-o, răspunse Tarzan, neînduplecat.

Jane se cutremură şi privi înspăimîntată în sus, la silueta uriaşă de alături, pentru că ştia că era vorba de marele antropoid pe care Tarzan îl ucisese ca s-o apere pe ea.

— Aici nu suntem în jungla africană, răspunse  fata. Nu mai eşti o fiară sălbatică. Eşti un gentleman si gentlemenii nu ucid cu sînge rece.

— În inimă sunt încă o fiară sălbatica, vorbi Tarzan, cu glas scăzut, ca pentru el însuşi.

O vreme rămaseră din nou tăcuţi.

— Jane, o întrebă el în cele din urmă, dacă ai fi liberă, te-ai marita cu mine?

Fata nu-i răspunse pe dată. Dar el aşteptă cu răbdare. Jane încerca sa-şi adune gîndurile. Ce ştia despre această stranie făptură ce se afla alături de ea? El însuşi nu se cunoştea. Cine era? Cine-i erau părinţii? Pînă şi în nume îi răsuna originea misterioasă şi viaţa sălbatică. N-avea nume. Ar putea ea oare să fie fericită alături de acest pribeag al pădurii? Ce-ar putea avea comun cu un soţ care şi-a petrecut, viaţa în vîrful copacilor dintr-o junglă africană, zbenguindu-se şi luptîndu-se cu crîncenele antropoide, rupîndu-şi hrana din coasta încă tremurîndă a prăzii proaspăt ucise, înfigîndu-şi dinţii puternici în carnea crudă şi sfîrtecîndu-şi partea în timp ce fîrtaţii săi mîrîiau şi se luptau în jurul lui ca să-şi capete porţia? Ar putea el vreodată să se înalţe la sfera ei sociala? Ar putea ea accepta gîndul de a se coborî la nivelul lui? Ar fi vreunul din ei fericit într-o asemenea mezalianţă?

— Văd că nu răspunzi, spuse Tarzan. Ţi-e teamă, să nu mă răneşti.

— Nu ştiu ce răspuns să-ţi dau, mărturisi Jane, cu tristeţe.

— Deci nu mă iubeşti? întrebă el pe un ton liniştit.

— Nu mă întreba. Vei fi mai fericit fără mine. Tu nu eşti făcut pentru formalismele restrictive şi convenţionalismele societăţii, civilizaţia ar deveni insuportabilă pentru tine şi în curînd ai tînji după libertatea vechii tale vieţi, un fel de viaţă pentru care eu sunt tot atît de nepotrivită cum eşti tu pentru viaţa mea.

— Cred că te înţeleg, răspunse el calm. N-o să stărui pentru că ţin la fericirea ta mai mult decît la a mea. Îmi dau seama acum că n-ai putea fi fericită cu... o maimuţă.

În vocea lui răzbea o vagă undă de amărăciune.

— Nu, îl dojeni ea. Nu vorbi aşa! Nu înţelegi. Dar înainte de a fi putut să continue, o cotitură bruscă a drumului îi aduse în mijlocul unui cătun. În fata lor se ivi maşina lui Clayton, înconjurată de întregul grup pe care-l transportase de la vilă.

Cap26