Trei milenii de umor(3)

Ultima mare personalitate a epocii lui Ludovic al XlV-lea, poetul şi criticul Boileau-Despreaux, primise pe un curtean căruia îi era dator cu o vizită. La o primă ocazie, cavalerul a adus vorba de această încălcare a uzanţelor perioadei respective. Boileau i-a răspuns astfel:

— Între dumneavoastră şi mine există o deosebire, care mă împiedică a face vizite. Dumneavoastră faceţi acest lucru ca să vă treacă timpul, pe cînd eu, făcînd vizite, aş pierde timpul.  Le temps fuit irreparable! (Timpul nu se întoarce!)

Mici intamplari cu animale (137)

Nevăstuică în copac

Treceam de-a lungul unui drumeag de cîmp cu foxterierul meu, Rip. L-am lăsat să se zbenguie în voie. Scotocea spinăriile din marginea căii, mai săpa furios şi după cîte un şoarece. Iată că îi sare de sub nas o nevăstuică. Oricît de ager şi iute era Rip, n-a putut-o prinde, pînă cînd isteaţa a ajuns la casa ei şi a dispărut în borta de la rădăcina unui măr sălbatic, care era în apropiere.

Suferintele tanarului Werther(4)

                                                                                                                  18 iulie

 Wilhelm, ce e pentru inima noastră lumea fără iubire?! E ca o lanternă magică fără lumină! Îndată ce pui lampa înăuntru, pe peretele alb apar imaginile colorate! Şi chiar dacă n-ar fi nimic altceva decât asta, decât nişte fantome trecătoare, şi tot am fi fericiţi când stăm ca nişte copii în faţa lor şi ne desfătăm cu apariţiile acestea minunate. Astăzi nu m-am putut duce la Lotte; nişte cunoscuţi de care n-am putut scăpa m-au ţinut acasă. Ce era să fac? Mi-am trimis servitorul la ea numai pentru ca să pot avea lângă mine un om care a văzut-o astăzi. Cu câtă nerăbdare l-am aşteptat, cu câtă bucurie l-am văzut întorcându-se! Dacă nu mi-ar fi fost ruşine, l-aş fi luat cu drag în braţe şi l-aş fi sărutat.

Se povesteşte despre piatra bologneză(1) că, atunci când o aşezi la soare, absoarbe razele şi pe urmă străluceşte câtva timp în întuneric. Aşa mi s-a părut şi băiatul acesta. Ideea că ochii ei au privit ochii lui, faţa lui, obrajii lui, nasturii şi gulerul hainei mă făcea să le socot pe acestea toate atât de sfinte, atât de scumpe! În clipa aceea nu l-aş fi dat pe băiat nici pentru o mie de taleri. Mă simţeam atât de bine în preaj­mă-i... Dar pentru numele lui Dumnezeu, să nu râzi de asta! Wilhelm, să fie oare nălucire faptul că ne simţim bine?

Cei 13 si misterul (14)

A doua zi de dimineaţă, băiatul se trezi mai devreme ca de obicei. Ceilalţi dormeau şi el nu se îndură să-i scoale, aşa că rămase culcat cu capul pe spatele lui Beatrice.

Era gata să aţipească din nou, cînd uşa grajdului se deschise şi Invincibilul Ş se strecură înăuntru. Ii examină cu luare-aminte pe toţi şi cînd se convinse că dormeau buştean, se culcă lîngă Dick.

Băiatul rămase pe gînduri. Purtarea şarpelui devenea din ce în ce mai ciudată.

—     Nu-i interzic, îşi zise el, să aibă aventuri nocturne, însă Invincibilul Ş pune cu siguranţă altceva la cale.

Ca să nu-i dea de bănuit şarpelui, băiatul stătu neclintit la locul său şi-şi ţinu ochii închişi. Abia după un ceas îi deşteptă pe micii săi prieteni.

Intamplari neobisnuite (18)

Cap. XVIII. În care populaţia din Wamasai aşteaptă ca preşedintele Barbicane să strige: „Foc!”

Era în seara de 22 septembrie — dată memorabilă căreia lumea întreagă îi atribuia aceeaşi influenţă nefastă ca zilei de 1 ianuarie a anului 1000. La douăsprezece ore după trecerea soarelui peste meridianul din Kilimanjaro, adică exact la miezul nopţii, căpitanul Nicholl trebuia să dea foc explozibilului.

Se cuvine să precizăm că deoarece muntele Kilimanjaro se găseşte cu 35° mai spre răsărit de meridianul Parisului, iar Baltimore cu 79° mai spre vest de acelaşi meridian, aceasta face o diferenţă de 114°, ceea ce înseamnă o distanţă de timp de 456’, adică şapte ore şi douăzeci şi şapte de minute. Deci, în secunda precisă când avea să se tragă cu tunul, în marele oraş din Maryland, Baltimore, avea să fie ora cinci şi douăzeci şi patru de minute după amiază.

Les autres

Știi tu, cititorule, ce este aceea o partiție? Este o despărțire a unei mulțimi în clase disjuncte. Ai înțeles ceva? Nimic, sunt convins. Așa că o să-ți dau un exemplu. Ia toți banii mărunți pe care-i ai în buzunar sau în poșetă și aranjează-i pe căprării: 1 ban, 5 bani, 10 bani, 50 de bani. Acum gândește-te la mulțimea tuturor monedelor tale, indiferent de valoare și vezi că ai despărțit-o în grămezi. Grămezile alea sunt clasele disjuncte. Tot n-ai înțeles? Nu-i nimic, îți mai dau un exemplu. Gândește-te la toți oamenii care trăiesc în clipa asta. Ei formează o mulțime imensă. Îi poți împărți în clase disjuncte? Desigur și încă în mai multe moduri.

Demascarea lui Michelangelo

Un tânăr pictor abia sosit la Roma (prin anul 1570) îi spune papei Pius V că vrea să refacă una dintre cele mai impresionante fresce ale Capelei Sixtine, și anume „Judecata de Apoi”. Era opera lui Michelangelo, iar motivația noului-sosit în lumea artistică a Cetății Eterne a fost: „Michelangelo era un om bun, dar nu știa să picteze”... Au fost vorbele unuia dintre cei mai controversați și nonconformiști pictori, cunoscut după moarte sub numele de El Greco.

El Greco a murit pe 7 aprilie 1614. Uite câteva tablouri de-ale marelui mistic.

Dezbracarea lui Cristos

Peisajele lui David Muench (4)

Trei milenii de umor(2)

În perioada cînd era poet al curţii engleze, Ben Jonson a întîlnit un bărbat care a avut o căsătorie nereuşită şi care toc­mai rămăsese văduv. Acesta i-a spus lui Jonson:

—  O, minunate fiu al muzelor, aveţi în faţa dumneavoastră un monument al triumfului speranţei asupra răbdării!

Avînd treizeci de ani şi suferind de paralizie, Paul Scarron a obţinut totuşi mîna frumoasei şi inteligentei Frangoise d’Aubigne, viitoarea regină morganatică a Franţei. În casa lor se mînca modest, dar cu toate acestea oaspeţii veneau cu plăcere. Oarecum exista o compensaţie: discuţiile spirituale şi darul povestirii, care nu-i lipseau doamnei Scarron. 

Melancolia

In 1528, pe vremea asta, trecea la cele veșnice Albrecht Dürer, unul dintre cei mai importanţi artişti ai Renaşterii. Gravurile lui sunt cunoscute în întreaga lume, se scriu în continuare cărţi şi tratate despre ele şi se lansează ipoteze din cele mai spectaculoase în legătură cu anumite coduri secrete care ar apărea în anumite lucrări. Cea mai celebra dintre toate este o gravură din 1514, cu numele Melencolia I (nu-i eroare, aşa se scria în acea vreme, cu e). Uite-o:

Coruptie in Biserica

Citesc cu uimire ce se petrece la Timisoara, unde o inalta fata bisericeasca, anume Paisie Lugojanul, este cercetata de DNA pentru santaj si alte fapte de coruptie. Acest Paisie nu este un oarecare, ci episcopul vicar al Timisoarei, ceea ce ar insemna ca e un fel de omolog bisericesc al viceprimarului, un fel de Orza cu sutana (sau ma rog, cine-o mai fi azi viceprimar in mahalaua de pe Bega).

In calitatea lui de episcop vicar, domnul Paisie a comis lucruri care te fac sa te iei cu mainile de cap. Presa ofera detalii suculente, asa ca nu mai intru in amanunte. Ce ma intereseaza pe mine e aspectul canonic, dogmatic ca sa zic asa, al intregii chestiuni. Pentru ca daca citesti parcursul profesional al individului si cateva articole din regulamentul BOR, iti pui niste intrebari la care nu stiu cine poate raspunde. 

Spiritul lui Asimov

11 ani de la moartea lui Asimov. Uite ce poveste frumoasa a scris el, printre nenumarate alte povesti frumoase:

Noaptea muzicii

Întâmplarea face să am un prieten care, câteodată, dă de înţeles că el ar putea chema spiritele din nemăsuratele adâncimi. ...Sau măcar un spirit; unui mititel, cu puteri limitate. Amicul meu vorbeşte uneori despre asta, dar numai după ce-a ajuns la cel de-al patrulea pahar de whisky cu sifon. E un punct delicat de echilibru ― la al treilea, habar nu are de spirite (de cele de tip supranatural, fireşte), iar la al cincilea i se închid ochii de somn.

Somnul de veci (5)

CINCI    

Îndărăt, pe bulevard, am intrat în cabina tele­fonică a unui drugstore şi-am căutat în carte numărul de telefon de acasă al domnului Arthur Gwynn Geiger. Locuia la Laverne Terrace, o stradă pe deal, ce se făcea din Bulevardul Laurel Canyon. Am vârât moneda de cinci cenţi şi-am format numărul, de curiozitate. N-a răspuns nimeni. Am deschis cartea de telefon la rubrica magazinelor şi-am notat mai multe librării din raza blocului unde mă aflam.

Intamplari neobisnuite (17)

Cap. XVII. Ce s-a petrecut în regiunea Kilimanjaro timp de opt luni din acest an de pomină.

Regiunea Wamasai se află în partea de răsărit a Africii Centrale, între coasta Zanzibar şi regiunea Marilor Lacuri, unde Victoria-Nyanza şi Tanganyika formează adevărate mări interioare. Cele câteva cunoştinţe pe care le avem asupra acestei ţări sunt datorate englezului Johnston, contelui Tekeli şi doctorului german Meyer. Regiunea aceasta muntoasă se găseşte sub suveranitatea sultanului Bali-Bali, care stăpâneşte vreo 30-40 de mii de negri.

Cam la trei grade sub ecuator se înalţă muntele Kilimanjaro, care îşi avântă culmile sale cele mai semeţe — printre care şi piscul Kibo — până la o înălţimea de 5.704 metri. Către sud, nord şi vest, masivul acesta măreţ domină câmpiile întinse şi roditoare ale ţinutului Wamasai, făcând legătura între ele şi lacul Victoria-Nyanza, de-a curmezişul regiunii Mozambicului.

Cei 13 si misterul (13)

Se lăsase noaptea. O noapte grea cu cerul acoperit prevestitor de furtună şi mister. Invincibilul Ş, care ajunsese înaintea celorlalţi, se încolăcise în jurul unui stejar de lîngă „copacul trăsnit” şi aştepta.

Peste tot întuneric. Şarpele îşi făcuse o mulţime de buzunăraşe în piele, care se închideau perfect, în aşa fel încît nici cel mai atent observator n-ar fi putut să le vadă. Invincibilul Ş îşi scoase o hîrtie şi un licurici dintr-o asemenea ascunzătoare. Făcu puţină lumină şi începu să cerceteze atent fiţuica. Apoi, prudent, o împături şi o puse la loc împreună cu licuriciul. Peste cîteva minute se auziră zvonuri de glasuri şi şarpele desluşi în beznă indivizii venind din cele trei direcţii.

De-ale lui Zoscenko (58)

Răzbunare

Anul acesta, în primele zile ale primăverii, un oarecare Piotr Evseevici Gasilin s-a nimerit să asiste cu totul întîmplător la o adunare gene­rală a locatarilor din casa unde sta el.

Fiind contabil-şef la o mare instituţie, foarte ocupat cu tot felul de rapoarte şi situaţii, Gasi­lin nu prea participa la astfel de şedinţe mă­runte. Acum, căutîndu-l pe administrator, a dat pe la biroul administraţiei şi cum acolo tocmai se ţinea o şedinţă, curiozitatea l-a împins să rămînă, ca să vadă şi el ce vorbesc oamenii la ase­menea şedinţe mici, care cuprind interesele unei singure case.

Se discuta chestiunea organizării terenului pen­tru copiii din curtea casei.

Gasilin luă parte şi el la discuţiile aprinse în legătură cu numărul pomilor de pe terenul co­piilor.

Părinte afectuos, Gasilin stărui să se planteze un număr minim de pomi, socotind că în felul acesta fiu-său, în vîrstă de nouă ani, va avea mai puţine şanse să cadă din pom.

Problem solved

Unul din oamenii cu care am de-a face mai des aici, în Germania, este Igor. Vine din Slovacia, e inginer și un tip foarte pragmatic. Deunăzi, am mers cu el la un magazin de cabluri și alte minuni și, pe drum, am discutat mai multe și mai serioase decât de obicei. Printre altele, a venit vorba despre sensul a ceea ce facem. El, de exemplu, învață germana, cu toate că știe precis că peste un an se va întoarce în țara lui. Se chinuie, ia lecții particulare, dar în magazin a dat-o pe engleză. Așa că nu m-am putut abține și l-am întrebat de ce se luptă cu germana. Mi-a spus că lui îi place să învețe limbi străine, că știe să se descurce în multe limbi și că așa consideră el normal, ca atunci când locuiești într-o țară să îi înveți limba. Apoi m-a întrebat și el pe mine de ce nu învăț germana și i-am spus, simplu, că nu văd sensul, câtă vreme engleza îmi e suficientă (și necesară, desigur). I-am mai spus că așa sunt românii, au un soi de fatalism, li se pare că orice-ai face până la urmă tot vei constata că a fost degeaba etc. Evident, de-aici am ajuns la problema morții. Eu i-am spus că întrebarea „de ce murim?” este fundamentală și că problema morții, în general, este una la care nu ai cum să nu te gândești. La care Igor, în simplitatea lui inginerească, mi-a spus: „This is not a problem. You will die, I will die, all of us will die. Hence, problem solved”.

Trei milenii de umor(1)

Mai tineti minte cartea asta? Eu, unul, n-am uitat nici macar momentul in care tata a scos-o din servieta si mi-a inmanat-o, zicandu-mi: "ia si citeste, guzgane". Si am citit, apoi am recitit, am retinut tot felul de anecdote, le-am spus in diverse imprejurari, unii au ras, dar cei mai multi s-au uitat usor uimiti, pentru ca poantele nu erau din cele obisnuite, pline de aluzii sexuale ori scatologice. Unii credeau ca ma dau mare, ca ii sfidez cu bancurile astea "intelectuale". Dar eu, ce sa fac, asta aveam la dispozitie, o carte. Si intr-o carte din anii 70 nu puteai gasi bancuri cu militieni, cu blonde, cu Alinuta... Ia uite:

Pe mare cu Cehov

Povestea unui marinar

Nu se vedeau decât luminile tot mai slabe ale portului pe care-l părăsiserăm şi cerul negru ca cerneala. Sufla un vânt rece, umed. Simţeam deasupra noastră norii grei, care parcă de-abia aşteptau să se sloboadă în ploaie, şi, cu tot vântul şi frigul, pe noi ne cuprinsese fierbinţeala. Stăteam în­grămădiţi la postul echipajului şi trăgeam la sorţi. Răsunau glume şi râsete zgomotoase de marinari chercheliţi, şi unul, ca să mărească hazul, începuse să cânte ca cocoşul.

De la grumaji şi până în tălpi mă scutura un tremur mărunt, ca şi cum aş fi avut în ceafă o gaură prin care mi s-ar fi prelins, pe trupul gol, nişte alice mici, reci. Tremuram, şi de frig – de bună seamă – dar şi din alte pricini, pe care tocmai vreau să le povestesc aici.

O poveste cu ţigani a lui Fănuş Neagu

Lişca

La începutul războiului, rămânând fără bărbat, Lişca a bătut scânduri de-a curmezişul peste uşile şi ferestrele casei şi s-a mutat la taică-său, care locuia, cu patru feciori într-o colibă pe malul râului, la cărămidarii, chiar sub livada noastră. Lişca avea atunci nouăsprezece ani, era înaltă, subţire, cu ochii mari, înfriguraţi de patima tinereţii, cu părul lung, întunecat, cu sânii mici tresăltând aţâţător în mers şi cu gura roşie ca o tăietură de cuţit pe chipul măsliniu, umbrit de nişte sprâncene groase ca un spic negru la rădăcina nasului.

Eram prieten de joacă cu cel mai mic dintre fraţii ei, care mi-a spus că taică-su, ştiind-o că se urneşte tare greu la muncă şi că-i place să umble teleleu, a primit-o fără bucurie şi că nu aştepta de la ea altceva decât să le facă mâncare, să le spele şi să le cârpească rufele.