In
relatările vînătorilor de fiare mari din Africa se arată adeseori că puiul mic
de elefant, sau de rinocer, rămîne încăpăţînat lîngă cadavrul mamei împuşcate şi
uneori poate fi şi prins. Probabil că puiul nu-şi dă seama ce s-a întîmplat cu
mama, de lîngă care nu e obişnuit să se îndepărteze. Şi vînătorii noştri
povestesc despre iezi de căprioară care nu au plecat de lîngă mama lor nici
cînd omul a fost lîngă victima sa. Aceşti pui însă au ţinută pasivă, rămîn
lîngă mama lor moartă şi lucrul e uşor de înţeles. De gîndit îţi dau însă
întîmplări ca aceea ce urmează, cu totul reală, oricît de ciudată ar părea.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
joi, 17 octombrie 2013
miercuri, 16 octombrie 2013
Din povestile lui Haruki Murakami(4)
Omul de Gheaţă
Eu m-am căsătorit cu Omul de
Gheaţă. L-am întâlnit într-un hotel de la o staţiune de schi - cel mai potrivit
loc pentru a întâlni un Om de Gheaţă, aş putea spune. Stătea în holul hotelului
plin de tineri gălăgioşi, retras într-un colţ, în locul cel mai depărtat de
şemineu. Aşezat pe un scaun, citea liniştit o carte. Era aproape mijlocul
zilei, însă lumina rece şi clară a dimineţii de iarnă părea că străluceşte
numai asupra lui. „Uite, acela este Omul de Gheaţă", mi-a spus prietena
mea cu o voce şoptită. Dar atunci habar n-aveam ce e acela un Om de Gheaţă. De
fapt nici prietena mea nu ştia mai multe despre el. Ştiam doar că există o
fiinţă care se numeşte Omul de Gheaţă. „Precis e făcut din gheaţă şi de aceea
se numeşte Omul de Gheaţă", a spus ea cu o faţă foarte serioasă, parcă ar
fi vorbit despre o fantomă sau un pacient cu o boală contagioasă.
Marin Preda si arta abstracta
Sperietori de ciori
Am văzut zilele astea ceva foarte vesel în saloanele de toamnă
„Apolo" de pe Calea Victoriei. Sculptură pop-art, dacă nu cumva mă înşel
asupra denumirii. Era prezent mult tineret. Nu ştiu dacă aceste sperietori de
ciori (fiindcă aşa îmi păreau acele producţiuni plastice expuse în salonul de
jos, se puteau vedea şi din stradă) erau sau nu pe placul cuiva, dar mie mi-au
descreţit fruntea. Groteşti, copilăresc sinistre, aceste întruchipări
caraghioase, compuse din fier forjat, măşti de gaze şi alte elemente
constituind parcă probe ale unei civilizaţii arse de incendii uriaşe, ne
înveselesc prin prezenţa imaginaţiei care contribuie la alcătuirea lor şi care
pe această cale au, deci, ceva legătură cu arta cea mare, aşa cum a avut
totdeauna caricatura în formele ei cele mai diverse. Cine nu e convins de
această apropiere poate răsfoi şi găsi asemenea viziuni într-un album de
reproduceri de Bosch, Bruegel sau chiar Goya.
Faceti-va bine (294)
Splinuţa
Denumire ştiinţifică: Solidago virgaurea.
Prezentare. Splinuţa este o erbacee perenă. Face parte din familia
compozitelor şi poate ajunge până la un metru înălţime. Tulpina este dreaptă şi
păroasă, iar frunzele au
forme diferite, cele mai multe fiind ovale. Florile, dispuse în ciorchine, sunt
galbene. Din
acest motiv, splinuţa se mai numeşte şi varga de aur. Splinuţa este o plantă meliferă.
În cazul splinuţei, valoare medicinală au vârfurile înflorite. Se poate recolta
şi planta întreagă.
Gelsomino in tara mincinosilor(15)
Bananito
merge la-nchisoare şi cu penelu-şi pregăteşte de
mîncare
După cum vă veţi aminti fără prea mare greutate, Bananito ieşise de
dimineaţă în căutarea norocului. Nu avea niciun plan anume, ci doar o mare voinţă de a făptui ceva prin
care să-şi arate bravura.
Tocmai
atunci oraşul se trezea încet-încet.
Oamenii de la serviciul de salubritate spălau străzile cu furtunurile, glumind
cu muncitorii care mergeau la lucru pe biciclete. Oricînd puteau să se aleagă,
în orice clipă, cu un duş rece în spate. Era o oră veselă şi senină, iar Bananito, oprit pe
trotuar, simţea cum îi înfloresc în minte cele mai frumoase idei. Simţea pe
aproape aer încărcat de miresme, ca şi cum împrejur răsăriseră pe neaşteptate, de printre pietrele oraşului, milioane
de violete.
Raiul și Iadul ca locuri de pedeapsă
Supravieţuirea sufletului după moarte, dacă este reală, mi se pare cea mai mare pedeapsă imaginabilă, mai mare decât chinurile iadului. Nu cred că Dumnezeu ar putea inventa ceva mai înspăimântător. Pentru că nimic nu poate fi mai oribil decât să ştii că orice-ai face nu mai poţi schimba ceea ce ţi se întâmplă. De aceea este Iadul îngrozitor - nu pentru chinurile pe care le suporţi acolo, ci pentru că asta se va petrece la infinit. La fel stau lucrurile, însă, şi cu Raiul. Nu poţi trăi la infinit într-un loc unde nu există nici măcar puţin rău - o spaimă, o ameninţare, o durere, o remuşcare, ceva cât de mic care să-ţi tulbure plutirea şi fâlfăitul aripilor. Din acest punct de vedere, Raiul şi Iadul sunt totuna - două locuri unde eşti condamnat să rămâi pentru totdeauna.
Ziua cea mare(2)
Ora 8:40 - deschid compul si ma reped pe gmail. Am mai multe mesaje, dar unul singur mi se pare important: cel de la David, mailul in care ar trebui sa se afle traducerea corectata a Povestilor Mariei. Il deschid - afurisitul de comp se misca infernal de incet, si citesc:
Raul, thank you for your patience. I must apologize again and ask for a few more days. I've been drawn away from your project due to some family issues requiring me to travel. I will be back home and on track and have your edited manuscript to you over the coming weekend, by 10/21. My apologies once again.
marți, 15 octombrie 2013
Ziua cea mare
Astazi e ziua cea mare. Sau ar trebui sa fie. Ar trebui sa primesc un mail si in el sa se afle traducerea in engleza a Povestilor Mariei, cartea mea scumpa si draga. Ma lupt cu traducerea asta de cativa ani. Daca as fi fost un om hotarat, determinat, o aveam gata demult. Dar eu am tot lasat timpul sa treaca. Am tot amanat. M-am tot bizuit pe cunostinte, prieteni, amici si m-am ales cu praful de pe toba, ca sa zic asa. De-a lungul timpului, am scris pe blog despre toate aventurile povestilor mele. Aici se afla intreaga istorie, iar aici e ultimul capitol, petrecut in februarie. Recitesc si nu-mi vine sa cred cat pot sa fiu de naiv, de increzator in oameni.
luni, 14 octombrie 2013
Gândire comunistă
Zilele trecute umblam eu de colo până colo prin oceanul internetului, când, ce să vezi, am dat peste pagina de Facebook a unui primar de oraş mare. Întrucât pentru mine toţi primarii sunt acelaşi lucru, n-o să spun despre cine e vorba. În orice caz, respectivul scria pe-acolo că primăria pe care o conduce subvenţionează 50% din transportul în comun al studenţilor, cealaltă jumătate fiind suportată de facultăţi.
Micul print (11)
Pe cea de-a doua planetă trăia un vanitos.
- Aha! Aha! Iată că vine un admirator! strigă de departe vanitosul, de
îndată ce-l zări pe micul prinţ.
Căci, pentru vanitoşi,
oamenii ceilalţi nu sunt decât nişte admiratori.
- Bună ziua, zise micul
prinţ. Nostimă pălărie mai aveţi!
- Pentru salut, răspunse
vanitosul. Salut cu ea când sunt aclamat. Din nefericire, pe aici nu trece
nimeni niciodată.
Vreme este
Pentru orice lucru este o clipă
prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
Vreme este să te naşti şi vreme să
mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.
Vreme este să răneşti şi vreme să
tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
duminică, 13 octombrie 2013
Trei milenii de umor (29)
Cicero afirmase că
Socrate a adus mult bine omenirii: el ar fi coborît filozofia din cer pe
pămînt, răspîndind-o prin polisuri şi case, şi ar fi îndemnat la meditaţie
asupra vieţii şi moravurilor. Într-un singur loc însă, înţelepciunea
filozofului nu găsea ecou: la Xantipa, nevasta acestuia. Iată şi o întîmplare
care ilustrează afirmaţia de mai sus. Murind sora nevestei lui Socrate,
filozoful plecase pe la cunoscuţi şi rubedenii ca să anunţe tristul eveniment. În
seara aceea nu s-a culcat în propriul cămin, ci la o cunoştinţă. Noaptea a
avut coşmaruri. Se făcea că în faţa lui a apărut stafia cumnatei. Speriat,
el a murmurat, pe jumătate adormit: „Suflete sau strigoiule, orice ai fi, nu te
atinge de mine. Dacă eşti acum un spirit, atunci să nu-mi faci nimic, căci n-ai
voie, iar de te stăpînesc demonii în infern, nici atunci să nu-mi faci nimic,
deoarece nu trebuie să uiţi că sunt însurat cu sora ta şi prin aceasta sunt
pedepsit peste puteri"
Faceti-va bine (293)
Spânzul
Denumire ştiinţifică: Helleborus purpurascens.
Denumire populară: spânţ.
Prezentare. Spânzul face parte din familia ranunculaceelor, fiind o
plantă erbacee, perenă, toxică. Rizomul este gros, puternic, ramificat.
Tulpina, de tip florifer, este
dreaptă şi apare înainte de ivirea frunzelor. Frunzele sunt palmate, iar
florile au
culoare roşietică, uneori verzuie. Spânzul înfloreşte în martie şi aprilie. Creşte
în zonele de deal şi munte, în flora spontană – în zonele mai libere din
păduri, în tufărişuri, la marginea poienelor şi a pădurilor. Pentru uz
medicinal uman se foloseşte rizomul, iar pentru întrebuinţări veterinare se
recoltează rădăcina. Preparate medicinale din spânz: extracte, tincturi,
pilule, făină.
Mici intamplari cu animale (167)
Iepuroaica este
o mamă ciudată. Nu-i vorbă, şi ea îşi apără puii de un duşman pe care l-ar
putea abate, şi adeseori chiar cu multă vitejie, dar îi lasă cam singuri, şi
abia sunt puii de cîteva zile si ei îi si stă gîndul din nou la peţitori. În
cele vreo patru săptămîni cît alăptează, de multe ori poartă deja în ea o nouă
generaţie. Dar de pui nu uită.
Gelsomino in tara mincinosilor(14)
Iată
cărările şi-ntîmplările lui Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare
Din fericire, în partea aceea a oraşului, casele erau clădite
mai aproape unele de altele decît sunt aşezate scrumbiile într-o
cutie.
Lui Gelsomino nu-i fu
deci greu să sară de pe un acoperis pe celălalt, încurajat de Şchioapa, care ar fi preferat
acoperişuri puţin mai depărtate, ca să-şi poată lua avînt
pentru unele salturi, după cum — fireşte — ii plăcea ei. La un moment dat
totuşi lui Gelsomino îi alunecă un picior şi iată-l căzînd
pe un balcon unde un bătrîn uda florile.
— Vă rog să mă iertaţi, zise el,
mîngîindu-şi genunchiul la care se lovise. N-am avut cîtuşi de puţin de gînd
să nimeresc în această casă, în felul ăsta.
Micul print (10)
Se afla prin părţile asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 şi 330. Aşa
încât se apucă să-i viziteze, ca să-şi caute de lucru pe-acolo şi ca să se
instruiască.
Pe cel dintâi asteroid trăia un rege. Regele şedea, înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă, dar în acelaşi timp măreţ.
Pe cel dintâi asteroid trăia un rege. Regele şedea, înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă, dar în acelaşi timp măreţ.
- A! Iată un supus! strigă regele
când îl zări pe micul prinţ.
Şi micul prinţ se întrebă:
- Cum poate oare să mă
recunoască, de vreme ce niciodată nu m-a mai văzut?
Dar nu ştia că lumea,
pentru regi, e un lucru foarte simplu. Oamenii sunt, toţi, nişte supuşi.
vineri, 11 octombrie 2013
Piua - zadarnica speranță
Mai țineți minte momentul ăla când Jerry, cu Tom pe urmele lui, se oprește, se întoarce și întinde o labă către motan, care se oprește la rândul lui? Când eram copii, îi spuneam „piua”. Oricine zicea „piua” ieșea de sub legea jocului și ceilalți se opreau din alergare - de fapt întregul joc se oprea pentru câteva clipe. Jerry, de obicei, face asta ca să-i mai ardă una lui Tom. Noi o făceam ca să ne mai tragem sufletul, ca să ne reevaluăm strategia. Îmi amintesc și azi cum spuneam „piua” și băieții care mă fugăreau se opreau.
La ciocănit cu Roberta
Aflu cu neplăcere maximă că la sfârșitul lui august, cu prilejul concertului ținut la București de Roger Waters, acesta s-a întâlnit cu politrucul fanfaron Valeriu Zgonea și, mai mult, că au făcut un fel de mini-show, manipulând împreună un ciocan uriaș și prefăcându-se că dărâma zidul parlamentului. Domne, asta mi se pare de-a dreptul abominabil. Nu-mi vine să cred, sunt oripilat și mâhnit până la nivelul celulelor lui Purkinje.
Inchiderea magazinului de ţevi Humanitas
Aflu din presă că s-a închis cea de-a două librărie Humanitas din Timișoara. Surpriza a fost mare, cu atât mai mult cu cât nu aveam habar că se închisese cealaltă. Acest eveniment îmi prilejuiește un exercițiu de sinceritate care pe mulți îi va cutremura: în loc să simt oroare, în loc să mă podidească lacrimile pentru soarta culturii etc etc, primul sentiment pe care l-am simțit a fost unul de satisfacție. Da, ăsta a fost primul, pornit din niște adâncimi inexplorabile ale ființei mele. Cred că cei mai mulți oameni simt săgetarea asta atunci când cineva care le-a făcut un rău mai mare sau mai mic pățește și el ceva neplăcut. Când unul care te terorizează toată noaptea cu muzică din boxe își rupe o mână, simți întâi un fior de bucurie, apoi revii la cele creștinești și te gândești că-ti pare rău pentru individ. Eu zic că asta e în firea omului - să se bucure când dusmnanul lui pățește ceva. Că dacă n-ar fi așa, n-ar mai fi venit Cristos să ne învețe că trebuie să ne iubim dușmanul ca pe noi înșine și să întoarcem și celălalt obraz când suntem pălmuiți.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)